Cautare




, Contributor

Opinie |
|

Based on a true story

Cui îi pasă de vârstele unei femei care a pendulat întotdeauna între ce vrea și ce ar trebui să vrea, o femeie care și-a pus ruj roșu doar pentru a lăsa urme pe șervețele și care a făcut, din viețile celor dragi, doar alei pe care a tropăit cu superioritate?
Tatiana_Facebook

Este ziua în care se anunță că va urma prima ninsoare. Aștept ninsoarea tot anul, ca un semn că, în sfârșit, vin și zilele mele și, odată cu ele, și binele. Binele ăla care uneori stă sub semnul păcatului, alteori al indolenței, al plictisului balsamic sau al bucuriei că totul este așa cum trebuie să fie.

Emoțional, vârsta mea abia a împlinit trei ani, sentimental, vârsta mea are vârsta mea minus 27 de ani, sufletește, nu știu dacă am vârstă, parcă aș fi nenăscută câteodată, alteori, parcă aș fi o bătrână; și nici aici nu-i simplu, o bătrână ba cubaneză, vie, solară, ba daneză, austeră și răutăcioasă, din neputință. Da’ cui îi pasă de vârstele unei femei care a făcut atât de puțin pentru alții? O femeie care nu și-a putut niciodată stăpâni lacrimile, dacă a auzit primele acorduri din Nothing in My Way (Keane), o femeie care a pendulat întotdeauna între ce vrea și ce ar trebui să vrea, o femeie care și-a pus ruj roșu doar pentru a lăsa urme pe șervețele și care a făcut, din viețile celor dragi, doar alei pe care a tropăit cu superioritate și de multe ori cu nepăsarea odioasă a lui „și ce dacă, dacă asta mă face pe mine fericită?”.

Va ninge mai pe seară. Este sigură avertizarea și eu nu sunt în cea mai bună formă. Sunt atât de înfășurată în frică, încât ar trebui să implic atâția oameni, ca să mă lăfăi din nou în haine subțiri de batist, cu broderii, încât devine imposibil pe moment. De unde atâția oameni, când mai am doar doi. Unii au plecat să-și continue școlile de actorie, alții se scaldă în pastă corectoare.

Mi-am pus trei frezii într-o ulcică la bucătărie, cu gândul că primăvara aia invincibilă care, de fapt, era vară, a lui Camus, va trezi în mine ce a trezit în el. Încă nu și-au făcut efectul și de-acum par să se veștejească. Florarul însă mi le-a dat pe unele care aveau și niște mici muguri. Culmea e că ăștia au început timid să se deschidă, așa, ca o ușă greoaie. Zic că e un semn de bine.

Bine, cum e cu binele ăsta, întotdeauna a fost un mister pentru mine. Cum o fi să-ți fie bine, când plângi, să simți că plânsul e actul ăla de taie granița dintre viață și moarte, dintre curaj și frică, e clipa aia de gol, pe care ai simțit-o și tu, cel care citești acum, golul ăla pe care îl ai când te dai în leagăn. E secunda aia când totul se dilată în mintea ta într-atât încât ai avea curajul să te duci cu capul înainte, spre un zid, de unde știi că nimeni nu a mai venit viu și când totul se comprimă în interiorul corpului tău, de parcă toate organele tale ar putea fi apucate de mâinile unui bebeluș. Inima e singura care pompează tot ce ai nevoie și tot ce nu ai nevoie. Binele e când îți amintești de o ninsoare petrecută nu atât de demult pe cât ai avea nevoie să fi fost, când, așa cum spunea Gertrude Stein, „totul și nimic s-au petrecut”. E bine și când lungești picioarele pe cearșaful cald și lași mâinile moi și corpul se întinde la umbra gândurilor tale naive, sincere, dar vinovate, așa cum nu ar trebui să se întâmple nici măcar o dată pe an. Sunt 50 și ceva de zile de când mie nu mi-a mai ieșit mișcarea asta. Intenția este insistentă, în fiecare seară, aceeași. Cu cât nu-mi iese, cu atât mai tare o vreau.

Stau aici pe covor, un picior la gură, unul sub mine, poziția copilului nesigur și nepăsător. Fumez ca un copil lăsat în plata lui. Mă gândesc aiurea și departe, tot ca un copil care nu știe să facă diferența dintre posibil și imposibil. Îmi trăiesc frica, fix ca același copil (care am fost și n-am crescut niciodată), lângă care trebuie să stea un adult, să-i șoptească în urechile alea, de multe ori, surde, că va fi bine. Copiii, ce ființe fragile, ca liniștea.

Oare câți suntem în stare să ascultăm liniștea neliniștii? Nu e un joc de cuvinte simpatic. Se întâmplă. Eu acum ascult liniștea neliniștii mele. E ca și cum ai bea o cafea cu frica ta. Te înspăimântă și gândul, d-apăi s-o mai și faci. Dar de ce am discuta despre asta, când pe lume există prăjituri cu cremă și nucă, ghivece cu portocali, broderii spumoase albe, pisoi leneși și pufoși, veioze cochete, păr blond, apă fierbinte, poezie, cafea cu frișcă și fulgi de zăpadă, cu gust de apă rece din nord.

Urmează să am musafiri într-o oră. Voi purta rochia aia, singura care te mai ține minte, pe care am purtat-o de un Crăciun și m-am fotografiat atunci ca o doamnă, care nu sunt, pe un fotoliu pe care nu-l mai am, cu părul prins lejer la spate, ca o tânără din înalta societate, care n-am fost niciodată, cu sandale fine, care aduc eleganța la picioarele tale (spun revistele) și cu cercei aurii. Voi încerca să recreez nu doar ținuta, ci și starea de atunci. Doar că atunci nu aveam musafiri, ci mă gândeam doar că am. Ce puzzle-uri face și mintea noastră, câteodată. Practic, atunci eram mai singură decât sunt azi, când totuși cineva urmează să calce acest prag al neliniștii, nerecunoștinței și al fericirii recunoscute „post-vivendis” – habar n-am dacă o exista cuvântul ăsta undeva, dar uite că așa a venit el în capul meu, cu trăsături de romma, care nu sunt, dar who knows (mi-ar plăcea). În capul meu unde, ca în intersecție la Rosetti, vin din trei direcții chestii, una mai spăimoasă ca alta, una mai ingrată ca alta. Mă gândesc că sunt totuși lucruri care ne pun pe picior de egalitate pe toți. Un pahar cu apă va curge pe un gât însetat, la fel, prin esofag.

Mimetismul ajută! Dacă grădinița îi ajută pe copiii care nu prea vorbesc să imprime un spirit mimetic, la adulți ce nu funcționează? Poate că, de fapt, „grădinița” unde eu stau nu are suficienți colegi…?  Poate că o construcție nu se face de unul singur, oricât de abil te-ai crede, și poate că o haină în plus în cuier aduce pace… Pace, ce cuvânt steril a ajuns să fie. L-am demonetizat de când ne dorim pace în lume, pace în suflet, pace politică, pacea resemnării, pace cu tine, atâta pace, și ea lipsește cu desăvârșire.

Este 13.32 și am strâns până acum o sacoșă de remușcări. Seamănă cu aceeași sacoșă cu care mergeam astă vară liniștită la piață. De fapt, cred că e tot aia. Atunci era plină de merinde pentru o gură flămândă, mare și zâmbitoare. Dădea pe dinafară de mărunte bucurii. Simțeam parcă toată invidia celorlalți, privind-o. Trece neobservată acum. Cine să-și îndrepte privirea spre o pungă cu care se cară nimicul? Doar n-ar fi nimeni dornic să care nimicul tău. Ce, ți-ai luat servitori și nu știu? Ține-o pe umeri ca astă vară, cu mândrie! Ce? Vrei doar vremuri frumoase? Da’ cine te crezi? Nu ești specială cu nimic! Banalo! Și așa e! Ce să le răspund eu lor? Dreptatea e relativă.

Îmi dau seama că locuiesc în același oraș al nimănui, oraș căruia mulți îi spun inimă. De aici însă, depărtările dintre oameni se văd mai aproape decât ai crede. De aici, poți vedea foarte clar hanoracul unui om cu care ai cumpărat cândva portocale, poți vedea poza de copil însorit, a celui care îți împletește acum părul, poți vedea în trecut la fel de clar cum vezi foaia asta albă, care se umple din toate fragmentele memoriei, pe care mereu am învinovățit-o că e scurtă, dar care mi-a dat peste bot, când m-am așteptat mai puțin, spunându-mi că e ba.

În curând, soarele va începe să bată mai puțin oblic și atunci voi începe să simt că lucrurile se vor îndrepta exact cum face și soarele. Mă voi întoarce la superficialitatea mea, aia unde nu încape decât egoism, aia unde orice sentiment al vinei se va da mai încolo, cu indiferența cu care dai praful, nu voi observa din nou gesturile nobile, pe care cei din jur le fac pentru mine, o să fiu iarăși o răsfățată, pe care oamenii o desfid, pentru că nu sunt cu nimic mai bună ca alții. Doar mai sinceră.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii