Cautare




, Staff

ForbesLife |
|

Bucureștiul vechi și nou – hoinăreli de vară cu un artist urban

Când vizitez un oraș necunoscut am ca țintă câteva obiective turistice, marcate în general în orice ghid, o hartă în brațe și un traseu în gând. Asta este prima etapă, primul nivel de cunoaștere. A doua etapă este să las harta deoparte și să rătăcesc pe străzile lui. De Raluca Mocanu
Bucuresti banca nationala

Mă pierd printre localnici, fără nici o țintă, și încerc să găsesc sufletul orașului, atmosfera pe care o imprimă asupra mea. Ea rar stă doar într-o singură cladire, oricât de specială ar fi ea. O afli, mai degrabă, în forța ansamblului, în modul prin care relaționează clădirile una cu cealaltă – indiferent de epocă, în cum arată strada, vegetația, sculpturile sau orice alte elemente decorative, mobilierul urban, activitățile din stradă, oamenii, expresia lor. Armonia lor mă face să mă simt bine, mă energizează și îmi rămâne imprimată în suflet și după ce multe detalii istorice locale s-au pierdut din memorie.

Care este atmosfera Bucureștiului astăzi? Orașul ce a fost numit Micul Paris s-a schimbat cu trecerea timpului. Clădirile noi au extins limitele lui, unele s-au amestecat printre cele vechi și ar trebui să contribuie la dezvoltarea orașului din toate punctele de vedere, nu doar economic.

Când vacanța este departe și vreau să mă încarc cu pozitivism îmi place să mă plimb prin centrul istoric pornind din strada Academiei. Trec pe lângă clădirea sobră a Băncii Naționale și îmi place cum se vede reflecția ei și a cerului pe fațada de sticlă a clădirii de vis-a vis. Uneori fac un popas în pasajul Villacrosse. Cafeaua la nisip e și mai bună când vezi cerul prin sticla colorată. Apoi merg mai departe și mereu mă uit în sus la calcanul recent pictat al băncii Crissoveloni.

Ajunsă pe Lipscani, mă opresc în fața Băncii Naționale, să văd dacă pot admira fragmentul din pivnița hanului Șerban Vodă. Sunt zile în care sticla ce îl acoperă este prea aburită. Hanul a fost ocupantul anterior al lotului de teren pe care a fost construită clădirea băncii. Uneori mă opresc pe o bancă și îmi pierd privirea printre detaliile decorative ale clădirilor, uneori printre oameni, alteori printre liniile de pe pavajul de piatră ce marchează zidurile fostelor clădiri.

Merg mai departe, către cladirile negustorești. Le identifici ușor: parterul a fost gândit ca spațiu comercial și etajul ca locuință de familie. Seara, proprietarul închidea magazinul, se retrăgea la etaj și dimineața o lua de la capăt – ca un microunivers. Multe sunt construite pe loturi înguste de teren, așa că soluțiile de construire au fost diverse și creative.

Îmi place apoi să cobor pe strada Stavropoleos. Am o slăbiciune pentru fereastra arcuită cu influențe Art Nouveau și felinarele de la intrarea în clădirea Băncii de Credit Român. Dacă ridici mai mult privirea, poți vedea numele băncii inscriptionat pe fațadă. În plus, capul de perspectivă al străzii este Palatul Cec. Seara îmi place aerul misterios pe care îl are zona. Becurile evidențiază rugozitatea pavajului, detaliile clădirilor și cupola de sticlă a Palatului CEC.

Ceva mai în față împart spațiul armonios biserica Stavropoleos, Palatul Poștei, clădirea Societății de Asigurări Dacia și cea a Carului cu Bere. Sunt epoci diferite în armonie. Dacă mă îndrept spre un popas în veselia cromatică și decorativă a Carului cu Bere, admir de fiecare dată detaliile de pe ultima ușă metalică a clădirii Societății Dacia. Sunt ca un sobru “nu mă uita”. Dacă aleg sa cobor spre strada Franceză, uneori intru în curtea interioara a bisericii și admir lapidariul. Este unul din puținele locuri centrale din București în care se pierde zgomotul urban. Este mascat între zidurile medievale și zidurile construite în perioada interbelică de Ion Mincu pentru a oferi o anexă bisericii.

Mai departe atmosfera pentru mine se rarefiază din varii motive: lipsa de spațiu de circulație – terase prea mult extinse, case negustorești mutilate, inserții urbane neprietenoase – turnul Bancorex etc.

Pentru a nu fi prea nostalgici, trebuie să mărturisesc că aceeași bucurie o simt și în alte locuri bucureștene – de pildă în parcul Krețulescu. E un spațiu deschis, delimitat de clădirea bisericii, a Palatului Regal, a Sălii Palatului și de blocuri comuniste. Da, am zis blocuri comuniste… să nu aruncăm la gunoi totul doar pentru că a stat sub numele unui regim politic nefericit. Ca și clădirea Sălii Palatului, blocurile de la fațada Pieții Palatului au personalitate și au fost atent proiectate. Grupul de blocuri are un ritm geometric plăcut, variat, dar unitar, ferestre largi, primitoare și un element decorativ la ultimul nivel. Totul în plină epocă de uniformizare și presiuni de mascare a vechiului oraș.

Sunt unite de parc exemple notabile din epoca medievală, interbelică și comunistă. Și te simți bine în spațiul dintre ele, pentru că se leagă urban împreună, se scot în evidență reciproc, este o unitate în diversitate.

Multe orașe europene demonstrează că dincolo de puritatea țesutului urban istoric contează mai mult modul prin care îl completezi și îl faci accesibil omului modern. Contează să ții cont de clădirile deja existente, de istoria și specificul zonei și să acorzi destul timp și atenție pentru a concepe cum să încorporezi aceste legături în forma noii clădiri. Împingând mai sus ștacheta, aștept cu drag momentul în care o clădire contemporană bucureșteană va genera poate un efect Bilbao.

Raluca Mocanu este pictor restaurator și designer de interior, iar din 2011 ține cursuri la Fundația Calea Victoriei.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii