Silicon Valley Bank ( SVB ) a fost a 16-a bancă ca mărime din Statele Unite, dar a avut nevoie doar de 44 de ore să se prăbușească. Din perspectiva industriei IT era o bancă importantă, deoarece acolo își aveau depozitele o mulțime de startup-uri care vor avea probleme de lichiditate în curând.

Și la americani nu e ca la noi „Lasă Dorele că plătim salariul pe martie în mai, mergi la IKEA până atunci că au crenwurști ieftini!”. Nu ai plătit, o încurci, astfel încat, dacă ajung în situația asta, vor face concedieri. 

Cei de la Y Combinator, un startup accelerator celebru, se plângeau că pot să fie până la un milion de concedieri, ceea ce nu știu cât de real este totuși. Dar aparent or să fie destule, oricum, unda de șoc va trece prin multe companii și Ycombinator a lansat deja o petiție către autorități pentru a atrage atenția asupra problemei.

Revenind la cauzele prăbușirii SVB, sunt uluitor de simple și fix de asta e posibil să le mai vedem oriunde în lume. Și da, chiar și la noi. În 2021 au avut o creștere foarte mare la depozite, ajungând la 124 de miliarde de dolari, conform Bloomberg. Era încă pandemie, ploua cu bani și se tipăreau în disperare, iar investițiile în tehnologie erau pe val.

Atunci a aparut problema investirii respectivei sume de bani, că nu puteau să îi țină în bancă la nesfarșit. Acum doi ani toată lumea financiară jura că dobânzile nu vor crește niciodată, iar Banca Centrală Americană, FED, dăduse asigurări că nu va ridica dobânda peste 2%, DACĂ nu apare inflația. 

Deci, repet, dobanzi joase dacă nu apare inflația, da? Dar cei de la SVB au ales să parieze contra inflației deși erau date publice despre tipărirea a 13 trilioane de dolari, în 2021, conform NASDAQ. Era destul de logic că excesul de lichiditate va diminua valoarea USD și va genera inflație.

În concluzie, SVB a investit 80 de miliarde de dolari în obligatiuni pe 10 ani, cu o dobânda de 1,56%. Ca să înțelegeți câtă încredere au avut că dobânzile vor ramâne jos și economia stabilă, post-covid, o să vă plictisesc două minute cu niște detalii economice. Puteți trece peste parte în italics, direct la concluzie.

Obligațiunile în care SVB au investit 80 de miliarde de dolari se numesc Mortgage-backed securities(MBS). MBS sunt instrumente financiare create prin gruparea unui numar mare de împrumuturi ipotecare individuale și vânzarea de acțiuni din fondul rezultat către investitori.

Mortgage-backed securities sunt instrumente financiare create prin gruparea unui număr mare de împrumuturi ipotecare individuale și vânzarea de acțiuni din fondul rezultat către investitori.

Adică se bazează pe plățile lunare făcute de proprietarii de case care își achită împrumuturile ipotecare, practic. Plațile sunt colectate de la proprietarii de case de către un serviciu de imprumut și apoi distribuite către investitori.

V-am plictisit cu toate asta, ca să înțelegeți și că MBS au fost o componentă importanta a crizei financiare din 2008. Deoarece multe împrumuturi ipotecare individuale din fondurile MBS esueaza în perioadele economice slabe, ducând la pierderi semnificative pentru investitori. Lumea nu mai are bani sa isi plateasca ratele la case, practic.

Deci nu doar au pariat pe dobanzi joase, ci si pe o economie stabila dupa criza COVID. Ceea ce spune foarte multe.

Cum in prezent, dobanda la dolar a tot crescut, ajungand in februarie 2023 la 4.75%, obligatiunile respective au inceput sa intre pe pierdere si in concluzie SVB avea 15 miliarde pe minus la sfarsit de 2022. Nici asta nu a deranjat pe nimeni, la acea vreme.

Abia saptamana trecuta, cand SVB incercat sa vanda din portofoliu in schimbul a $2.25 de miliarde, s-a prins lumea ca e ceva in neregula iar agentia Moody’s le-a scazut ratingul miercuri. Apoi a urmat panica si joi clientii s-au repezit sa scoata $42 de miliatde de dolari de la ei. La sfarsitul zilei erau pe minus cu $958 de milioane. Vineri, banca a fost inchisa de California Department of Financial Protection si cei de la Federal Deposit Insurance Corporation ( FDIC) au fost nominalizati sa se ocupe de situatie. 

FDIC, care asigura depozitele deponentilor, pana la suma de $250.000, nu or sa ajute foarte mult, pentru ca peste 97% din depozite depasesc respectiva valoare. Inca se cauta solutii pentru SVB, dar viitorul nu arata foarte optimist.

Interesant de mentionat este si faptul ca CEO-ul lor a vândut in ultimile doua saptamani actiuni in valoare de 3,6 milioane de dolari, pentru zilele negre ce vor urma. Un om prevazator.

Din punct de vedere macro-economic, vestile bune nu vor veni prea curand, pentru ca Banca Centrala Americana ( FED) va continua cel mai probabil sa ridice ratele dobanzilor, pe masura ce inflatia continua sa ramana ridicata. Asta poate duce la alte pierderi din investitiile diverselor institutii si la un nou lant de falimente.

Nici piata crypto nu este ferita de aceste probleme, deoarece in spatele asa numitelor monede stabile (cele care sunt mereu la paritate cu dolarul) sunt bani tinuti in banci. Iar compania care detine cea mai cunoscuta astfel de moneda, USDC, avea depozitati 3,3 miliarde de dolari la SVB. USDC incepuse chiar sa scada in valoare vineri, pana cand firma mama a dat asigurari ca pot acoperi pierderea.

In functie de numarul de concedieri din startup-urile care isi tineau banii la SVB, pot aparea consecinte nedorite si in industria IT. Multe dintre acestea se bazeaza pe diverse agentii de programatori pentru dezvoltarea de produse. Iar asta poate duce la ramificatii nebanuite in toate colturile lumii, deoarece multe proiecte or sa fie oprite sau chiar anulate din lipsa de fonduri. 

Acest lucru poate afecta inclusiv firmele romanesti din industria IT, unde multi programatori lucreaza pentru astfel de startupuri din afara tarii. La momentul actual implicatiile sunt inca neclare, dar lantul consecintelor falimentului SBV poate merge in multe directii.

Iar lumea financiara se asteapta sa mai vada astfel de incidente. In bula banilor ieftini cu dobazni mici, care s-a incheiat in 2022, s-a investit in tot ce putea aduce un profit cat de mic, din cauza excesului de lichiditate de pe piata. Cu dobanzile in crestere acum, multe dintre acele investiti vor ajunge pe pierdere, exact cum a patit si Silicone Valley Bank.

Este posibil sa ne aflam abia la inceputul unei perioade negre pentru economia mondiala, iar acesta sa fie doar primul pas, cum a fost falimentul Lehman Brothers in 2008.

The post Opinie: Ce s-a întâmplat cu Silicon Valley Bank și de ce e posibil să mai vedem așa ceva appeared first on Forbes Romania.

Și opțiunile de prestare a muncii s-au schimbat foarte mult pentru angajații din acest domeniu. Din ce în ce mai puțini IT-isti sunt atrași de lucrul la birou, prin contract individual de munca (CIM ), unde 41,5% din salariu merge la stat. Și cum în România trebuie să plătești tu serviciile medicale, educaționale și să îți pui sigur deoparte ceva și pentru pensie, angajatul nu primește practic nimic în schimbul acelor impozite. Sunt doar o taxă de protectie. Iar, pe lângă firmele din România, IT-știi noștri pot lucra cu companii din toată lumea, fie direct, fie prin intermediul platformelor de tipul Upwork, unde clienții postează proiecte, iar freelancerii sau firmele licitează.

Campania dusă în ultima perioadă contra micilor întreprinzători și freelancerilor din IT este extrem de nefavorabilă tuturor din industrie, dar în primul rând patronatelor. Pentru că se merge tot mai mult pe externalizare și muncă business to business peste tot în lume, nu doar la noi. Iar dacă patronatele nu-și pot adapta din mers procesele și sursele de venituri, nu este vina lucrătorilor din domeniu.

Aceștia vor alege mereu ce este mai atractiv fiscal, că de aceea avem o piață liberă. Nu înseamnă că freelancerii trebuie puși la zid și arătați cu degetul ca fiind motivul evaziunii din România.

Zeci de mii, poate sute de mii de familii din România depind de veniturile câștigate de PFA-uri și micro-întreprinderi din IT. Să ieși în public ca organizație patronală și să îi numești pe toți evazioniști și să asmuți organele de control asupra lor este departe de atitudinea pe care o asociație patronală ar trebui să o aibă.

Nu există niciun fundament legal pentru afirmația că un PFA cu un singur client desfășoară o activitate dependentă și este automat hoț și criminal. Condiția legală pentru PFA-uri este să nu dețină un contract de exclusivitate cu un client. Atâta tot!

Având în vedere că politicienii nu știu cum să facă să tapeze pe cei ce muncesc de venituri, o să le fie foarte ușor acum să promulge respectivele schimbări pentru PFA-uri și micro-uri. Vor spune senin că patronatele din IT le cer și vor da din umeri. Li s-a dat ocazia perfectă și sunt sigur că nu este o coincidență.

Asta nu înseamnă că freelancerii vor reveni cuminți pe CIM la birourile firmelor locale. Vor trece la SRL-uri sau la jurisdicții fiscale mai prietenoase. Acum nici nu trebuie să pleci din țară că să faci asta, perfect legal.

Iar câteva zeci sau poate sute de mii de familii vor avea veniturile reduse într-o perioadă cu inflație de 14%, pentru că unor manageri le este greu să se adapteze vremurilor și să ducă un dialog constructiv cu lucrătorii din domeniu. Toată lumea din IT-ul românesc va avea de pierdut din această cruciadă nefastă.

The post Frelancerii din IT față cu evaziunea appeared first on Forbes Romania.

Curios, l-am intrebat de ce a insistat sa vina cu Uber, cand erau destul taxiuri in oras. Atunci mi-a povestit cat de incantati au fost in San Francisco cand s-a lansat Uber pentru ca…aveau aplicatie mobila. Am ramas cu gura cascata, Apoi a fost randul sau sa ramana cand i-am povestit de cand avem noi aplicatii de taxi in Romania, si cat de multe sunt. Aici Uber nu a fost revolutia scontata de toti.

Uber s-a lansat in Romania cu mare fast pe social media, prin ianuarie 2015. Multi bucuresteni l-au asteptat ca pe un Mesia care sa-i salveze de companiile locale si de lipsa de profesionalism a majoritatii taximetristilor. Imi amintesc ca aveam cu totii multe asteptari de la miraculosul start up american.

Insa concurenta acerba a companiilor consacrate – care si-au adaugat sisteme de rating la aplicatii pentru a tine pasul – si tariful initial de 1.65 ron/km (ce putea creste de 3-4 ori in functie de cererea de masini) nu au transformat Uber in revolutia mult asteptata.

Chiar si aplicatia mobila are numeroase probleme afectand atat clientii cat si soferii. In urma cu mai multe saptamani, eram pe unul din bulevardele centrale, in fata unui cunoscut restaurant, iar soferul nu ma putea localiza corect pe harta. Cand in sfarsit m-a gasit, pe mobilul meu (un model din 2015 cu conexiune 4G) aparea ca  masina sa era la mare distanta si urma sa ajunga in 5 minute.

Pe drum, soferul s-a plans ca ultima versiune a aplicatiei este integrata defectuos cu Waze si atat clientii cat si soferii apar in mod eronat. Am auzit din nou aceasta explicatie 2 zile mai tarziu cand a trebuit sa sun soferul si sa ne coordonam astfel.

Falimentul absolut al învățământului românesc și consecințele sale mai puțin dezbătute

Apoi am remarcat ca in weekend-uri numerosi soferi din judetele limitrofe Capitalei – sau chiar din unele mai indepartate – vin aici sa lucreze ca soferi Uber. In special din Aprilie 2016 de cand Uber a redus tarifele, iar soferii locali si-au pierdut interesul datorita reducerii profiturilor.

Problema cu acesti soferi din afara orasului este ca nu cunosc suficient traseele cu trafic redus, iar cum Waze este integrat defectuos in aplicatie, se intampla destul de frecvent sa circule pe rute destul de aglomerate.

Vorbind de soferi din afara orasului, am avut recent o experienta care m-a pus pe ganduri.  Trebuia sa ajung la un prieten cu sotia si am chemat un Uber. Timpul de asteptare era de 12 minute, dar am decis sa iau Uber totusi. Privind retrospectiv, cred ca niciodata nu am asteptat sub 10 minute.

Din plictiseala, am urmarit cu atentie ruta pe care o folosea soferul si am constatat surprins ca nu a folosit niciuna din scurtaturile “consacrate” pe care le “stie” si Waze. Astfel incat, atunci cand m-am urcat in masina, i-am spus ca doresc sa ajung in zona Perla – nu stiam numarul si numele strazii dar stiam locul – si ca o sa-l ghidez eu pe drum deoarece ne grabim.

Atitudinea s-a schimbat brusc, ne-a privit ostil si ne-a cerut pe un ton impetuos o destinatie. I-am spus ca nu o stiu apoi a spus “in regula deci mergeti la Restaurantul Perla, ca e in zona”. I-am spus ca habar nu am unde e acesta, iar soferul ne-a declarat suparat ca nu ne poate duce fara o destinatie si ne-a rugat sa coboram.

Abia parasisem masina cand am primit SMS de la banca prin care eram anuntat ca Uber imi taxase calatoria pe care tocmai nu o facusem, cu 8 lei. A fost instant.

Recrutarea în IT-ul românesc: Nevoia unei noi paradigme

Inca uluit de toate acestea, am chemat un taxi – care a venit in 4 minute – si in timpul calatoriei am sunat un prieten si i-am povestit incidentul. Acesta mi-a spus ca patise ceva asemanator si m-a sfatuit sa nu ma plang la Uber asa cum intentionam, pentru ca nu au suport telefonic si oricum vor da dreptate soferului lor.

Ca orice bucurestean nu foarte incantat de serviciile locale de taximetrie, am avut mereu o simpatie pentru Uber, ba chiar am avut asteptari destul de mari de la ei. Avand in vedere acestea, am considerat ca prietenul meu se insela si i-am spus-o. “ Incearca sa depui o plangere la ei si vei intelege” a fost raspunsul acestuia.

Am decis sa joc rolul clientului suparat si jignit. Am folosit optiunile de feedback din aplicatia Uber pentru a ma plange de sofer, le-am dat mesaje pe Facebook si am postat pe pagina lor dorind sa par cat mai revoltat posibil. Le-am spus cum m-am simtit, ca nu e normal, am cerut sa vorbesc cu cineva.  Am trimis pana si  un mesaj pe Twitter companiei mama.

Raspunsul a fost cu mult sub asteptari. Comentariile mele de pe Facebook au fost sterse si m-au blocat sa mai trimit mesaje sau sa postez. Uber-ul local m-a contactat abia cand am contestat tranzactia direct la banca, spunand ca imi vor returna banii. Compania mama nu a facut nimic.

Unde au fugit IT-iștii români?

Ba mai mult, doamna de la suport, cu care am facut schimb de mailuri, a ignorat cu desavarsire cererile mele de a discuta cu cineva telefonic – si am supralicitat invocand faptul ca am fost jignit, ca aveam un martor, ca voi reclama la autoritati. Nimic nu a tulburat increderea in soferul lor, argumentand cal este unul de incredere cu mii de curse la activ, iar vina pentru incident imi apartine. Pentru ca asa le-a spus soferul.

In trecut – ca orice om care a circulat adeseori cu taxiul – am mai avut diverse controverse cu taximetristi, dar intotdeauna am gasit pe cineva in companiile respective cu care sa discut si care sa imi ceara si opinia mea asupra incidentului. Uber Romania nu are suport telefonic si aparent in cazul unui incident, contacteaza doar proprii soferi.

Draga Uber, nu asa se procedeaza intr-o piata supra saturata de taxiuri, unde toata lumea se plange de calitatea serviciilor si de atitudinea companiilor. Nu daca doresti sa te evidentiezi ca un jucator competitiv ce ofera servicii superioare pietii. Clientul are intotdeauna dreptate este regula de aur in orice afacere.

The post Este Uber o alternativă reală la taximetria locală? appeared first on Forbes Romania.

Se evită – pentru a câta oară? – înlocuirea paradigmei fundamentale a acestui proces din învățământul actual de tip mecanicist-pavlovian destinat creării omului „multilateral dezvoltat” comunist cu una care să pregătească absolvenții pentru viața reală și mai ales pentru o carieră.

Uimitoare este și lipsa din majoritatea dezbaterilor pe această temă a consecințelor dezastruoase pe care eșecul învățământului românesc le-a avut în ultimii 25 de ani asupra economiei țării și a forței de muncă. Publicul încă trăiește cu iluzia perfomanțelor didactice datorită mediatizării excesive a oricărui câștigător al olimpiadelor internaționale, însă din păcate rarele excepții nu pot salva un sistem evident învechit de la faliment.

În timpul regimului comunist – când s-au pus bazele actualului sistem -, direcția era una clară: cu cât învățai mai mult și ajungeai la facultate, cu atât șansele tale de succes și reușită în viață creșteau. Era același învățământ bazat pe înmagazinarea automată de cunoștințe inutile în mare parte, dar finalitatea îi era asigurara de trierea dură a candidaților și repartizarea acestora după asbsolvire direct în câmpul muncii.

Acesta nu era nici atunci un proces eficient, nu exista consiliere profesională, odată ce alegeai o meserie era extrem de greu să o schimbi, dar dădea iluzia unui sens și promova un model de succes ce era aparent deschis oricui dorea să învețe. Accesul la o carieră era clar definit, lumea avea un model de urmat. Chiar și cei ce nu doreau sau nu puteau învăța atât de mult, erau repartizați în școli profesionale unde învățau meserii care le asigurau garanția unui loc de muncă.

După Revoluție, acest model fragil care lega învățământul de piața muncii a luat sfârșit. A rămas doar sistemul educațional, la fel de ineficient și în plus, lipsit de finalitate acum. Modelul promovat a rămas însă adânc înrădăcinat în mentalul colectiv, fiecare părinte crescându-și copilul conform ideii ca o facultate absolvită este sinonimă cu succesul garantat în carieră.

Universitățile private – majoritatea fabrici de diplome urmând același model învechit de învățământ ca și cele de stat – au apărut pentru a satisface nevoia supradimensionata de educație. Criteriile ce îngreunau accesul la învățământul superior au fost abandonate și toată lumea a început să aibă o diplomă universitară. Apoi un masterat și poate chiar un doctorat, pentru că –  de ce nu –  dacă este așa simplu de obținut?

Dar consecințele au fost dezastruoase. În goana disperată după diplome, nimeni nu mai pregătea absolvenții corespunzător, iar în timp sistemul de învățământ a pierdut orice contact cu lumea secolului XXI. Salarizarea extrem de redusă a îndepărtat foarte mulți oameni competenți din sistem și l-au făcut neatractiv pentru cei ce și-ar fi dorit un post.

Învățământul profesional destinat celor interesați să învețe o meserie mai puțin „intelectuală” a fost ignorat de către elevi și aproape desființat. Cine dorea să mai ajungă instalator când putea să-și facă un masterat în comunicare la SNSPA?

Abia la primul interviu proaspeții absolvenți realizează că nu interesează pe nimeni diploma lor și din disperare acceptă orice loc de muncă pot găsi, pe salariul minim. Deoarece trebuia să ia totul de la zero – pentru că școala nu i-a învățat nimic – aceștia sunt foarte vulnerabili în fața angajatorilor care îi pot concedia oricând, motivând incompetența lor. Motiv perfect legal, de altfel.

Aceasta, împreună cu o legislație a muncii favorabilă angajatorilor și incompetența autorităților de control ale statului, au dat naștere la numeroase abuzuri ale angajatorilor. De la ore suplimentare muncite gratis și până la acceptarea oricărei sarcini de serviciu trasate de management, tinerii angajați români trebuie să le înghită pe toate pentru a rămâne cu o slujbă.

De asemenea, faptul că majoritatea pozițiilor „entry level” din piață sunt plătite extrem de prost duce la menținerea salariilor scăzute mult timp după ce absolvenții încep să lucreze. Este nevoie de ani de zile pentru ca aceștia să devină competenți și să poată cere în consecință salarii mai mari.

Tot o consecință a acestui sistem de învățământ inutil este și numărul din ce în ce mai mare de români ce prestează muncă necalificată, remunerată foarte prost în țara noastră. Astfel, aceștia sunt siliți să emigreze în căutarea unui salariu mai bun pentru aceeași activitate. Nu învățământul este principala cauză a plecării celor câteva milioane de români din țară, dar cu certitudine are un rol important.

În concluzie, singura întrebare corectă care se poate adresa în legătură cu reforma în învățământul românesc este „câte generații vom mai condamna din teama de a nu supăra câteva sindicate de profesori și de a concedia o bună parte din aceștia?” Dar din 2017 încolo, pentru că acum este un an electoral. Și nu e bine să superi oamenii într-un astfel de an.

The post Falimentul absolut al învățământului românesc și consecințele sale mai puțin dezbătute appeared first on Forbes Romania.

Nu există un consens asupra cauzelor acestui fenomen, iar explicațiile cuprind un spectru foarte larg de motive, de la numărul foarte mare de firme din domeniu aflate în piață, până la emigrație sau orientarea specialiștilor români către piețele externe și freelancing, după cum am arătat într-un articol anterior.

Deși companiile de resurse umane se plâng la unison cu clienții lor de această problemă, strategia de postare a joburilor, de abordare a potențialilor candidați precum și procedurile de intervievare și evaluare sunt neschimbate în majoritatea cazurilor. Se face prea puțin sau deloc pentru adaptarea la noile condiții ale pieței iar această atitudine este menită să acutizeze problema.

Dacă privim la istoricul lor, firmele de recrutare nu și-au schimbat foarte mult politicile de la apariția pe piața locală. Boom-ul lor a început înaintea crizei din 2007, când toate companiile angajau masiv, iar pe piața românească exista un influx de capital extern. Ritmul angajărilor a început să scadă simțitor la începutul lui 2009, urmând să atingă un prag minim în 2010 – 2011. Totuși, datorită reducerilor de personal, numeroase firme din IT au externalizat recrutarea, companiile de profil continuând  să aibă clienți și în anii de criză, dar la un volum diminuat de muncă.  La rândul lor și-au redus și acestea  personalul și au angajat în special recruiteri tineri, lipsiți de experiență care au învățat meseria „din mers” într-o perioadă când candidații se „băteau” pe ofertele de angajare.

Anii au trecut, raportul cerere/ofertă din piață s-a inversat în favoarea candidaților dar majoritatea companiilor deja consacrate pe piața continuă să aplice vechile practici devenite din ce în ce mai neproductive.

Deși majoritatea persoanelor contactate de către recruiteri pentru un nou job sunt deja angajate – iar unii au profiluri completate în detaliu pe Linkedin – nu s-a renunțat la vechea abordare tip „Suntem interesați de profilul tău, poți veni, te rog, să ne prezinți CV-ul?”

Candidații nu vor veni în majoritatea cazurilor, deoarece ar însemna să se învoiască de la muncă, iar detaliile din CV sunt deja cunoscute de către angajator.

Această abordare se poate înlocui cu programarea unui interviu prin intermediul telefonului sau al internetului, în afara orelor de program ale candidatului. Pe lângă o mai mare receptivitate din partea resurselor vizate, se scurtează mult procesul de recrutare, asigurând în același timp o triere inițială eficientă.

Presupunând totuși că respectivul candidat accepta acest tip de interviu și își găsește timp, se va prezenta la compania de recrutare doar pentru o „recapitulare” a CV-ului și promisiunea vagă de a continua discuțiile.

De cele mai multe ori vor urma alte două-trei interviuri cu diverși manageri din cadrul firmei angajatoare, cazurile în care aceștia se reunesc pentru un interviu comun cu candidatul sunt destul de rare, ceea ce duce la o prelungire inutilă a întregului proces.

O altă problemă o constituie refuzul angajatorilor de a dezvălui salariul pe care sunt dispuși să-l plătească pentru respectivul post. Aceasta este o tradiție încetățenită în România ultimilor 25 de ani, indiferent de domeniu și în majoritatea cazurilor pornește de la premisa conform căreia candidatul ar putea cere mai puțini bani, dacă nu știe bugetul alocat poziției respective.

Premisa este absolut falsă deoarece ațteptările candidatului se pot situa peste bugetul alocat, acesta aflând suma oferită abia dupa trei-patru interviuri, când firma îi face oferta.

În concluzie, toată lumea va pierde timp cu interviurile fără niciun rezultat, iar candidatul va evita cu siguranță compania pe viitor.

Această abordare „secretomană” se folosește și în cazurile în care firma beneficiară nu s-a decis asupra bugetului alocat și sondează piața în acest mod.

Și când vine vorba de beneficiile extrasalariale, majoritatea recruiterilor și companiilor românești din IT par a nu ține pasul cu vremurile. În general aceasta este o oportunitate foarte bună de a atrage candidatul și a diferenția angajatorul de ceilalți din piață.

Adesea, în loc de bonusuri anuale consistente de performanță, oferte de acțiuni ale companiei sau diverse servicii premium, se oferă încă laptopurile și telefoanele de serviciu cu titlul de beneficiu. Sau o vagă promisiune de a lucra „într-un mediu tânăr și dinamic” unde există oportunitatea „dezvoltării profesionale” prin numeroase „traininguri” și „team buildinguri”, după cum menționează o mare parte din anunțurile de recrutare.

Și pentru că am amintit de anunțurile de recrutare, acestea, împreună cu descrierea postului devin adesea principalul impediment în atragerea candidaților potriviți.

Majoritatea lor sunt de tipul „angajăm programator pentru limbajul X” sau „administrator rețea” urmate de câteva vagi detalii tehnice și inevitabilele cerințe de la sine înțelese tip „team player “,  „dedicat și motivat”, „dornic de afirmare” și multe altele de acest tip.

Candidatul are nevoie de mai multe detalii pentru a înțelege despre ceea ce este vorba și de cele mai multe ori, renunță să mai aplice, într-o piață inundată oricum de oferte. Sau aplică doar pentru a realiza că nu este interesat în munca descrisă.

Soluția pentru astfel de probleme este implicarea unei persoane cu pregătire tehnică în detalierea acestor aspecte ale postului, ceea ce ar duce la o mai bună înțelegere a ceea ce se cere candidaților și ar salva timp prețios tuturor.

Nu doar procesul de recrutare este important, ci și modul în care recruiterii fac publicitate posturilor disponibile, rețelele sociale ca Linkedin sau Facebook devenind tot mai utilizate în acest scop.

Din nefericire există foarte multe cazuri în care aceștia consideră că postarea unei imagini ce se dorește amuzantă, împreună cu șabloane de tip „Alătură-te unei echipe de succes” sau „Căutăm un coleg care să facă X sau Y” vor atrage potențialii candidați. Cu siguranță există multe alte modalități de utilizare cu succes a rețelelor de socializare, păstrându-se în același timp un grad rezonabil de profesionalism.

Perpetuarea acestui sistem de recrutare în industria IT din România aduce deservicii tuturor părților implicate, iar cel mai probabil pe viitor vor reuși să rămână pe piață doar firmele de profil care se vor adapta rapid și vor elimina toate aceste erori.

De succesul lor depinde și „educarea” clienților în acest sens, în special a marilor angajatori, unde inerția inerentă corporațiilor îngreunează schimbările majore.

The post Recrutarea în IT-ul românesc: Nevoia unei noi paradigme appeared first on Forbes Romania.

Tendința pare să se dezvolte accentuat de la an la an, în conformitate cu un studiu publicat de ManpowerGroup privind Deficitul de talente.

Dacă în 2014 doar 40% dintre angajatorii români aveau probleme în găsirea candidaților, în 2015 acest procent a crescut până la 61%, plasându-ne pe locul 6 la nivel mondial într-un top al țărilor cu această problemă.

Faptul că este dificil de găsit un lăcătuș sau un electrician bun nu mai surprinde pe nimeni, dar pe lista cu candidații cei mai greu de găsit au început tot mai des să apară și profesioniști din IT: programatori, tehnicieni ba chiar manageri sau manageri de proiecte.

Cum s-a ajuns aici? Că doar România este plina de IT-iști, așa se laudă politicienii peste tot, cu orice ocazie. Și mai ales cu IT-iști ieftini, cum de asemenea le plăcea tuturor să menționeze.

Ca răspuns, toți s-au grăbit să arate spre facultățile de profil și să susțină că nu avem destui absolvenți în raport cu cererea de pe piața muncii. Ba chiar s-au cerut legi care să împiedice angajarea studenților din domeniu pe poziții full-time din timpul studiilor, pentru că acest lucru ar dăuna pregătirii lor.

Aparent, toată lumea și-a dat cu părerea mai mult sau mai puțin calificată pe tema lipsei de resurse umane în IT, mai puțin cei din industrie. Pentru că aceștia știu că doar o mică parte din „IT-iști” sunt absolvenți ai unei universități de profil. Cum mai știu de asemenea și că aceste facultăți cu programele lor învechite și personalul didactic îmbătrânit, nu te învață mare lucru, deci au nevoie să lucreze undeva pentru a „fura meserie”.

IT-iști nu sunt doar programatorii, cum greșit se interpretează. IT-iști sunt și cei ce testează programele sau diversele jocuri pe PC, console sau telefoane mobile. Tot IT-iști sunt și administratorii de rețele, operatorii din call-center-urile de profil, precum și artiștii digitali, cei ce „desenează” interfețele, jocurile și câte și mai câte. Foarte puțini din aceștia au studii de IT. Și foarte puțini au nevoie de ele, pentru că nu mai interesează pe nimeni diplomele, ci cunoștiințele.

Toate acestea ne arată că numărul celor ce lucrează în IT este de fapt mult mai mare, dar întrebarea rămâne aceeași: de ce se găsesc tot mai puțini amatori pentru a lucra în industria românească de profil?

De departe cel mai vizibil și cunoscut (dar evitat cu grijă de autorități) motiv este tocmai cel folosit de toată lumea pentru a promova investițiile în România: salariile mici. 1.000 – 2.500 de euro salariu brut pe lună câștigat de un programator senior pare o sumă enormă în comparație cu cei 2.328 lei la cât este estimat salariul mediu brut de către INS în decembrie 2015.

Dar, oare așa este?

Să nu uităm că în marile orașe din România prețurile cu cele necesare traiului au ajuns și chiar depășit pe alocuri pe cele din vestul Europei, unde 2.500 de euro nu e o sumă exorbitantă și unde un programator poate ajunge cu salariul până la 50.000 – 80.000 euro brut pe an. Nu vorbim aici de Statele Unite, unde un expert în domeniu câștigă până la 150.000 de dolari brut pe an, în Silicon Valley de exemplu.

Și cu toate acestea, conform aceluiași studiu al Manpower, doar o singură companie din 20 ia în considerare creșterea beneficiilor sau a salariului de bază. Sau doar 5% dintre companii își redefinesc criteriile de selecție pentru a include persoane cu potențial de învățare. Cu alte cuvinte, companiile românești încă se așteaptă să găsească mână de lucru gata instruită și slab remunerată, la trei ani de la sfârșitul crizei. Abia de aici încep răspunsurile la întrebările noastre.

Bine, dar chiar și așa, totuși unde s-au dus IT-iștii, că doar nu au emigrat cu toții, nu? Și sigur nu s-au reprofilat!

Nu, ei nu au emigrat și mulți lucrează în România în continuare. Dar nu o mai fac pentru firmele locale, față de care și-au pierdut interesul, ci pentru angajatori externi. Pe mult mai mulți bani. Cum? Prin platformele de freelancing, sau pe scurt de Labor as a Service (LaaS)

Conform unei analize recent realizate de către experții cunoscutei companii de consultanță Piper Jaffray, Labor as a Service (Muncă prestată ca serviciu) este acea metodă de lucru care conectează în mod direct și nemijlocit oferta cu cererea de muncă. Aceasta se realizează prin intermediul unei platforme virtuale/website unde angajatorii își postează ofertele de lucru, iar cei interesați aplică direct la acestea, își negociază direct prețul și încep să lucreze imediat.

Există multe astfel de platforme pe Internet unde zeci de milioane de freelanceri concurează pentru ofertele de muncă postate de milioane de clienți. Deși majoritatea acestor contracte sunt oferite pentru cei din IT, există o piață în creștere și pentru alte domenii, de la cel juridic până la marketing și publicitate. Practic, există oferte pentru orice domeniu în care se poate lucra de la distanță, pe internet.

Oricine interesat își face în câteva minute un cont, își completează profilul, apoi începe să aplice la joburile disponibile. Dacă este selectat, urmează un interviu, de regulă prin intermediul aplicației audio-video Skype,  iar dacă totul decurge bine, este angajat. Se lucrează cu un preț fix pentru proiectul respectiv, sau se plătește pe fiecare ora lucrată, când proiectul este mai mare.

Munca este monitorizată de o aplicație oferită de site, prin intermediul căreia clientul poate vedea activitatea depusă de către contractor. Plățile sunt garantate de platforme, acestea oferind și servicii gratuite de mediere dacă apar disensiuni între angajat și client.

Cele mai populare site-uri de LaaS – ca și număr de utilizatori și cifră de afaceri –  sunt Upwork (fostul oDesk) și Elance (care urmează să fuzioneze cu Upwork în cursul anului 2016), urmate de Freelancer,  Guru precum și multe altele. Interesantă de menționat este și una dintre cele mai recent apărute, Clarity, dedicată exclusiv consultanței în diverse domenii.

Upwork, de departe cea mai populară platformă, avea 10 milioane de freelanceri în 2013, 4  milioane de clienți și tranzacțiile făcute prin intermediul ei depășeau un miliard de dolari. Valoarea acestora va crește cu mult din 2016, când clienții și freelancerii Elance vor migra și ei pe Upwork, iar estimările prevăd că se va ajunge la 10 miliarde de dolari pe an, în următorii șase ani.

Revenind la „misterul” dispariției IT-iștilor români, în conformitate cu datele primite de la Rich Pearson – Marketing and Categories Senior VicePresident la Upwork – freelancerii noștri au câștigat peste 8,5 milioane de dolari în 2015, în creștere cu 31% față de 2014.

Tot mai multi romani isi fac conturi pe aceasta platforma, in 2015 numarul noilor veniti ajungand la 20.000, cu 75% mai mult decat in 2014. O treime  din conturile noi au fost realizate în ultimile trei luni, ceea ce indică o puternică creștere a interesului pentru freelancing.

Revenind la partea financiară, cel mai mult au câștigat (în total) programatorii de PHP și Javascript, urmați de designeri, programatorii de HTML și de cei ce dezvoltă aplicatți mobile pentru Apple (iOS)

Am lăsat la urmă topul câștigurilor pe oră în funcție de specializarea fiecăruia, pentru că acesta este cel mai bun răspuns la întrebarea inițială, legată de lipsa acută a lucrătorilor în IT din piața românească:

Comparativ cu veniturile oferite de firmele locale, acestea sunt indiscutabil mult mai mari. Nu înseamnă neapărat că un programator de aplicații pentru Apple va câștiga 176 (media orelor lucrătoare într-o luna) x 34,84 dolari, deoarece este posibil să nu găsească proiecte non-stop pe care să lucreze.

Dar chiar și lucrând doar jumătate din timp, va câștiga 3.065 de dolari, adică un venit brut de 12.566 lei lunar. Încă este mult față de media oferită în țară.

Pe lângă veniturile incomparabil mai mari, există și beneficii secundare în freelancing cum este posibilitatea de a lucra din orice locație, cu un program ales de freelancer și adaptat nevoilor acestora. Acesta nu se mai trezește dimineața, nu mai pierde două-trei ore pe drum în trafic, nu mai mănâncă un sandwich, în grabă, în pauză, la prânz și se poate odihni după-amiază, dacă asta dorește.

Aceste lucruri par să fie puțin știute – sau evitate din dezbateri – de către firmele din domeniu ce activează în România. E drept că le este imposibil în acest moment să concureze cu cele de mai sus.

Deja este evident că IT-ul românesc încetează pe zi ce trece să mai fie ieftin, iar blamarea lipsei de resurse pe diverse cauze ce nu au nicio legătură cu cele reale, nu va ajuta cu nimic. În curând, companiile vor avea de ales fie să mărească substanțial bugetele de salarii, fie să se indrepte spre alte piețe, deși dată fiind „globalizarea” IT-ului, o să fie tot mai dificil de găsit mână de lucru ieftină.

Această „amenințare” a plecării investitorilor a fost mereu sperietoarea folosită de toată lumea pentru a ține salariile mici, argumentând că acesta este unicul avantaj al României. Este o politică păguboasă, căci salariile mici generează încasări reduse la buget și frustrează angajații.

În IT-ul românesc, această „sperietoare” nu va funcționa niciodată deoarece cererea de specialiști IT la nivel global începe să depășească resursele, pe măsură ce tot mai multe domenii se informatizează accentuat.

Iar locul actualelor companii ce se încăpățânează să caute specialiști ieftini în România o să fie luat de altele care vor înțelege că piața de IT românească a ieșit deja din lumea a treia și își permit să plătească salarii competitive. Sau de către platformele de LaaS.

Schimbarea este inevitabilă și se apropie rapid, 2016 fiind cel mai probabil un an hotărâtor în acest domeniu

The post Unde au fugit „IT-iștii” români? appeared first on Forbes Romania.