Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Blogul meu care nu există

Niciodată nu m-a bântuit ideea de a avea un blog. Nici chiar atunci când acesta devenise un must have fără de care nu puteai să te legitimezi corect în societatea glitteraţilor de moment. Poate pentru că am considerat mereu că a avea un blog presupune marea şi constanta încredere că tot ceea ce ai de spus poate fi interesant pentru cineva.
 aboneaza-te
Marius Constantin_Contributor

Respect şi admir pornirea de a da pe afară din gânduri în însemnări, în note şi reflecţii, dar când aceasta se petrece în spaţiu public, trebuie să îţi asumi şi întrebările „care-i ideea?”, „la ce bun?” sau „chiar interesează pe cineva?”.

Eu, unul, obişnuiam să ţin jurnale de călătorie. Nu făceam atât de multe poze ca astăzi şi preferam să umplu golurile de imagine cu scene din avioane, hoteluri, muzee, vapoare, cu descrieri de mâncăruri, tablouri sau costume, cu socoteli în magazine, tribulaţii în parcuri sau chicoteli cu prietenii. Umpleam agende, atât de scrupulos devenisem şi mă trezeam frustrat dacă am uitat ce am mâncat la nu ştiu ce tavernă sau prenumele gazdei de la cine ştie ce pensiune. Cu timpul, a scrie jurnale nu a mai fost o plăcere, ci o obligaţie. Rămâneam în urmă, scriam la Roma pe unde umblasem în Florenţa cu o săptămână în urmă, pierdeam nopţi încercând să ajung la prezent… Fidel filosofiei mele de viaţă, potrivit căreia e bine să te dispensezi de orice te împovărează şi nu este absolut necesar, am renunţat la ele. Azi, o stivă de agende mă transpun instantaneu înapoi la Edinburgh, Veneţia, Toledo sau Lisabona, dar atât. Pun mai mult preţ pe amintiri.

Am început să fac poze mai multe. Treptat, m-am îndepărat de ideea că fiecare fotografie trebuie să aibă un personaj, eventual bine centrat şi trebuie să comunice un anumit moment. Am început să fac poze goale, un pic mişcate, unele repetitive, încercări de a suplini o notiţă pe hârtie cu o stare suprimată în câteva culori sau linii. Înainte fotografiam doar oameni, în speţă pe cei care erau cu mine, neapărat încadraţi în peisaj, ca să se poată vedea de la o poştă Fontana di Trevi sau Tour Eiffel. Azi, pozez alge, scânduri, ziduri scorojite, flori, graffiti, multe animale, valuri, inscripţii, colţuri de muzee pe care le scenografiez din lumină, eventual străini pe care vreau să îi ţin minte pentru ceva anume, tarabe încărcate, balcoane, perspective, ferestre luminate. Şi, da, oameni, oamenii cu care sunt, zâmbete fugare, gesturi care pot ieşi din cadru, contururi difuzate, dar toate autentice. Ca amintirile. Uneori încâlcite, dar profund personale.

Cred că, pe undeva, am învăţat asta de la Alex. Leo Şerban şi din seturile lui de instantanee argentiniene sau lusitane. Cu timpul, el a devenit una dintre primele persoane cărora le trimiteam jurnalele mele în imagini. Azi, când aleg secvenţe din aparat, mă gândesc și la el, cititor atent, mereu receptiv, al „blogurilor” mele. Îmi lipseşte.

Mă gândeam la toate acestea mai deunăzi, scrollând Instagramul meu. Ah, da, și la el dezvoltasem o rezistenţă apriorică. Îl consideram o platformă pentru oamenii cu adevărat importanţi, cei care au, realmente, ceva de spus, inclusiv prin mesajele foto pe care le livrează lumii. Odată cu primul telefon cu adevărat bun pe care mi l-am cumpărat, puteam invoca o scuză în minus. Nu mai trebuia să car după mine ditamai aparatul, care să îmi tragă gâtul în jos sau să ocupe jumătate de rucsac. Un slide, un swipe, un push și gata poza! Cumva, mi-am găsit colţișorul meu și în această (altă) comunitate virtuală, în care mă simt liber să plac pe cine vreau eu și să mă bucur de oricine mă place pe mine și pozele mele.

Uitându-mă la colecţie, văd un patchwork bordat fie de oameni grozavi, alături de care am avut privilegiul de a sta, graţie profesiei mele, fie de „n” variaţiuni de soare, cer, răsărit, amurg și mare. Nu pentru că ar fi magneţi de like-uri, pentru care hashtag-urile #skyscape sau #sunsetchaser funcţionează ca un declanșator, ci pentru că nesaţul meu vizavi de spaţiu nemărginit a rămas intact cu trecerea anilor. Oi aduna eu crengi, arcade, bobiţe, arabescuri pe o batistă, stridii sau fâșii de deșert, dar când mi se așterne un orizont valorat în jdemii de nuanţe, fac ca un copil scăpat la Disneyland. Am și comoditatea asta: biroul meu este la etajul zece al unei clădiri iconice a Bucureștiului, cu un geam care privește spre răsărit și cu altul care se învăpăiază la amurg. Cât despre mare, cu cât mai nordică, mai bătută de vânturi, mai pustie, mai rece, mai sălbatică și mai debordând de viaţă, cu atât mai fotogenică.

Ce mai pozez? Vietăţi. Paradoxal, pe măsură ce înaintez în vârstă, mi se zbânţuie pe dinăuntru un neastâmpăr de puști căruia vederea unui cerb, a unui porumbel mai altfel, a unui huhurez sau chiar miriapod îi cauzează ţopăieli interioare. Hai, domnule, te credeam om serios! Chiar sunt, doar că reveria specifică vârstei a doua se instalează și cu mirarea vizavi de frumuseţea naturii din jur. Nu de la tropice și de la poli, ci de pe lângă casa omului, acolo unde nu o credem plauzibilă și… uimibilă.

Mă uit la pozele din telefon. Vrafuri numerice și colorate. De unde pozele mele, pe vemuri, arareori erau goale (adică fără subiectul om în ele), acum predomină cele în care elementul uman e doar parte a unui tablou mai amplu. Sunt mâinile unei domnișoare din metrou, pe care le-am furat pentru că afișau un tatuaj cu henna de o frumuseţe anacronică. E spatele unei femei din Paris care purta un ghiozdan cu un panda roșu și un Lulu de Pomerania în lesă. Sunt degete care împrumută din răceala unui pahar cu Martini ca la carte, metonimia unei seri de vineri în care am lăsat relaxarea să se dezlănţuie. E blogul meu care nu există decât pentru mine.

Vă doresc un 2019 plin de ceruri și de mări, cu soarele exact acolo unde vă strălucește cel mai tare!

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii