Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Ce legătură are Lenin cu nostalgiile românilor?

166408_184951261536164_2118513_n.jpg
Ce inspiră, incită și alimentează anul acesta nostalgiile pozitive ale românilor?

Cu un an în urmă, când Forbes ieșea pe copertă cu un subiect neașteptat – ,,Cum a devenit România cool” –  verdictul specialistelor în coolhunting Cristina Pop și Lili Misăilă privind trendurile și moda cool din societatea românească era unul neașteptat: tinerii români se inspiră din trecut și demonstrează o nostalgie pozitivă pentru acesta.

,,Am avut o perioadă în care ne doream să asimilăm totul din afară, să experimentăm”, explică Lili. ,,Eram ca indienii cu mărgelele de sticlă, tot ce venea din afară ni se părea extraordinar”. Acum a venit vremea să întoarcem privirea și către ceea ce se află în propria ogradă. Și, surprinzător, să ajungă să ni se pară chiar ,,cool”.

Tinerii, mai ales, caută personaje speciale și, fiind sătui de cele livrate de mass-media, se întorc către trecut. Așa ajunge să li se pară ,,cool” și demn de imitat un boier de la 1800, un politician interbelic sau, cum a reieșit din focus-grupurile făcute de Antz în 2011, personaje emblematice precum Ion Rațiu.

La un an de la această radiografie surprinzătoare a coolness-ului românesc, românismul și ostalgia propagate masiv în media (inclusiv prin campanii cu iz de amintire precum ,,Pepsi-Cola: Și ieri, și azi”) au avansat mai mult decât am fi bănuit. Și, chiar dacă motoarele s-au turat la maximum, tendința nu a devenit (încă) atât de mainstream încât să putem vorbi despre o eventuală dispariție în viitorul apropiat. 

Concluzia: România, tradițiile ei și chiar și deceniile mai puțin luminoase ale istoriei noastre reprezintă tot mai mult o sursă de interes și curiozitate detașată. Coincidență sau nu, în momentul în care m-am apucat să scriu acest articol, Inna tocmai își publica pe wall o serie de fotografii în pantaloni scurți și ie tradițională românească, cu furca în mână și cu un titlu amețitor de trendy: ,,Grandma’s Backyard”. Întâmplător exact după ce a scos prima melodie în limba română, ,,Tu și eu”. 

Nu este singura. Corina este ,,A ta”, Alex Velea militează pentru ,,Minim doi”, Connect-R ,,nu doarme vara”, iar cei de la Vunk amenință că ,,mâine o să le treacă” chiar și ,,lacrimile de coniac”, cu condiția să vină cineva să-i ,,scape de ea”. Pentru prima oară de la începutul anilor 2000, perioada în care românii și-au descoperit pofta de muzică autohtonă, marile hituri ale verii 2012 au fost în limba română.

,,În perioada următoare se va observa și mai pregnant această tendință”, explică Lili Misăilă de la Antz. Tot pentru prima oară în ultimii zece ani de când lucrează cu artiști români, Lili și Cristina au avut, anul acesta, patru clienți care și-au dorit același lucru: scenarii și concepte clare despre cum să facă versurile să sune cât mai bine în românește și despre subiectele pe care să le abordeze ,,pe limba noastră”, astfel încât să intre în atenția tinerilor.

Și, analizând și mai atent fenomenul, fetele de la Antz au observat că nostalgiile românilor s-au mutat din sfera interbelică într-o perioadă mult mai apropiată de contemporaneitate, dar și mult mai controversată: perioada comunistă. ,,Vorbim deja un curent commi românesc”, explică Lili. ,,Commi de la comunism, de la proletariat, de la toată cultura vizuală din acea perioadă”.

Așa se explică apariția unor cluburi cool precum Atelier Mecanic sau Papiota, acesta din urmă fiind locul în care măsuțele sunt foste mașini de cusut din fabrică sau foste mese de călcat, pereții sunt tapetați cu sigle de la croitoriile comuniste, știrbite de câteva litere, iar cocktailurile au nume tematice: ,,Catifea„, ,,Pepit” sau ,,Ecosez”. Faptul că tinerii petrec în cluburi cu aer commi-nostalgic nu reprezintă, însă, decât o joacă detașată care nu are legătură cu ideologia comunistă în sine, ci cu simbolurile sociale din acea perioadă. ,,Grafismele și estetica acelor vremuri au revenit în modă”, explică Lili, ,,pentru că tinerii din ziua de azi privesc acea perioadă cu detașare și curiozitate”. Nu se iau deloc în serios, ci doar explorează atmosfera inedită (pentru ei) a unor vremuri trecute.

La fel cum face și Ioana Ciocan, artist vizual și asistent la Universitatea de Artă București (cu studii în Anglia, Danemarca și Statele Unite), care – după nenumărate încercări, plus un îndemn oficial din partea unui oficial al primăriei ,,de a-și topi creațiile și a folosi metalul pentru un cazan de țuică” –  a luat în stăpânire soclul lui Lenin din fața Pieței Presei Libere pentru o serie de experimente artistice.

Scopul: aducerea artei în spațiul public. ,,Există statui în București pe lângă care treci și efectiv nu le mai observi”, explică Ioana. În viziunea ei, arta din spațiul public nu trebuie să aibă un caracter permanent, ci să fie prezentă doar atât timp cât încă îți mai trezește curiozitatea.

Din 26 ianuarie 2010 și până acum, 12 creații ale artiștilor contemporani au fost expuse, în intervale de timp cuprinse între o zi și șapte luni, pe soclul din marmură roșie din Kazakstan pe care stătea cândva ,,tovarășul” Vladimir Ilici Lenin. Primul proiect – ,,Ciocan versus Ulyanov”, semnat de Ioana însăși – a fost o statuie neconvențională de trei metri înălțime a Lenin, confecționat din boabe de orez și bomboane cip, pe un miez din polistiren.

Au urmat creații contemporane care nu i-au lăsat indiferenți pe bucureșteni, de la ,,Fresca eroului capitalist” al lui Emanuel Borcescu – care a fost furată într-o noapte, înlocuită cu ,,Monumentul Voluntarului”, făcut de fundația lui Dragoș Bucurenci, și apoi restituită – și până la ,,Hidra” lui Costin Ioniță, care până la gât reproduce fidel statuia lui Lenin făcută de Boris Caragea, dar al cărei cap sugerează, folosindu-se de mitul hidrei, regimul care nu poate fi îngenunchiat: când tai un cap, crește altul. Această din urmă lucrare a determinat o doamnă care aștepta autobuzul să o caute pe Google pe Ioana și să-i dea telefon chiar de acolo, din stație, ca să o întrebe ce semnificație are statuia. ,,Chiar și acel telefon a fost o victorie”, își amintește Ioana. ,,Am făcut niște oameni să observe arta și să se întrebe lucruri”. 

Deși s-a implicat emoțional în proiect, Ioana nu simte că demersul ei are vreo legătură cu revolta ori cu nostalgia comunistă, ci este doar un mod de a pune punct unei așteptări de 20 de ani, răstimp în care nimeni nu se încumeta să facă nimic cu acel soclu. În subsidiar însă, proiectul ,,1990” are de-a face cu ideea de schimbare. ,,Pe acel soclu a stat în permanență cineva, noi l-am dat jos pe acel cineva, deci soclul lui Lenin este mai important gol decât plin”, explică ea. De asta a și vrut să rotească mai multe lucrări, pentru a accentua necesitatea schimbării continue.

De doi ani se luptă și pentru o altă idee în care crede și care are legătură tot cu trecutul apropiat: un muzeu în aer liber al comunismului, care să reunească statui celebre din epocă, pentru deliciul călătorilor și al celor care nu au prins perioada comunistă decât din paginile cărților. ,,Vreau să fie fie ceva turistic, nu un loc care să smulgă lacrimi”, explică Ioana. ,,Sunt lucrări pe care le-a plătit poporul român și care ar fi un punct de atracție turistică într-un București care nu prea are oricum ce vinde”. 

Ungurii au făcut-o deja, la fel și bulgarii, doar România – sau mai degrabă oficialii ei – încă se tem să nu fie acuzați de comunism pentru că monetizează atracția occidentalilor pentru o perioadă de tristă-amintire din istoria țării. Ioana va continua să facă hârtii și să bată la uși oficiale de dragul acestei idei, deși în prezent teama ei cea mai mare se leagă mai mult de dărâmarea soclului lui Lenin de către Primăria Capitalei, pentru a face loc unei statui imense, cu doar un metru mai scundă decât Arcul de Triumf. ,,Țin foarte mult la acel soclu, aproape că îl consider al meu”, zâmbește ea. ,,Aș vrea măcar să fiu acolo când se dărâmă, să nu aud de la știri”.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii