Cautare




, Contributor

ForbesLife |
|

Cărţi la mare depărtare

E frumos să călătorești prin literatură, să recunoști locuri imaginate în realitate sau să vezi locurile cunoscute în cărți. Să exclami „Am fost acolo!“ și să vezi cum imaginația scriitorului a transfigurat și încărcat un spațiu. Te afli, cumva, între două lumi.
shutterstock_183037580

Sunt la șaptea carte de Andrei Makine pe care o citesc pe nerăsuflate, nu pentru că ar fi vorba de aventuri care îmi stârnesc curiozitatea, ci pentru că are acolo, în toată literatura lui, o umanitate care copleșește, o forță teribilă și un mod de a spune lucrurile care, deși plin de nuanțe, surprinde niște adevăruri esențiale. Și, pentru că vorbește mult de Rusia în cărțile lui (e născut în Siberia și mutat la Paris la 30 de ani – povestea lui ar putea fi subiectul unui film extraordinar!), între două lecturi fac planuri de călătorie acolo la vară.

Întotdeauna am asociat cărțile cu călătoriile. Nu-mi amintesc să fi plecat vreodată fără o carte în rucsac (sau, mai nou, fără Kindle), oricât de complicat ar fi fost traseul și oricât de pe fugă vacanța. De multe ori, îmi iau cărți de acolo, mi se pare minunat să pot citi despre un loc nu doar înainte de a merge acolo, cât încă e poate abstract, ci chiar în inima lui, să leg la cald literatura de geografie și oameni. În Istanbul îl citeam, firește, pe Orhan Pamuk și una dintre cele mai frumoase experiențe a fost să termin „Muzeul Inocenței“ într-o seară și a doua zi chiar să-l văd. O paranteză: Pamuk chiar a făcut un muzeu în Istanbul, în care a adus toate obiectele ce apar în carte, într-un spațiu fantastic, intermediar între realitate și ficțiune, unde ai impresia că pășești în poveste. Îl recomand din suflet! Iar dacă citiți „Istanbul“, tot de Pamuk, pe malul Bosforului, aerul se transformă într-o poezie greu de descris în cuvinte. O zi întreagă am colindat căutând locurile din carte și sperând, copilărește, că poate dau nas în nas cu Pamuk într-o cafenea.

În Cuba l-am recitit pe Hemingway, cumpărat, cum altfel, într-o ediție pirat. Am fost în barurile unde el bea mojito sau daiquiri și l-am urmărit cu mintea pe străzile Havanei. Pe Rushdie îl citisem înainte să merg în India, dar am simțit nevoia să-l răsfoiesc puțin înainte (în special „Copiii din miez de noapte“). Dar acolo am citit „Tigrul Alb“, de Aravind Adiga, înghesuită într-un tren între Delhi și Varanasi, și mi se părea ireal cum ce citeam se integra perfect cu ce vedeam în jurul meu. Ca să nu mai zic că altfel nu aș fi aflat poate de fantastica „Maximum City“, a lui Suketu Mehta, o poveste a Mumbai-ului (un reportaj de vreo 600 de pagini, mai precis, finalist la Pulitzer) care spune, de fapt, în cel mai cursiv mod, povestea întregii Indii contemporane pe toate palierele ei, de la crimă organizată la mod de locuire.

Iar dacă încep să vorbesc de Iran, cu toate cărțile, poveștile și experiențele care mă leagă de el, nu mă mai opresc. Sunt multe cărți ale Iranului contemporan, de la „Cel care mă așteaptă“, de Parinoush Saniee, ce delicat chestionează viețile femeilor, la „Copiii arborelui de jacaranda“, de Sahar Delijani, ce vorbește despre copiii născuți în jurul revoluției islamice, până la cea mai recent citită, scrisă de Ramita Navai, „City of Lies: Love, Sex, Death, and the Search for Truth in Tehran“, care adună mai multe povești despre viața reală, viața tinerilor din Teheran și pe care am citit-o cu sentimentul ciudat că sunt exact poveștile pe care le-am auzit, când am fost acolo, chiar de la ei.

În Londra mă gândesc la Julian Barnes cu toată anglicitatea atât de elegantă din cărțile lui, în Praga îl văd pe micul chelner din „L-am servit pe regele Angliei“ la fiecare colț de stradă, Parisul îmi recită din toți poeții romantici sau simboliști, cât despre New York… lista e prea lungă.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii