Cautare




, Contributor

În prezent, conduce echipa de brand management a BMW Group România, pentru mărcile BMW, MINI și BMWI.

Lifestyle |
|

Bănuială

„Un ţăran nu-și mai găsea sapa. Primul gând care i-a venit în minte a fost acela că vecinul i-a furat-o. A început să-l urmărească. Era foarte atent la felul în care vorbea și se manifesta vecinul său. După această cercetare, era convins că el este hoţul. După câteva zile și-a găsit sapa. În aceeași zi s-a întâlnit și cu vecinul pe care îl bănuia că ar fi hoţul. Observând cu atenţie modul în care vorbea și mergea, nu i s-a mai părut că el ar fi hoţul.”
Nina_Contibutors 2

Aceasta a devenit una dintre pildele mele de referinţă. Încerc să îmi amintesc mereu de cât de des ne construim și ne deconstruim relaţii pe baza imaginaţiei și a convingerilor noastre anterioare, pe care le validăm, desigur, observând atent. Această „observaţie atentă” nu este altceva decât amăgirea proprie sau evaluarea vieţii și a situaţiilor ei după reperele noastre (formate, de multe ori, destul de aleatoriu).

Cât de des auzim, peste zi, în context profesional, expresia „mi se pare” sau „mie îmi place…”? Ori de câte ori auzim asta, suntem în situaţia omului cu sapa din pilda de mai sus. Mai grav este când oameni fără competenţă specifică într-un anumit domeniu își dau cu părerea și, având rang ierarhic mai mare – și un „tupeu ierarhic”, cum îl numesc eu –, decid după bunul plac. Aceștia nu își dau seama că au decis după bunul plac, ci, de cele mai multe ori, sunt convinși că au decis bine, raţional. Pentru că „ce văd eu există” și „ce cred eu este”.

Atât de multe decizii se iau în jurul nostru, în companii, pe baza acestor criterii aleatoare. Să îmi iertaţi, vă rog, aroganţa, când spun așa: este atât de greu de digerat discrepanţa dintre acei puţini care nu sunt ca omul cu sapa și cei care trăiesc după „mi se pare”. Să nu mă înţelegeţi greșit: nu neg puterea intuiţiei; nu, o slăvesc (cred că am și scris acum ceva vreme un articol-imn al intuiţiei); dar arăt cu degetul puterea nocivă a părerii proprii neîntemeiate pe competenţă și nejustificate de experienţă.

Ne place să vorbim și, în acest fel, ajungem la alţii, pentru că prin vorbire ne conectăm cu alţii; însă sindromul vorbitului mult prea mult, când cuvinte puţine lămuresc o situaţie și definesc clar un task de făcut, este aproape ca o carie ce roade la temelia corporaţiei.

Cât stăm în ședinţe și ce procent din timpul stat ne este cu adevărat de folos? La ce ajută, cu adevărat, vorbitul de dragul auzitului?

Am fost expusă, în experienţa proprie, unui stil de management prin vorbit mult, prin zăpăcit lumea, din convingerea că vorbitul mult spală creierul și îl face să facă precum i s-a „spălat”. Prin vorbit mult și înspăimântat, prin vorbit mult și consumat timpul înadins, așa încât angajatul, ca să își termine treaba apoi, trebuie să rămână mult peste program. Este hilar și inexplicabil cum nu se dărâmă construcţiile astfel aleator făcute și cum stilul toxic de leadership vorbit nu își lasă urmele distructive decât târziu, mult mai târziu, când pagubele nu se mai pot atribui unei persoane anume, pentru că aceasta este de mult plecată pe o altă poziţie…

Scriu, cu onestitate, din experienţa mea și a altora. Poate și eu, la rândul meu, am făcut așa. Dar am dat peste pilda omului cu sapa și parcă m-am trezit; dacă am făcut în trecut, sunt atentă să nu mai fac. Și, cu ochii deschiși, observ și mai clar golul din leadershipul din jurul nostru.

Despre ce anume ne face să stăm să îl suportăm și despre ce avem chiar de învăţat din asta, în episodul următor.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii