Pot spune că am fost în multe locuri în lume, am experimentat enorm, am lucrat, am studiat și învățat multe.
De la zborul cu elicopterul în jurul uneia dintre minunile lumii, Christ the Redeemer, sau deasupra cascadei Niagara, până la India profundă, de la Japonia care m-a răsfățat până la un safari mai dur în Africa de Sud, de la un executive master de doi ani în coaching și consultanță la Insead, până la saltul cu parașuta, de la o călătorie inițiatică, împreună cu un grup de clienți, la Delphi, în Grecia, unde era Oracolul din Antichitate, până la proiecte cu Cartier, celebra firmă de ceasuri și bijuterii de lux; de la cei mai frumoși pantofi și cele mai surprinzătoare parfumuri la cursuri de gătit, de la experiențele thailandeze până la cele din Las Vegas sau NY, ca să mă rezum doar la câteva. Viața mi-a oferit ocazii extraordinare pe care le-aș retrăi oricând.
Nu înseamnă că nu am avut și perioade extrem de grele, atât de grele încât nu știu dacă voi avea vreodată putere să spun altora despre ele; le aștern pe hârtie însă pentru mine, că să mă eliberez, din când în când.
Dar am ales să mă concentrez acum, aici, pe ce a fost excepțional pentru mine. Până la urmă, cred că este esențial să creăm momente memorabile, din cele despre care să avem ce povesti, dar și la care să ne gândim cu drag, nostalgie și bucurie.
Pandemia ne-a limitat și a fost nevoie de multă inventivitate ca să mai creăm astfel de clipe de neuitat. Sigur, au fost acele momente grele, lockdown, acomodarea cu lucrul de acasă sau cu a ieși într-o lume amenințată de boală, dificultățile cu școala online, pentru cei care au copii, lipsa contactului cu prieteni, colegi, rude. Nu vom uita acestea cu ușurință. Dar care au fost clipele memorabile? Care au fost acele mici evenimente care vor rămâne în mintea noastră peste ani?
Cred că multe dintre experiențele negative se vor ecrana și mintea va filtra ce îi va plăcea să își amintească. O excepție am aici: dispariția cuiva drag. Cu astfel de dispariții, pleacă și ceva din noi, parcă nu mai suntem întregi multă vreme și niciodată la fel. Învățăm să trăim modificați, cu o parte din suflet ruptă.
Dar, revenind la momentele care au fost pentru mine memorabile în pandemie, iată câteva:
Cum îi ademeneam parcă pe colegi cu „mai e puțin, o să vedeți, stăm acasă două luni și gata”. Apoi spuneam că până în toamnă, până în octombrie, decembrie, ianuarie… Nu știu cât m-au crezut ei însă am ținut aproape unii de ceilalți și ne-am încurajat. Iar pentru acestea, eu le sunt recunoscătoare.
Am participat la un maraton de webinare la Thinkers 50: 24 de ore împreună cu 24 dintre Top 50 de gânditori ai lumii contemporane. A fost o experiență impresionantă!
Am văzut cum teama e mai presus de orice relație interumană și poate șterge cu buretele practic totul, din păcate; am văzut repede părți ale oamenilor pe care altfel nu le-aș fi remarcat poate decât după multă vreme. Ce bine însă că le-am văzut!
Am avut un număr mare de proiecte de coaching, ceea ce mi-a ținut mintea ocupată, nu i-a dat voie să aibă derapaje negative.
Am mâncat mai multă pâine cu unt decât am mâncat în toată viața adultă, iar asta mi-a amintit de copilărie și, exact ca atunci, nu s-a depus nicăieri.
Am participat la un curs de gătit.
Am scris mult.
Am făcut mai multe analize medicale decât în 10 ani; anul 2020 a fost greu din perspectiva sănătății și, din fericire, l-am trecut fară a rămâne într-o vale a plângerii – iată micile victorii ale pandemiei.
Mi-am pus Netflix și am văzut multe filme (desi îmi promisesem că voi rezista și voi petrece timpul citind, nu în fața laptopului până noaptea, târziu); dar acum pot avea și eu conversații despre un film de pe Netflix.
M-am reconectat cu unii oameni, am prieteni noi și i-am pierdut pe alții; nu zic că nu m-a durut, dimpotrivă; am făcut eforturi pentru a accepta că nu pot ține pe nimeni dacă nu vrea să stea, orice aș face. Iar cei pe care i-am câștigat mă bucură mereu.
Am citit mai mult decât în ultimii ani, iar aceasta m-a adus mai aproape de cum am fost eu mulți ani, aș spune mai aproape de mine. Știu, sună ca un clișeu al ultimei perioade, însă cred că, dincolo de declarații și cuvinte goale de sens, a ne fi bine cu noi înșine este o stare la care ajungem cu timpul, cu eforturi intenționate, consecvente.
Peste ani și ani, poate că nu doar vârsta ne va face să mergem aduși de umeri ci și numeroasele noastre amintiri. Sper să fie atât de multe, excepționale, încât să avem ce povesti. Nu de alta dar, așa cum spunea Joan Didion, „spunem povești ca să putem trăi”. Când aceste amintiri sunt presărate și cu ceva iubire, atunci devin și mai importante. Iar regretele nu își vor găsi locul în mintea și sufletul nostru.
Tu ce amintiri ți-ai creat?
