O fereastră pop-up îmi inundă ecranul: în timp ce citesc un articol despre mintea lui Donald Trump, îmi apare o reclamă la iPhone 7, negru mat, 32GB. Exact cum căutasem anul trecut. Sunt în mintea lui Trump, dar și într-un carusel al dorințelor mercantile reprimate. Rămân puțin pe gânduri dacă să închid reclama și să continui să citesc articolul. În lumea din capul lui Donald Trump, sunt un ratat dacă nu am bani să cumpăr noul telefon de la Apple. Continui să citesc articolul, cu pagina reclamei deschisă într-un alt tab.
Creierul uman funcționează diferit la început și final de lună pentru că, în relația cu banii, viața noastră e o fugă disperată între creierul reptilian și neocortexul. Acționăm ca imigranții din capul lui Donald Trump, la granița dintre rațiune și dorințele primare: când chibzuit, când instinctiv. Dar, prin natura noastră, suntem predispuși să cădem pradă dorințelor mercantile în orice moment: la final de lună calendaristică, putem cheltui banii pe care îi vom avea la începutul lunii, iar apoi, cheltuim banii pe care, conform tocmelii, trebuia să-i dăm înapoi. Luăm din stânga banii pe care nu-i avem și-i dăm în dreapta.
În tot acest circuit nebun, suntem seduși și amăgiți deopotrivă. Într-o poveste americană de film, ne-am asemăna cu fata care ajunge pentru prima dată într-un bar: e sedusă, luată acasă și apoi abandonată. Dar ea se tot întoarce acolo să fie sedusă și abandonată la nesfârșit, ca un laitmotiv al propriei sale existențe.
CITEȘTE: Educația alternativă a „generației cool”
O lege simplă spune: dacă putem cumpăra o sticlă de vin scumpă, ar trebui ne-o permitem și pe-a doua. Dar chiar și așa, cumpărând-o pe a doua ar fi un exces, idee susținută și de George Akerlof, economist american. Referitor la excese, tot Akerlof dă ca exemplu, într-o lucrare de-a sa, explicația lui George W. Bush cu privire la criza economică: „Wall Street s-a îmbătat”. Iar lumea încă este guvernată de „spiritele animale” ale lui Keynes, poate azi mai mult ca niciodată. Consumăm prea mult și nu economisim mai deloc, dar un avantaj al societății capitaliste este însăși creativitatea sa.
„Societățile capitaliste, așa cum sunt ele văzute corect de către vechea știință economică, pot fi extraordinar de creative. Guvernul ar trebui să se amestece cât mai puțin în acea creativitate. Pe de altă parte, lăsate de capul lor, economiile capitaliste vor vâna excesul, așa cum ne demonstrează vremurile actuale. Vor exista manii. Maniile vor fi urmate de panici. Va exista șomaj”, spunea George Akerlof. „Rolul corect al guvernului, similar rolului corespunzător al părintelui din cărțile de sfaturi, este cel de a netezi calea pentru a da frâu creativității capitalismului”, continuă el, limitând intervenția guvernului la prevenirea exceselor cauzate de stările noastre emoționale.
Să vină Guvernul și să împiedice un tânăr, obișnuit cu excesele, să facă un împrumut pentru a-și cumpăra un telefon pe care nu și l-ar permite în mod normal. Să-i pună mâna pe mouse înainte să apese butonul de comandă și să-l facă să se întrebe dacă are cu adevărat nevoie de acel telefon. Să vină și să-i arate calea luminoasă a investițiilor înțelepte, să-l smulgă din brațele lui Trump, care nu e ratat pentru că e bogat. Mi-aș fi putut cumpăra noul iPhone, dar la ce folos să schimb un telefon cu același telefon și să mai dau și bani pentru asta?
Relația altora cu banii
Am întrebat șase oameni cu profesii diferite ce relație au cu banii, cum se descurcă lună de lună și unde se duc veniturile sau salariile lor. Toți locuiesc în mediul urban, au studii superioare, iar vârsta fiecăruia nu depășește 35 de ani. Un fotograf, un actor, trei oameni de Marketing și o profesoară au încercat să traseze drumul banilor în viețile lor de zi cu zi.
Cătălin Georgescu, fotograf: „Nu am fost niciodată angajat, deci mă voi autointitula antreprenor. Foarte rar primesc banii la timp, dar am un sistem: toți clienții îmi întârzie plățile, însă primesc constant plăți întârziate, deci nu simt o lipsă pentru că există cashflow. Bonus, uit de ele, deci am des parte de surprize plăcute printre smsurile primite de la bancă. Am puține cheltuieli recurente şi toate au câte un mandat pentru debit direct activat.
Deci eu fotografiez şi editez, banii vin singuri, pleacă singuri, şi de cele mai multe ori, nu cunosc suma exactă din cont. E cu atât mai important să îmi aduc la zi app-ul în care țin evidența celor mai mici cheltuieli. Recunosc, o fac mai mult pentru felul simpatic în care-mi generează grafice şi pie charts, dar m-ajută și să ştiu pe ce s-au dus banii. Că poate fac cumva să mai țin de ei.
N-am prea multe necesități sau dorințe uzuale, dar ocazional mi se năzare că am nevoie de echipamentul ăsta sau c-o să plec vreo săptămână prin partea aia de continent. Am autocontrol bun, până mă conving şi-mi raționalizez o dorință ca fiind o nevoie. Apoi din ce-am strâns se duce. Da-i OK să cheltuieşti. De asta sunt acolo. Că doar nu-i iau nicăieri cu mine. Experiențele primează.”
Tara Skurtu, poetă și profesoară: „Situația mea financiară este complicată. În fiecare lună, luând salariul în lei, am de-a face cu trei tipuri de valută și sisteme financiare diferite. Iată pe ce se duc banii mei (în afară de chirie și facturile la utilități): împrumuturile făcute ca studentă și împumutul “good faith payments” (dacă întâmpini probleme financiare, poți să amâni plata împrumutului plătind o sumă mai mică decât rata propriu-zisă —hai să spunem că astfel de împrumuturi sunt, pentru generația mea, horror-ul clasei muncitoare americane); pe mâncare, cafea și pe vinuri bune și, din când în când, pe câte un Negroni (mâncarea bună este slăbiciunea mea —mă motivează mult food porn-ul).
Banii mei se mai duc și pe aplicațiile pentru diverse burse, taxele percepute când trimiți un poem la o revistă americană (poezia nu este o vocație făcută pentru bani); pe produsele de îngrijire personală, medicamente și pe suplimente (trebuie să mă păstrez sănătoasă— să nu uităm că Dickens a muncit până la epuizare, fapt ce i-a cauzat moartea); pe datoriile cardului de credit (o altă mare problemă a clasei muncitoare americane); pe transport (uneori am impresia că locuiesc într-un tren) și pe un număr privat de Skype (pentru ca prietenii și rudele să mă poată contacta gratis). Și în ultimul rând, deși rar, banii mei se mai duc pe mici răsfățuri, cum ar fi o vizită la salonul de înfrumusețare.”
Delia Grigoroiu, Communication&Fundraising Manager: „În familia mea, a circulat întotdeauna această frază: nu avem bani, nu ne permitem nimic. Fie că era vorba de tabere, excursii, cursuri, haine noi sau cărți mai scumpe. Dar nu știu cum, mama trăgea tare și mereu făcea rost de bani și, în ultimă instanță, ne permiteam una-alta. Până când iar se duceau și o luam de la capăt.
Așa că am moștenit și eu ambivalența: am bani să-mi achit facturile, datoriile, grădinița copilului și opționalele, dar cam atât. Însă niciodată nu am cheltuit mai mult decat banii numărați, mi-a fost teamă. Ai zice, totuși, că o duc bine dacă te uiți pe profilul meu de Facebook, că mă duc în vacanțe sau city-break-uri (maximum trei pe an), că frecventez locuri fancy din București și că îmi permit să iau masa în oraș de câteva ori pe lună. Mai ales până pe la 20 ale lunii, apoi mă mănâncă împinge tava. Vorba soțului: bani au toți, important e ce faci cu ei.”
Carmen Dîrvariu, Social Media Specialist: „Bani, bani, bani. Cu cât ai mai mulți, cu atât cheltui și mai mult, deși tind să cred că asta nu se aplică la clasa de mijloc din care fac parte. La fiecare început de lună, sunt deja pe minus, pentru ca, în ultima săptămână înainte de pay day, să am deja planificat fiecare leu. Mă cuprinde o euforie în primele trei zile, mă bucur cumva să împart banii într-o parte și într-alta. Adun, fericită, chitanțe și facturi, iar apoi mă apucă un fel de post-partum depression. Asta vine la pachet cu mustrări de conștiință – că puteam să mă organizez mai bine, că poate am prioritizat greșit. Trăiesc 70% din lună cu 30% din salariu. Oricum, cel mai bun truc pentru a nu rămâne «pe pustiu» în ultima săptămână calendaristică este să împrumuți bani prietenilor sau rudelor. Și o ciudățenie: reușeam să pun mai mulți bani deoparte când câștigam mai puțin, ceea ce probabil contrazice primul meu paragraf.”
Gabriel Sandu, actor și jurnalist: „Relația mea cu banii este una destul de dubioasă. Îmi plac, îi vreau și în același timp îmi dau seama de neînsemnătatea lor în spațiul din afara societății în care ei contează. Dacă ar fi după mine, nu m-aș gândi deloc la ei, însă îmi place să trăiesc confortabil, să mănânc bine și să nu mă gândesc de șapte ori înainte să-mi cumpăr ceva în oraș. Iar pentru toate astea îți trebuie: bani. Așa că mi-am stabilit un standard cu care mă simt confortabil și încerc să mă mențin acolo.
Recunosc, îmi doresc să și evoluez, ceea ce mă sperie într-un fel pentru că nu vreau să devin un automat de făcut bani – ceea ce la meseriile pe care le practic eu, actoria și scrisul, e oricum destul de greu, but still. Îmi displace complet lipsa banilor. Cred că asta are legătură cu faptul că până la 12 ani am crescut cu lipsuri masive și de fiecare dată când un angajator îmi întârzie nejustificat plata, iar balansul contului meu se apropie de o sumă critic de mică, redevin copilul sărac, care mergea în fiecare an la școală cu aceeași pantofi urâți și visa la sandvișurile cu mezel ale colegilor. Așa că dragi angajatori, plătiți-mă la timp!”
Ioana Dinu, Social Media Manager: „Eu dau banii pe prostii, așa le numesc. Bine, asta când văd că îi puteam da pe un laptop nou sau bilete de avion spre oriunde. Îi dau pe mese în oraș, cafele bune și călătorii. Văd un oraș nou pe lună. Încerc. Toată luna mea calendaristică se învârte în jurul salariului. Când îl primesc, dau o fugă la un restaurant și las acolo 200-250 de lei fără să regret. Nu câștig mult, dar simt că merit fiecare inghițitură, fiecare cuvânt de bine al ospătarului.
Simt că am muncit o lună întreagă și îmi ofer ocazia de a fi răsfățată vreo două ore. După trei săptămâni, ajung să cumpăr cele mai ieftine lucruri, să îmi umplu casa de conserve pentru următoarele zile de sărăcie și să gătesc doar cu ce am prin frigider. Așa mă prinde salariul, cu frigiderul gol și dulapul plin de conserve. Nu sunt strângătoare deși obișnuiam să fiu când câștigam mai puțin. Acum doar îmi cumpăr tot ce vreau și niciodată nu uit să-mi plătesc întâi datoriile.”
CITEȘTE: GOOGLE ESTE TATĂL NOSTRU
CARTE DE VIZITĂ
Laurențiu Ion este Nordic Digital Marketing Strategist la IBM și predă Digital Marketing la Universitatea Alternativă. A publicat două volume de versuri, „Destulă pace pentru un război” (Humanitas, 2010) și „Nouăzeci și unu” (Tracus Arte, 2014). În 2014, a fondat revista de literatură și fotografie SUBCAPITOL, ce promovează tinerii artiști.
