Mecanismul așteptării e fascinant. Așteptăm lucruri diferite, în momente diferite, iar speranțele noastre pot suferi oricând schimbări de formă, proporție și intensitate. Exact ca la ceasuri, mecanismul poate fi mai complex sau mai simplu, mai rudimentar ori mai elaborat, dar în esență servește aceluiași scop: ne contabilizează așteptările în raport cu destinul și cu oamenii. Mai ales că o bună parte din viață o petrecem așteptând să ni se întâmple lucruri.
Să ne fie descoperit talentul, să ne fie recunoscute meritele, să primim o șansă, apoi o a doua șansă, așteptăm să cunoaștem pe cine trebuie, apoi așteptăm ca persoana să ne observe, așteptăm să câștigăm la loto, să primim o invitație și, în definitiv, să apară în viețile noastre ceva de seamă. Un „ceva“ care nu ne este nici nouă clar, dar pe care suntem dispuși să-l așteptăm chiar și așa, în orb.
„Ce s-ar întâmpla dacă ți-aș spune că nu vine nimeni?“ m-a întrebat mai demult un coach cu care lucram unu la unu. „Că marea lecție a maturității este să accepți că nu vine nimeni și că ești pe cont propriu?“. Nu în sensul credinței în Dumnezeu, ci al așteptărilor pe care le avem de la oameni: de câte ori nu ne-am lăsat fericirea, succesul, tristețile în seama altora, așteptând ca acțiunile lor să genereze o reacțiune fericită în viețile noastre? De prea multe ori.
Toate lucrurile notabile din viață mi s-au întâmplat când, în loc să aștept, am acționat. De la primul „job“ pentru o revistă adevărată, obținut la 12 ani, când – în loc să aștept să ating vârsta și studiile necesare – am îndrăznit să încerc chiar și așa. Am redactat de mână câteva scrisori de intenție și le-am trimis la toate revistele epocii, cu câte un exemplu de articol scris de mine. De atunci încoace, tot ce a fost mai frumos în viața mea s-a întâmplat pentru că am căutat, am făcut și am scotocit. De prea puține ori am așteptat pur și simplu și chiar de mai puține ori acea așteptare seacă a dat roade.
Lucrând la unele dintre articolele publicate recent în Forbes, mi-a revenit de multe ori în minte principiul lui „Nu vine nimeni“, fiindcă personajele mele erau exemple extraordinare de tenacitate. Tânărul fotograf Miller Mobley a bătut America în lung și-n lat pentru a se întâlni cu oameni-cheie din industrie, fără a avea nimic altceva decât entuziasm și câteva adrese de email. În prezent, fotografiază vedete de la Hollywood pentru cele mai importante publicații din lume. După multe uși închise în nas în România, Gabriela Iancu a obținut un grant de la o universitate din Atlanta pentru a studia fotografie. Acum are propria revistă de food-photography în America.
Cele mai multe povești de succes scrise de noi de-a lungul timpului încep exact așa: cu o idee curajoasă, cu mânecile suflecate și fără a pleca urechea la toți cei care-ți vor explica de ce nu ai nicio șansă. „Oricine poate să facă ceea ce faceți dumneavoastră, ce mare lucru?“, l-a apostrofat cândva un critic pe artistul Damien Hirst, devenit celebru pentru rechinul împăiat în formol și pânzele integral negre, cu câteva puncte și linii albe. „Sunt de acord“, i-a răspuns relaxat, englezul. „Doar că nimeni nu s-a apucat s-o facă până acum“.
