Cautare




, Contributor

Modă |
|

Calendarul Pirelli 2016: Shirin Neshat sau delicatețea zăpezilor iraniene

Shirin Neshat
Cu o poveste de viață aflată sub semnul eternei lupte pentru o cauză eluzivă, artista iraniană Shirin Neshat are o tărie interioară învelită în straturi diafane de fragilitate și sinceritate. Dialogul nostru între patru ochi rămâne cea mai emoționantă întâlnire cu una dintre doamnele Pirelli.

Shirin Neshat vine din Iran, una dintre puținele țări din Orientul Mijlociu în care iernile, cu tot cu zăpezile lor și troienele până la genunchi, reprezintă o normalitate, nu un eveniment care are loc la câteva decenii. De aceea, poate și prin prisma vremii de afară, imaginea pe care o am în minte despre Shirin Neshat se leagă de cea a unui bulgăre de zăpadă.

Frământat în palme și îndesat într-o formă cât mai concentrată, poate trece prin sticlă și poate nimeri cu putere, de la depărtare, chiar și o țintă aflată în mișcare. Pe de altă parte, așezat în palmă și lăsat câteva secunde, se topește încet, în contact cu căldura pielii. Exact așa mi s-a părut Shirin, a cărei imagine sobră și stil inconfundabil ascund, ca o taină accesibilă doar cui vrea ea, un miez de sensibilitate care mi-a atins sufletul.

Tocmai fiindcă vine din Iran, arta lui Shirin are o dimensiune eminamente politică și se constituie într-o formă de rezistență. Nu poți veni dintr-un loc cu atâtea nuanțe și dileme și să nu militezi pentru ceva. Shirin militează, de când se știe, pentru libertatea de exprimare a femeilor iraniene. „Când documentezi viața unei femei și reușești să o înțelegi, tălmăcești de fapt structura și ideologia unei țări“, crede ea, tot așa cum crede că arta este o formă de comunicare cu poporul ei, dincolo de cuvinte și mesaje explicite.

A venit în Vest în anii ’70, la vârsta de 17 ani, iar când s-a întors pentru prima dată în Iran avusese deja loc revoluția, iar lumea persană făcuse trecerea către Islam. „Iranul este un loc în care istoria îndepărtată e superbă, iar cea recentă extrem de întunecată“, explică ea. Crescută într-o familie în care tatăl își încurajase fetele să fie independente, să-și asume riscuri, să învețe și să vadă lumea, Shirin nu a mai reușit să se reconecteze la o ideologie în care nu se mai regăsea.

A început să studieze revoluția islamică și modul în care aceasta transformase viețile femeilor iraniene, iar în postura de artist nomad, „exilat“ în vest de câteva decenii, face filme, expoziții de fotografie și instalații de artă. Peste tot și ,,oriunde se poate preface că e acasă, în Iran“.

Citește și povestea Calendarului Pirelli 2016: de la magia fotomodelelor la forța femeilor peste 40 de ani

„Chiar dacă subiectele mele se leagă de lumea islamică, eu nu vorbesc doar pentru ei, eu vorbesc pentru toată lumea“, explică ea. „Când ești un artist nomad ca mine, munca ta devine impresionistică și trimite mesaje diferite unui număr mare de oameni“. La finalul zilei, arta lui Shirin este despre umanitate și emoție mai mult decât despre cultură sau ideologie. „În subconștient, cred că încerc să mă asigur că poveștile mele sunt accesibile unui număr cât mai mare de oameni, făcându-le foarte personale, foarte emoționale“, recunoaște ea.

Deși multă lume o consideră o rebelă și o excepție de la regulile drastice ale țării din care provine, Shirin privește altfel femeia iraniană. Dacă la un moment dat aceasta își pierduse, într-adevăr, vocea și libertatea de expresie, lucrurile s-au schimbat și se schimbă în continuare. „Există tot mai multe femei iraniene educate, cu gândire progresistă, non-tradiționale și care nu se tem“, explică ea. Sunt cu adevărat feministe, iar exemplul lor unește iraniencele din toată lumea. „Femeia iraniană și-a găsit vocea, iar vocile lor, adunate, îmi dau mie vocea mea“, crede Shirin.

E foarte sinceră, fiecare frază pe care o rostește are multiple „straturi“ și adâncimi, iar la unele ajungi doar dacă ai răbdare să asculți și cu sufletul, nu doar cu urechile. Îmi recunoaște, de la bun început, că nu se aștepta să aibă o carieră atât de îndelungată în artă, fiind o „dublă-minoritate“: nu doar femeie, ci o femeie din Orientul Mijlociu, care vrea să facă artă despre femeia în Islam într-o lume dominată de artă și valori vestice. „Nu știu dacă faptul că am reușit e meritul meu sau al faptului că nimeni nu făcea asta până la mine, că era greu pentru un artist să scoată la suprafață genul ăsta de emoții“, zâmbește ea. „Cert e că munca mea a evoluat organic, iar dacă mâine se încheie, sunt okay și cu perspectiva asta…“.

Citiți un interviu în exclusivitate cu o altă protagonistă a Calendarului Pirelli, bloggerița americană Tavi Gevinson.

Citiți un interviu în exclusivitate cu o altă protagonistă a Calendarului Pirelli, Agnes Gund, președinte emerit al MOMA.

Toată lumea o numește curajoasă și neînfricată, dar ceea ce mulți nu înțeleg este că lipsa ei de teamă nu a fost o strategie sau un manifest împotriva sistemului, ci o formă intuitivă de a reacționa la ceea ce i s-a întâmplat. „Trăind în exil, am învățat să mă reinventez, să-mi construiesc în permanență noi identități și fațete și ca să poți face asta am înțeles că nu ai cum să fii un om slab“, îmi spune ea. „Trebuie să supraviețuiești, să te agăți de o speranță care transcende situația în care te afli, iar în timp acest proces devine un stil de viață“.

Vorbește despre lucruri de viață și de moarte cu aceeași lejeritate cu care altcineva ar povesti despre cum și-a ordonat lucrurile prin dulapuri și cum a reușit să-și facă interioarele casei să sclipească de curățenie. Într-un fel, Shirin face același lucru, doar că vorbește despre viața ei și despre modul în care și-a realiniat speranțele, așteptările și dorurile astfel încât să poată rezista. Și rezistă, de peste trei decenii. „Un om ca mine, care a fost separat de familie la 17 ani și a crescut pe cont propriu, poate fi foarte vulnerabil“, explică ea. „De aceea cred că toate circumstanțele vieții mele m-au forțat să-mi construiesc o identitate puternică pentru a supraviețui pur și simplu”.

La finalul întâlnirii noastre, după ce am vorbit despre simboluri, legătura între trup și suflet și multe alte lucruri, mi-a prins mâinile și mi-a spus, aproape șoptit, ca și cum s-ar fi demascat în fața mea, un mic secret despre lupta de supraviețuire cu propriile vulnerabilități. ,,Sunt mulți oameni care mă privesc și spun «Dar tu ai atât de multe activități, ai atât de mult succes!». Mă crezi că eu nu mă privesc așa? Eu simt că sunt într-o bătălie permanentă pentru a fi o persoană bună, a-mi menține sănătatea sufletească și mentală, a mă simți bine în legătură cu mine însămi și cu felul în care arăt”.

A tras aer în piept și a continuat. ,,Până la urmă, judecata oamenilor se leagă și de cum arăți și e interesant să vezi că femeile sunt luate mai în serios când par că se află «în control». Acel control este ceea ce am căutat eu mereu la mine, fiindcă am crezut mereu cu tărie că oamenii m-ar lua mai în serios. Sunt atât de mulți factori în lumea asta pe care nu am cum să-i controlez, dar asta (arată către ținuta ei, în negru, către machiajul ochilor și bijuteriile tradiționale iraniene, toate reprezentând semnătura ei de stil), ASTA pot controla. Îmi zâmbește cu blândețe. „Și să-ți mai spun un secret. Să nu râzi. Chiar nu-mi vine să cred că mă aflu în Calendarul Pirelli în compania tuturor acelor femei absolut extraordinare”.

Îmi rămân în minte bucăți și fraze disparate din cărți și eseuri care mi-au plăcut de-a lungul timpului și pe undeva prin profunzimile memoriei sălășuia ideea asta: „În această viață vor exista oameni care te vor prinde de mână și-ți vor atinge inima“. Mi-a venit în minte în momentul în care Shirin m-a prins de mână și mi-a spus „secretul ei“. Un gest atât de inocent și de sincer, încât, fără a fi vreo figură de stil, mi-a atins cu adevărat inima, ca senzație concretă și senzorială. Și, pentru că nu m-am putut îndura să tai vreo propoziție dintr-un dialog atât de inspirațional, iată conversația completă avută cu Shirin Neshat despre experiența Pirelli:

FORBES LIFE: Fiind la rândul tău fotograf, cum a fost să treci din spatele camerei foto în fața ei?

S.H.: Când pozezi pentru un portret, rezultatul e un mix între persoana care ești și persoana care are impresia fotograful că ești. Și uneori poate fi un conflict între cele două imagini. Poate că imaginea din calendar nu este modul în care mă văd eu pe mine în mod obișnuit, dar e modul în care mă vede Annie, din toate informațiile pe care le-a strâns despre mine și din viziunea pe care a avut-o în urma documentării despre ceea ce fac eu.

Cred cu tărie că fotografia este, cel puțin în accepțiunea pe care o am eu când mă aflu în postura fotografului, despre surprinderea unei frânturi din sufletul persoanei, din spiritul ei. Fiecare artist face asta în mod diferit, iar eu am vrut să văd ce a văzut Annie în mine prin obiectivul foto.

FORBES LIFE: În fotografia făcută de Annie pentru Calendarul Pirelli ai descoperit o altă latură a ta?

S.H.: Da, fiindcă în multe feluri eu încerc să controlez ceea ce sunt și felul în care arăt, de la modul în care îmi coafez părul și până la felul în care mă dau cu creionul dermatograf. Toți ne simțim mai siguri pe noi când ne aflăm în pătrățelul nostru de confort, iar Annie a deconstruit tot pătrățelul meu, mi-a luat complet acel control. Asta te poate face să simți anxietate.

Lumea în care trăiesc se schimbă în permanență, simt că totul e într-o tranziție și că singurul lucru asupra căruia dețin controlul sunt eu. Corpul meu, imaginea mea. Iar când cineva îmi ia toate astea, devin agitată. Annie mi-a spus, în timp ce-mi făcea fotografii că par foarte tensionată, foarte conștientă de sine. Și i-am zis „Da, fiindcă tu dai jos tot ce am încercat eu să ridic în jurul meu“. Dar, la un moment dat, am zis ,,Gata, o să fac exact așa cum vrea ea“ și asta a fost. M-am lăsat dusă. Cred că în fotografia mea din calendar e vorba despre faptul că mi-am dat jos armura și mi-am permis să fiu muza altcuiva. Am renunțat la acel control.

Rezultatul seamănă cu o pictură. Când privesc fotografia, e ca și cum mă uit la ceva pictat și cred că asta și-a dorit Annie. Eu, de exemplu, nu port niciodată părul desfăcut. Sunt puțin rigidă și chiar masculină în general și la început nu m-am recunoscut în poză, fiindcă nu e felul în care mă văd eu pe mine de obicei. Dar îmi amintește de o pictură clasică de Caravaggio. E un alt ,,eu“. Un nou „eu“.

FORBES LIFE: Te-ai gândit să-i propui lui Annie să o fotografiezi și tu pe ea?

S.H.: Oh, mi-ar fi atât de teamă! M-am gândit la asta, fiindcă m-am gândit la modul în care ea încerca să găsească modul ideal de a surprinde fiecare personaj. Și eu fac asta cu oamenii. Fac portrete și e foarte provocator, fiindcă ai de-a face cu ego-ul oamenilor, cu narcisismul lor inevitabil, dar în același timp vrei să faci o operă de artă. În cazul de față, Annie voia să creeze acest calendar. Deci provocările sunt din toate părțile. Cum să creezi ceva care va dăinui mult timp după ce noi toți nu vom mai fi, ceva la care persoana respectivă să se uite cu drag și, de asemenea, ceva care să respecte specificitățile jobului pe care l-ai primit? Dar ea reușește să facă asta aproape de perfecțiune.

Pozându-i lui Annie, am realizat că ea e foarte încăpățânată. Nu e dispusă să se mulțumească niciodată cu ceva care nu o face fericită. M-am dus de două ori la pozat și cred că am purtat vreo 15 ținute diferite și tot atâtea coafuri. Pur și simplu nu voia să se resemneze cu o imagine care nu i se părea pe deplin mulțumitoare.

Și știi ce m-a mai impresionat? Pregătirile pe care le făcea pentru fiecare dintre noi. Studiul individual, documentarea și moodboard-urile. Ideile pe care le strânsese despre fiecare, era clar că se pregătise masiv. A fost grozav pentru mine să mă aflu în compania ei, fiindcă eu fac enorm de multă documentare pentru munca mea și aș fi crezut că un artist de calibrul ei n-ar avea nevoie să mai facă asta. Orice creație pe care și-ar pune semnătura ar fi probabil aclamată de toată lumea, de aceea m-a impresionat modul în care a investit timp încercând să ne cunoască pe fiecare cu adevărat. Câte dialoguri a purtat, cât a vorbit cu fiecare pentru a înțelege lucruri despre noi și despre ceea ce ne face să ne simțim confortabil. Asta e ceva foarte, foarte frumos.

FORBES LIFE: Îmi inspiri o pace extraordinară, ca și cum ai avea în permanență o aură de serenitate, în ciuda a tot ce te înconjoară. Există un secret al acestei liniști interioare?

S.H.: Mi se pare incredibil că îmi spui asta, fiindcă de cele mai multe ori când mă privesc în oglindă, văd o persoană foarte nervoasă și agitată. Dar e un lucru la care încerc să lucrez cât mai mult. Spre exemplu, în această dimineață aveam o neliniște adâncă privind locul în care urma să vin. Ce o să fac acolo? Ce mă vor întreba acei jurnaliști? Și apoi mi-am zis „Nu trebuie să-ți pese, fii tu însăți și atât“. Cred foarte mult că trebuie să fii sincer și să nu te stresezi să fii cel mai bun sau să întreci pe altcineva. Fii smerit, fii cine ești tu și totul va fi bine.

Am ținut la un moment dat un TED Talk, iar înainte să intru pe scenă inima stătea să-mi explodeze. Cred că mai aveam puțin și făceam un atac de cord, gândindu-mă la toate femeile extraordinare pe care le auzisem vorbind în acea sesiune, una după cealaltă, și care mă atinseseră profund cu discursurile lor. „Cum aș putea să merg eu acolo pe scenă și să spun ceva care să fie la fel de valoros?“ îmi tot venea în minte. Și deodată am ales să schimb acea voce interioară și să zic „Știi ceva, Shirin, tu nu trebuie să te compari, pur și simplu du-te acolo, fii cine ești tu și o să fie în regulă“.

Trăiesc într-o lume a artei extrem de competitivă și într-un oraș precum New York unde toată lumea te judecă în funcție de cum arăți, de cât de tânăr ești, de câți bani ai și de cât succes te bucuri. Totul se rezumă la cine ești tu. Și de asta e o imensă provocare zilnică doar să găsești în tine acea voce, acea încredere de a spune „Știi ceva, eu sunt cine sunt, aceasta e povestea vieții mele și nu fac decât să-mi văd de treabă. Unii oameni mă vor plăcea, alții nu. Unii vor rezona cu munca mea, alții nu. Unele zile vor fi foarte frumoase, altele deloc. Asta este!“. Acest tip de încredere e ceva la care trebuie muncit zilnic, e un proces care nu se termină niciodată. (râde). Și, dacă mă vezi așa și las această impresie de siguranță, înseamnă că munca mea interioară funcționează azi.

FORBES LIFE: Dacă îți poți adresa zilnic întrebări și te poți auto-analiza, înseamnă că ai și impulsul de a schimba ceva, de a te reinventa câteodată. Când te-ai reinventat ultima oară?

S.H.: Mă surprinde chiar și pe mine cât de des am tendința să mă pun în situații grele, mai ales profesional. Câteodată simt că mă lovesc de un zid, fie printr-un eșec, fie printr-un refuz sau ceva care nu merge, sunt tot felul de dezamăgiri. Se spune că de fiecare dată când cazi trebuie să te ridici de la pământ și să reconstruiești. Ei, aceasta a fost mereu natura mea, să mă pun singură în calea greutăților.

Uite, lucrez de patru ani la un film despre o cântăreață egipteană și se tot amână termenele-limită, nu se leagă lucrurile deloc. În ultimele trei luni, am atins acel zid de care îți spuneam și, la un moment dat, mi-am zis „Clar, deci acest film nu se va concretiza niciodată“. După care m-am liniștit și l-am regândit. Am regândit tot, m-am regândit și pe mine și mi-am reconstruit încrederea în mine în raport cu proiectul.

Asemenea episoade au loc de câteva ori pe an și sunt de obicei legate de muncă. Fie sunt refuzată cu un anumit proiect, fie ajung să fiu eu dezamăgită de mine cu ceva. Și atunci zic „Ok, o luăm de la început“. Și atunci mă axez pe corp și-l pun să facă ceva care să ridice moralul spiritului. Să-ți mai spun un secret al meu. Nu pot să mă gândesc la nimic, nici măcar la proiectele mele profesionale, fără să aibă o legătură și corpul meu, fără ca lucrurile pe care le fac să-l afecteze. Felul în care se simte corpul are legătură cu starea mea emoțională, cu starea mea psihologică, cu munca mea și cu tot ce sunt eu. Dacă nu am grijă de mine, nu pot să am claritate în ceea ce privește munca mea. Pentru mine trupul și sufletul sunt extraordinar de legate.

De exemplu, uneori iau lecții de dans sau alerg. Dacă îmi împing limitele corpului la extrem, mi se pare că mi se deschid noi dimensiuni ale minții. Trebuie să te împingi un pic din când în când, prin sport, prin post, ca să realizezi „Wow, deci am mult mai multe resurse decât credeam“. Totul se rezumă la a căuta acea resursă, mai ales în momentele în care simți că nu mai poți să duci și că viața e prea grea. Și sunt atât de multe momente de acest fel…

Foto: Annie Leibovitz (Calendarul Pirelli 2016)

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii