Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Ce facem cu moștenirea

Imaginează-ţi că ai primit moștenire un inel de aur de la bunica, primit de ea de la străbunica ei și, iată acum, după câteva generaţii de femei care fiecare, la rândul ei, l-a purtat, el ţi-a revenit ţie și se așază pe degetul tău, potrivindu-se ca într-o poveste, la fix. Inelul este frumos, are trăsăturile unui timp pierdut cu elemente de art deco, o piatră preţioasă, mătuită puţin, și nici metalul preţios nu arată impecabil.
Eliza Yokina_new 2018_1

Totuși, inelul a fost întreţinut, a fost reparat și îndreptat atunci când a fost lovit sau zgâriat din neatenţie în lunga sa viaţă. Acum că e al tău, ai și câteva opţiuni.

Prima este să mergi la un bijutier priceput pentru a-l restaura și a-i da strălucirea dinainte, lăsându-l așa cum este și lăsând să se citească timpul trecut prin el. Totuși, este foarte scump să îl restaurezi, operaţiunea dublează, chiar depășește valoarea inelului, te gândești că nu ai putea vreodată să îl vinzi, astfel încât să-ţi recuperezi investiţia. Din pricina costului de restaurare, cauţi un bijutier bun care face astfel de lucrări și te asiguri că, investiţia fiind mare, nu va fi în zadar.

A doua opţiune este să îi scoţi smaraldul, să pui o piatră de plastic compozit – imitaţie – în locul lui, știi unde găsești așa ceva și poţi alege o culoare pe plac, plus că sunt foarte ieftine, apoi decizi să renunţi la detaliile lui care au devenit de prisos azi și, în final, pentru a fi mai rezistent, să îl dai într-o baie de zinc. Ai pe cineva care se pricepe la toate și lucrează foarte ieftin, așa că nu stai pe gânduri.

Mai există o variantă, tot la bijutier, încercând să scapi de toată investiţia unei eventuale restaurări, pentru că oricum nu ai nevoie de inel și oricum nu vrei să investești în așa ceva, mai ales că și costul este exagerat de mare, decizi să îl topești folosind materia primă pentru a lua la schimb un inel nou sau o brăţară la modă care ţi se potrivește mai bine. În fond, nu vei purta niciodată acest inel și nici nu îţi imaginezi de ce ai vrea să păstrezi un obiect demodat și desuet și să blochezi niște bani în el.

Majoritatea oamenilor merg pe opţiunea 2, în care preferă să distrugă inelul, intervenind pe el irecuperabil. Mulţi merg și pe varianta în care renunţă cu totul la el, primind ceva mai actual în schimb, dar fără valoare estetică. Doar foarte puţini, poate 1% din moștenitori, ar alege prima variantă.

Întrebându-mă de ce încerc să justific alegerea moștenitorului de a interveni pe bijuterie. În primul rând, moștenitorul nu recunoaște valoarea estetică și istorică a obiectului, valoarea este astfel doar cea tranzacţională.

El nu a auzit vreodată de stilul art deco, nu a văzut alte bijuterii similare, nu a auzit despre tehnica aceasta folosită pentru producerea ei și munca ce a stat în spate, nu știe că astăzi este imposibil de făcut în aceeași tehnică și cu aceleași detalii un asemenea inel. Deși obiectul are o oarecare greutate emoţională, nevoia de confort e mult mai puternică și presantă decât dorinţa de a proteja și lăsa pentru generaţii viitoare acest obiect. De asemenea, tocmai pentru că moștenitorul are o mare nevoie de confort și nu înţelege valoarea facerii lui, crede că poate interveni asupra lui așa cum își dorește, obţinând ceva mai bun din punctul său de vedere. Și totuși, mulţi oameni, mai ales cei care au un simţ estetic, întorc privirea de la bijuteria brută rezultată.

Poate părea un scenariu incredibil pentru a fi adevărat, însă exact acest lucru se întâmplă cu moștenirea noastră arhitecturală. Clădiri vechi de câteva generaţii, pe care le moștenim și apoi le distrugem fără nici cea mai mică bănuială că facem o crimă, nu doar faţă de ele, dar și faţă de această moștenire-patrimoniu. Și nu mă refer la adevăraţii moștenitori, cât mai degrabă la noi ca societate-moștenitoare a ceva ce este cu adevărat valoros și de care dorim să scăpăm cât mai repede și cât mai ireversibil.

Iată și câteva lucruri pe care le poţi face rapid și irecuperabil astfel încât să te asiguri că ești clar pe calea distructivă: Când ai de-a face cu o clădire istorică, primul pas este să arunci la gunoi tâmplăria din lemn în două rânduri și să pui în loc ferestre de PVC, eventual alb sau cu imitaţie de lemn și geam termopan. Aceste tâmplării aruncate, de lemn, deși sunt foarte bune și puteau fi restaurate sau refăcute exact pe același model, plus că lasă casa să se ventileze natural, nu prezintă confort, par desuete și de secolul trecut. Intervenim irecuperabil cu ceva bun, etanș, care în timp va crea mediul bun pentru dezvoltarea ciupercilor în casă, dar chiar și așa – confortul e de bază și justifică orice.

Apoi casa merită îmbrăcată pe interior și exterior într-un strat de ciment care să îi ofere un plus de rezistenţă, chiar dacă e ca o haină de plastic și nu o va lăsa să mai respire. Tencuiala veche de var, care este mai rezistentă în timp decât cea de ciment și care știe să se aerisească și să scape până și de umezeală, în felul acesta protejând structura casei, este tot de secolul trecut și nu știu de ce dar parcă e bine să scăpăm de ea în viaţa noastră de sec. XXI.

Regina morţii – o termoizolaţie de polistiren care vine să acopere toate detaliile casei, un material nesănătos, care încă o dată anulează un material natural și sănătos și, practic, anulează tot echilibrul unei case, pentru că senzaţia de plapumă groasă, fiind ea și din plastic, e un gând confortabil în zilele de iarnă sau caniculare și acest gând justifică orice intervenţie.

Dacă tot te-ai apucat de șantier, e OK să pui niște plafoane false de gips-carton, câteva spoturi, mai scoţi un perete de cărămidă și recompartimentezi cu gips-carton – ușor, rapid, curat și pentru care există echipe pricepute de execuţie.

Sobele de teracotă ale casei ocupă în total câţiva metri pătraţi – să fie date jos pentru a lăsa loc unui sistem centralizat de încălzire cu radiatoare, panouri de oţel, cele mai ieftine și bune.

Tabla sau chiar ţigla casei să fie dată jos și să fie pusă o tablă roșie, albastră sau maro cu imitaţie de ţiglă, este un material ușor, ieftin, rapid de pus în operă.

Toate acestea duc sigur la o distrugere ireversibilă a moștenirii, însă asta e tot ce ne dorim și, prin înţelegerea noastră limitată, putem da mai departe generaţiilor următoare.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii