Traversăm o perioadă în care se vorbește mult despre creșterea prețului la energie. Pentru energia mentală, „prețul” tot crește de vreun an de zile. Cum vă descurcați, care vă sunt sursele de energie?
Acum și nu doar acum sursele mele de energie sunt în primul rând oamenii din jurul meu. Familia mea, colegii și prietenii mei, echipele cu care lucrez și proiectele în care sunt implicată. Pentru mine nu există baterie care să încarce mai iute decât lucrul în echipă, construcția alături de alți oameni.
Un moment de cumpănă (din viața dvs personală sau profesională), când încrederea în sine v-a fost pusă la încercare? Cum ați reacționat, cum ați trecut peste acea situație, care ar fi „morala” (învățămintele)?
Mă feresc să dau lecții, deci nu știu care e “morala”… Probabil că momentul cel mai complicat din viața mea – afectând personalul și profesionalul – a fost acum șase ani, când am realizat că goana zilnică pentru a face, a fi prezentă, a bifa acțiuni m-a adus într-o stare de epuizare pe care am trăit-o ca pe o comă emoțională. O perioadă din care nu mai știu aproape nimic, pe unde am fost, ce am trait… Știu că nu am mai simțit. Nimic. Am reușit să ies din asta zgâlțâită de cei din jur și făcând efortul să înțeleg și să acționez, punându-mă pe mine și binele meu emoțional în prim plan; înțelegând că dacă eu sunt bine emoțional abia atunci îi pot ajuta și face fericiți pe cei din jurul meu, chiar dacă îmi pare că nu îi “ajut” cât ar trebui. Ca să ajung la înțelegerea asta am făcut mișcare, m-am dus la terapie, mi-am luat pauze lungi în natură, mi-am dat voie să visez – pe scurt n-am stat, am acționat, dar în altă direcție și ieșind din rutina lui “Trebuie. Acum. Fără mine nu se poate.” Se poate.
Sunteți o personalitate independentă. Dacă ar fi să priviți în urmă, care ar fi avantajele și dezavantajele unui astfel de caracter? Cum acomodați acest lucru în relațiile cu ceilalți?
Nu există dar mai de preț decât libertatea, după cum nu există responsabilitate mai mare și mai greu de gestionat decît cea pe care ți-o dă libertatea de a fi propriul tău “stăpîn”.
Ce vi se întâmplă mai des, să spuneți „da” prea ușor, să spuneți prea mult „nu”?
Spun “da” prea ușor, prea mult, prea iute. Mi-a luat mult, mult timp să învăț să spun “nu”, am fost educată să nu refuz, să am mereu o atitudine pozitivă. Când ești crescut astfel, e greu să înțelegi de ce “nu” e mai de folos uneori decât un “da” pripit.
Ce vă motivează, ce vă face să mergeți înainte?
Nu știu. E întrebarea pe care mi-o pun tot mai des în ultimul timp, mi-e teamă că atunci cînd voi găsi răspunsul perfect la această întrebare mă voi opri. Totuși continui să caut, dar nu mă grăbesc să găsesc răspunsul.
