Cautare




, Contributor

Artă & Cultură |
|

Bionica Eglantinei Becheru: cât de mult au nevoie de branding artiștii zilelor noastre?

Dacă faci artă, poți ajunge un pictor bun. Dacă faci marketing și artă, poți ajunge cel mai bun pictor. Cu această convingere fermă, Eglantina Becheru dovedește, la doar 23 de ani, că artistul secolului XXI trebuie să se mute din turnul de fildeș direct în lumea dezlănțuită.
_DSC3517 copy

Ne-am cunoscut demult, la un eveniment, și m-am trezit discutând cu ea lucruri mult mai profunde decât nimicurile care se împărtășesc de regulă la un pahar de șampanie. Am discutat despre mecanica vieții, despre vârstă, greșeli și alegeri, subiecte improbabile de conversație cu o persoană pe care o vezi pentru prima dată, mai ales la un eveniment unde muzica răsună în difuzoare.

Mi-a atras atenția numele ei, Eglantina (în franceză înseamnă „floare de măceș“), iar conversația noastră m-a determinat să-i caut ulterior tablourile și să-i aflu povestea. A fetei venite din Târgu-Jiu care vrea să ajungă cu pictura ei la Monaco, care crede în „sângele verde“ al artiștilor (aluzie la faptul că energia creativă rămâne mereu constantă și circulă de-a lungul secolelor, se schimbă doar exponenții ei) și care, o performanță notabilă, reușește să trăiască doar din artă.

Eglantina a studiat comunicare și relații publice și face artă vizuală. Eu am studiat diplomație și scriu despre lifestyle, așa că înțeleg pasiunea care merge dincolo de coordonatele pur „tehnice“ ale vieții. Și, vorbind cu ea, realizez că tocmai sâmburele studiului ne-artistic a ajutat-o să se promoveze mai bine și mai asumat.

Face două expoziții pe an, predă arte vizuale celor mici la două școli din București, are o revistă online axată pe viața bună, numită Elegantine, și face „performance“ creativ (a se citi: dans și vopseluri, rochii pictate pe viu și alte concepte originale) la evenimente private. Și, peste toate astea, studiază la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (CESI), pentru a face trecerea de la imagini statice la imagine de film.

Îmi spune din start că n-a avut niciodată o strategie conștientă de marketing pentru cele de mai sus, deși s-au întâmplat toate în decursul a doar patru ani. A fost, după propria-i descriere, doar „un copil foarte norocos“, pe care profesorii și oamenii mari din jur l-au introdus de mic într-o lume a frumosului și care a avut suficientă conștinciozitate, putere de muncă și bun-simț cât să nu dezamăgescă. Nici pe ei și nici pe ea. „Nu prea am stat cu copiii, am preferat mereu compania adulților“, îmi mărturisește ea, făcându-mă să înțeleg mai bine de unde-i vine surprinzătoarea maturitate. „Poate și de asta mai am uneori tendința să mă comport copilărește, pentru că n-am făcut-o când ar fi trebuit“.

De la fiecare „om mare“ din jurul ei, Eglantina a învățat câte ceva. De la părinții de profesie tâmplari, dar pasionați de pictură și design, a învățat să iubească viața de atelier, printre vopseluri, pânze și bucăți de lemn care așteaptă să prindă viață. De la profesoara ei de pictură din Târgu-Jiu a deprins darul lucidității și al rațiunii în artă, două atribute pe care le consideră greu de atins de către o femeie.

„Marea artă e făcută de bărbați“, îmi spune, fără menajamente. „Femeile se pierd adesea, devin siropoase, le e greu să vadă doar esența, fără s-o îmbrace în ceva emoțional“. De aceea, se străduiește să-și folosească latura feminină la lucrurile de finețe, dar să privească imaginea de ansamblu cu un tip de limpezime care este de regulă apanajul bărbaților.

De la profesorii din facultatea de comunicare a învățat mai mult decât simboluri, semiotică și alte elemente care îi alimentează acum inspirația („Tehnica o ai sau nu, dar creativitatea se cultivă în mod constant“, crede ea). Acolo, în facultate, a înțeles că trebuie să fie omul potrivit la locul potrivit. Să nu stea niciodată să aștepte să fie observată și descoperită, ci să iasă în lume, să participe la evenimente, să stea de vorbă cu oamenii, să-și facă relații, să se pună în calea oportunităților. Să fie mereu acolo unde trebuie.

„Un artist trebuie să fie în ziua de azi ca un bumerang care se duce în toate părțile“, crede ea. „Poate pierzi puțin din timpul pe care l-ai putea cheltui pe creație, dar câștigi altceva“. Nu se teme de comercial fiindcă știe că arta adevărată nu s-a făcut niciodată pe gratis, în piața publică, la liber. „Nimeni nu vorbește despre asta, dar un artist are nevoie de materiale, apoi trebuie să susțină o anumită imagine când se prezintă oamenilor și trebuie să mai și iasă la evenimente, să discute, să cunoască“, explică ea. „Toate astea nu se pot face fără bani“.

Eglantina este ambasadorul propriilor creații, dar singurul capitol la care mai are de lucrat este taman partea financiară. Trăiește exclusiv din arta ei, dar încă se simte ciudat vorbind despre bani, așa că preferă să-i vândă pe alții și să le paseze lor misiunea de a o vinde pe ea. Un schimb de roluri care funcționează de minune.

Cea mai recentă lecție a învățat-o de la unul dintre profesorii de la CESI, într-o zi în care nu-și pregătise tema pentru cursul de teatru. „I-am spus că sunt mai interesată de film și că teatrul nu e chiar pe primul loc în lista mea de priorități“, povestește ea. „Iar el mi-a spus că, indiferent de preferințele sale, un artist nu trebuie să înceteze niciodată să aibă căutări“. Zâmbește. I-a plăcut mult vorba asta, „căutare“, și încearcă s-o aplice în tot ceea ce face, mai ales atunci când îi revin sarcini de care nu are chef sau care i se par un consum inutil de timp. Din orice lucru poți învăța ceva, cu condiția să-i acorzi atenție. Lucrează la asta.

În decembrie a lansat expoziția „Bionica lui Moise“, denumită astfel pentru că i s-a părut o metaforă potrivită pentru arta care trebuie să se întoarcă la artă. „E cazul să separăm din nou mările între artă adevărată și conceptualizare“, îmi explică ea. Orice obiect de artă pornește de la un concept, dar să reduci totul la o linie și un punct aruncate pe o pânză albă este un „trend“ cu care recunoaște că n-a rezonat niciodată. „Cred în folosirea de simboluri, mituri și concepte, dar redate într-o formă estetică, superioară celei pe care ar putea-o avea un copil de doi ani“, punctează Eglantina.

Anul viitor va pleca două luni la Paris, să discute cu câteva galerii de artă pentru a duce povestea cu un pas mai departe. Ar fi putut-o face printr-un agent, dar știe că reprezentanții de top au o listă lungă de obligații față de alți artiști și că ar trebui să stea la coadă. „Depinde câtă răbdare ai“, zâmbește ea. Și, cu riscul de a face criticii să strâmbe din nas, nu-și dorește să reușească neapărat la Paris, ci la Monaco, unul dintre fiefurile colecționarilor.

„Mă atrage acea lume a colecționarilor de top, pentru că este un univers cu care m-am familiarizat în ultimii ani și mi se potrivește“, crede ea. În România, cei mai avizi consumatori de artă sunt membri ai corpurilor diplomatice străine, care iubesc cu adevărat pictura și cumpără tablouri din fiecare loc în care ajung. Nu ca suveniruri, ci sub formă de pasiune îmbrăcată în investiție. „Le cumpără, le vând în țările în care ajung, apoi cumpără altceva ce le-a atras atenția“, explică ea.

Pentru astfel de oameni creează Eglantina, cei care îi admiră sincer tablourile și sunt dispuși să plătească pentru a le avea în casele lor, fie că sunt în București sau în Monaco. Nu pentru critici, nu pentru recenzii. Criticii pot spune orice într-o epocă în care rețelele sociale aduc artistul direct în vizorul publicului său, fără „filtre“ și intermediari. „Cred că un critic ar trebui să folosească puterea cuvântului ca să creeze, nu doar ca să distrugă“, zâmbește ea.

Este deja arhi-cunoscut tiparul criticului care nu găsește niciodată nimic bun de spus, doar motive de strâmbat din nas, de la înălțimea turnului său de fildeș. „Cred mult în critici, dar în cei foarte umblați, cu o cultură vastă, care s-au expus unei multitudini de experiențe, care au văzut, au încercat și au gustat multe lucruri pe lumea asta“, îmi explică Eglantina. „Un critic nu e cineva care stă în fața monitorului și doar își dă cu părerea“.

În definitiv, „La început a fost cuvântul…“. El a născut lumea noastră, în cel dintâi act de creație din istoria omenirii. Și s-ar cuveni poate să-i dăm înapoi funcția creatoare. „Prin cuvinte poți alege să construiești ceva frumos sau să distrugi ceva deja existent“, zâmbește ea. „Fiecare alege pentru sine“.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii