Corespondenta, cartea Virginiei Evans, va deveni o miniserie cu Jane Fonda. Nu am reușit să mă uit la La răscruce de vânturi, filmul lui Emerald Fennell, cu Margot Robbie și Jacob Elordi, nu din prejudecăți, ci de oboseală – am adormit (pe cuvânt că nu e o critică, ci doar un fapt).

Mi se pare trist ce s-a întâmplat pe ecran cu Vladimir, cartea Juliei May Jonas. Mi-a plăcut Frankenstein, al lui Guillermo Del Toro – e o poezie în el care trece dincolo de alegoria lui Mary Shelley. O ador pe Jessie Buckley, dar Hamnet al lui Chloe Zhao, cu tot cu Maggie O’Farrell la cârmă, mai degrabă m-a sleit emoțional decât să transporte vraja romanului, pe care l-am iubit, în sala de cinema, unde am simțit pedala comercială apăsată la maximum, cât să curgă șuvoi lacrimile pe biletul de intrare. Aștept cu sufletul la gură Odiseea lui Christopher Dolan, deși nu știu dacă Matt Damon în Ulise ar fi făcut parte din castingul meu personal.

Poate că (și) aici e problema. Cât din revizitarea cinematografică a literaturii e condiționată de colaborarea mai mult sau mai puțin sentimentală cu autorul, când citești cartea. Cu iubirea pentru prima versiune. Poate că niște generații nu vor reacționa bine nici la Harry Potter fără Maggie Smith, nici la The Hunt for Gollum, chit că e în regia lui Andy Serkis, fără Arwen și Aragorn. Până la urmă, interesante nu sunt polarizările, bătăliile între versiuni cinematografice sau între film și carte, ci mecanismul care se activează. Cât și cum tabuizăm ficțiunea, după ce i-am dat un capital solid din imaginația noastră. După ce am sponsorizat povestea cu vise și visuri, după ce am proiectat, am fantazat, am consumat intriga un pic îndrăgostiți, poate. De ea.

Problema ecranizării, în sine, e una artificial gonflată. Cărțile au nevoie de filme și invers. Să circuli între declinări culturale, să inspiri, chiar și să stârnești apetit polemic e propriu conținutului minimal memorabil. Sau, măcar, cu pretenții în acest sens.

E, cumva, pueril să le compari, dar, în fapt, toți o facem. Pe aripile vântului, de Margaret Mitchell. Cartea a apărut în 1936, a luat Pulitzer în ’37, e o piesă a culturii pop by default și, în ’39, a fost ecranizată de Victor Fleming, cu Vivien Leigh și Clark Gable. 12 premii Oscar. Cine s-a descurcat mai bine, Macmillan sau Selznick? Cartea sau filmul?

Sigur, e doar un exemplu, iar controversele de tip oul sau găina rămân, cumva, sterile în secolul XXI. Cărțile care ajung filme și polarizează sau, dimpotrivă, augmentează publicul rămân însă un fenomen interesant, ferment pentru imaginația mai multor generații în care ficțiunea și tehnologia se contopesc sau, dimpotrivă, se cotropesc reciproc. De cele mai multe ori în funcție de ideologie. De background. Și, deloc în ultimul rând, de momentul istoric, social, literar, cinematografic pe care îl traversăm.

Revizitarea unui text pentru mereu alte și alte generații funcționează simultan ca un efort de igienizare (cu refrișarea traducerii și note care să contextualizeze povestea, eventual), dar și ca unul de marketing. În lumea de azi, nu publicăm doar ediții noi, ci ne străduim să ne sincronizăm cu Vrăjitorul care nu mai locuiește în Oz, ci pe atotputernica planetă Netflix. Povestea e made in Hollywood sau tipărită de Penguin. Nu există o tensiune, ci o alimentare progresivă a mai multor tipuri de consum. De merch, cum ar spune cineva mai tânăr ca mine. O întâlnire, în pagină și în sala de cinema, în fața ecranului unui laptop sau pe o platformă de audiobookuri, a mai multor generații, tipuri de sensibilitate, puncte de vedere, priviri, refaceri imaginative, vizuale, auditive ale poveștii scormonite și reinventate în toate cotloanele ei. După alt… algoritm.

Avem, în lumea de azi, înghețată branduită după un serial cu succes mare de public care se întâmplă să fie inspirat de cărțile Juliei Quinn (da, la Bridgerton mă refer), tricouri/outfituri complet decupate din cărți/filme (întreg universul Marvel se califică aici) și dezbateri publice care mai au puțin și devin fenomen social atunci când o carte ca Lasă lumea în urmă, de Rumaan Alam, devine un hit pe Netflix, cu Julia Roberts și Ethan Hawke. Avem, transgenerațional, versiuni succesive ale aceleiași cărți în epoci culturale distincte – Fiicele doctorului March/Little Women, volum publicat de Louisa May Alcott în 1868 și 1869, ajunge pe ecrane în 1917, în regia lui Alexander Butler, în 1918, transpus de Harley Knoles, în 1933, varianta lui George Cukor, în 1949, semnat de Mervyn LeRoy (e versiunea cu Elizabeth Taylor în rolul lui Amy), în 1994, imaginat de Gillian Armstrong (cu Winona Ryder în Jo și Kirsten Dunst pe post de Amy), și în 2019, apud Greta Gerwig, cu distribuția pe care o știu astăzi cei mai mulți dintre spectatorii care, în mod fericit și cumva meritat, redescoperă cartea: Saoirse Ronan e Jo, Emma Watson, Meg, Florence Pugh devine Amy, Marmee e o fabuloasă Laura Dern, iar Laurie e Timothée Chalamet. De Meryl Streep în rol de mătușă vetustă și drapată în hachițe și bani nu mai zic nimic – e chapeau bas la toate capitolele.

Toate aceste filme, născute din aceeași poveste, însumează un record de premii Oscar și nu iau din spotlight-ul cărții, ci, dimpotrivă, fac dintr-o ficțiune de secol XIX despre viețile a patru surori într-un peisaj american oarecum romantic material de blockbuster, de boom financiar, de vis postmodern, de aluzie culturală consumată aproape hulpav de un public tânăr la momentul fiecărei ecranizări, adică un public neașteptat. Un public care aruncă entuziast ancora într-o poveste din nou și din nou, ceea ce înseamnă, pur și simplu, că povestea rezistă splendid trecerii timpului. Că se metamorfozează în același timp cu orizontul de așteptare. Că e bine închegată narativ, cu personaje credibile și noduri epice pe care cititorii/spectatorii de azi le dezleagă la fel de prinși în mrejele surorilor March.

Sunt multe cărțile care alimentează magia cinematografică, de la Mândrie și prejudecată la Stăpânul inelelor, de la Marile speranțe la Mic-dejun la Tiffany’s sau la Black Panther și enumerarea, în sine, poate ocupa spații nebănuite de glosare, de extrapolare și declinare infinită – de la jocuri video la panouri publicitare, la cameos în alte filme, la ecouri în alte cărți și/sau tipuri de conținut (Alcott trăiește și în proza lui Ann Napolitano, Holly Golightly se plimbă pe multe conturi de Instagram, Capote însuși e repus pe tapet în disputa lui cu Lebedele de o miniserie, așa cum O zi, cartea lui David Nicholls din 2009, a devenit film în 2011, cu Anne Hathaway și Jim Sturgess și miniserie cu succes colosal, în 2024, cu Ambika Mod și Leo Wodall).

Toate aceste lucruri nu se canibalizează, ci fluidizează comunicarea între povești, între generații și tipuri de public care-și fac cu ochiul din și în aceeași țesătură ficțională. Ceea ce e, fără doar și poate, o formă de continuitate a unor motive culturale și un semn, mai mult sau mai puțin ironic, cu privire la faptul că mințile noastre se și schimbă, dar rămân și depozitare ale aceluiași tip de foame: de imagine, de emoție, de proiecție, de dilemă. De narațiune cu potențial(ități).

Filmul nu omoară cartea. Îi croiește doar o rochie nouă, poate chiar un outfit. O reorchestrează, îi imprimă un beat în care se simte ziua de mâine. O ține vie. Inclusiv în conversațiile dintre noi, în curiozitatea care accelerează retipărirea, în siajul care ajută o replică (de roman sau de film) să călătorească în limbajul unui cuplu, într-un slogan de pe un tricou, într-un graffiti strălucitor pe un perete scorojit de bloc, în complicitățile unei familii, într-un text ca acesta, în mâna care se întinde, dă pagina, așteaptă să se facă întuneric pentru ca povestea să lumineze, după puterile ei, o altă minte.

The post Movie Nights appeared first on Forbes Romania.

Sunt devastatoare. Le simți, le vezi cu ochiul liber și, de cele mai multe ori, sunt puține lucrurile pe care le poți face ca să ușurezi povara. Îl distragi pe cel care le traversează, încerci să emani siguranță de care speri să se sprijine măcar puțin, dar, oricât de întinsă ar fi mâna ta, nu poți să duci inelul pentru el până în Mordor. Nu-i poți duce emoțiile.

De-a lungul timpului, am traversat, la rândul meu, diferite paliere de emotivitate, care m-au făcut să am multă înțelegere pentru oamenii care-și simt stomacul în gât, se colorează la față în roșu burgund, transpiră și nu-și găsesc cuvintele sau, dacă le găsesc, simt cum li se rup silabele pe limbă și sunetele ies la suprafață tremurat, îmbârligate între ele și stâlcite la propriu. De frică, de presiune.

Emoțiile ecranează, adesea, știința și personalitatea, pun omul sub o pelerină groasă, din care abia dacă i se zăresc ochii și-l micșorează aproape de cum se simte el atunci – insignifiant, neputincios, înghițit de context. E nevoie, când se întâmplă, ca un celălalt oarecare, cel aflat de partea cealaltă a zidului de timiditate și autosabotaj al emotivului, să se aventureze în lumea lui, să continue să întrebe, să creeze un ritm și un spațiu al conversației în care pietrele de moară din buzunare și nodul din gât să nu-și mai găsească, în cele din urmă, locul. De cele mai multe ori, e nevoie de timp. Nu exagerat de mult. Câteva minute de umanitate. Contact vizual susținut. Atenție nebruiată de grabă. E ceva teribil de brutal în modul în care unii oameni grăbesc un om emotiv sau, pur și simplu, speriat, își dau ochii peste cap și se mulțumesc să-l vadă așa, în costumul lui incomod de timid. Atât de apretat că-l zgârie.

Sigur, există și alte modalități de a ieși pe scenă când teama de vulnerabilitate te îndoaie. Pe unii îi face peste măsură de vorbăreți, pe alții ursuzi, pe alții chiar puțin agresivi. Muți, histrionici, paralizați sau excesivi. Unora le ia vorbele cu totul, pe alții îi transformă într-o mașinărie care emite anecdotică inutil complicată în paranteze, acolade și aparte-uri redundante. Uneori, e nevoie de puțină experiență sau de puțină intuiție ca să vezi ce se întâmplă, de fapt – ai în față pe cineva sugrumat de privirile celorlalți, care nu știe cum să-și ascundă teroarea. Cu cât încearcă mai mult, cu atât iese ea mai mult din gulerul hainei, ca o spuzeală de neliniști copleșitoare care anulează identitatea. Sau, dacă nu, măcar o spamează zdravăn.

În contexte profesionale, emoțiile mele nu mai sunt, de ceva timp, vătămătoare. Nu știu dacă au fost vreodată cu adevărat insurmontabile. Nu știu dacă nu cumva ele nu au funcționat, în fapt, ca un soi de combustibil, sigur, emițând noxele de rigoare – stres, somn întrerupt, prețul pe care-l cere momentul cu miză. Emoțiile mele profesionale mă consumă, dar nu mă distrug. Celelalte însă nu sunt la fel. Am avut și am, nu tocmai rar, emoții care mă îndoaie, la propriu. În contexte diferite. Stau, cu emoțiile mele, în fața altor oameni și mă gândesc, nu de puține ori, cum se uită ei la mine. Dacă emoțiile mele mă anulează, dacă mă faultează, dacă mă încetinesc, dacă mă modifică identitar, dacă le par altora betegită de ele. Uneori, oamenii îmi lasă acele câteva minute sau întind mâna care mă ajută să-mi găsesc echilibrul, alteori mă grăbesc și mă fac să simt acut, enorm faptul că, uite, mi se învârte capul de spaimă și mă criogenează așteptarea, contextul, proiecția, incertitudinea, vulnerabilitatea. Uneori, nu știu să spun că am emoții, deși știu să spun o mulțime de lucruri, pentru că, una peste alta, cu asta mă ocup. Cu întorsul cuvintelor spre lume în așa fel încât ele să nu fie goale, ci să sune, pe soare și pe furtună, ca o ancoră. Ca o traducere a celuilalt, a mea, a spațiului dintre noi, a dialogului, a faliilor dintre oameni. Uneori a tăcerilor care ne locuiesc și pe care le locuim.

Cunosc oameni absolut scânteietori intelectual care vorbesc cu dificultate în public. Îi subminează luminile, microfoanele, ceilalți. Cunosc oameni șarmanți care, copleșiți de emoții, se pierd pe ei înșiși într-un discurs întrerupt, care nu te convinge, chit că la ei în sufragerie, relaxați, te farmecă și te atrag cu ușurință într-o conversație degajată, vie. În sfârșit, am cunoscut și copii care se pierd la tablă sau în foaia de examen, deși, atunci când presiunea nu are maneta de control, ca în Inside Out, animația Pixar, nu au nicio problemă de înțelegere, cunoaștere, comunicare.

Churchill era bâlbâit. La fel Marilyn Monroe. Al Pacino spunea că timiditatea a fost prima lui limbă. Poate chiar limbaj. Newton, Einstein, Steven Spielberg sunt doar câțiva dintre marii introvertiți care au generat schimbare în domeniile lor. Despre Tom Hanks se spune că evită să vorbească la telefon – e o formă de comunicare în care nu se simte confortabil. Anacronic și eclectic, putem derula la nesfârșit.

Numitorul comun, în cele mai multe situații, e puțină înțelegere de partea cealaltă a cuvintelor. Răbdarea aceea caldă care nu te lasă să te faci cioburi. Un minut. Poate cinci minute. Poate zece. Cât să înțelegi că nu ești deformat de starea pe care o traversezi, ci ești, în ochii celuilalt, un alt om care are emoții. Poate mari. Poate foarte mari.

Simplificând, răbdarea de a-l vedea pe om în toată complexitatea lui, atunci când e mestecat de frică, de nesiguranță și neputințe face parte din repertoriul de umanitate care ne ține legați unii de alții. Care ne ține oameni. În birouri, în studiouri, în cabinete, în sala de ședințe, pe un coridor unde nu îți dorești să fii, dar ești, în fața unei recepții, a unui ghișeu, a unei comisii, a unei tranzacții, a unei tranziții. Momentul esențial în care înțelegi că emoțiile tale nu vor fi transformate de celălalt în rușine. Sau în groază. Bref, nu vor fi folosite împotriva ta.

Sigur, uneori, în viață există situații competiționale, unde inclusiv modul în care faci față presiunii te recomandă sau nu pentru un rol. De foarte multe ori însă, oamenii se descurcă infinit mai bine dacă nu sunt taxați pentru vocea care tremură. Pentru că vocea se îndreaptă. Bâlbâiala se clarifică, de multe ori, până la expunere fermecătoare. Groaza (de lume, de sine) se diluează când altcineva are încredere în tine. Pentru tine.

E motivul pentru care aleg să am încredere. Înțelegere. Răbdare. Așa cum aș vrea să aibă și alții cu mine. Cele mai frumoase minți sunt, adesea, experte în self bullying. E un lucru pe care l-am învățat în ani de observat cum își creează din nou și din nou același scenariu. Și, de câte ori le surprind în spectacol, mă minunez de cât de abili sunt oamenii în exacerbarea propriului disconfort. În autosubminare.

Uneori, când nu ai răbdare cu tine, să ai răbdare cu alții e un exercițiu care, fără să vrei, îți variază privirea. Nu costă mai nimic. Poate să însemne totul. Și, chiar dacă pare imposibil să crezi în propria adecvare sau să‑ți vezi mintea ca pe mecanismul tulburător care este, te face un pic mai blând. Mai puțin dispus să (te) sfâșii cu dinții emoțiilor tale, când te lovesc.

Acum ceva timp, am făcut un interviu care mi-a rămas în minte cu un artist contemporan care mi-a spus că „fiecare dintre noi are, la un moment dat, o inimă mare și însângerată, în văzul tuturor”. Până azi, am această imagine a vulnerabilității uneori extreme, uneori mutilante, dar atât de umane, atât de ușor de cuprins cu mintea. Cu ce altceva, până la urmă, poți cuprinde fragilitatea altcuiva?

The post Celelalte emoții appeared first on Forbes Romania.

Suntem într-un restaurant. Ne-au înghețat picioarele și e a doua oară când comanda vine greșit. Foamea e și ea în cadru, probabil puțin indignată de faptul că râdem într-o complicitate a eșecului total, că deconstruim instant un moment mai degrabă șchiop care, corect ghidonat, trece în anecdotică. Nu ne îmbracă în frustrare.

Nu reușim întotdeauna. Eu nu (prea) reușesc. Nu că nu m-aș putea concentra pe partea plină a paharului, dar partea goală îmi scoate ochii. De fapt, aproape că m-am enervat. Am avut o săptămână oribilă, afară plouă bezmetic, plimbarea noastră a fost destul de calamitată, restul weekendului amenință cu teme, facturi și altele cel puțin la fel de antipatice, mi-e frig (se pare că austeritatea aduce și aceste regresii în săli de teatru complet neîncălzite și restaurante unde sursa principală de căldură e aburul din bucătărie), aici degringolada românească pare să fi contaminat 100% un business cu rădăcini etnice într-o zonă măcar riguroasă prin stereotip. Dar e rizibil. Cum tot explicăm nepișcați de țâfnă reclamagioaică, așa zgribuliți cum suntem, că am vrea să mâncăm împreună. Chit că mai așteptăm o oră. Și, oricum, acel main e greșit a doua oară. Nu ne supărăm, vrem doar să mâncăm împreună. Așa se și întâmplă, până la urmă. Mâncarea e bună, impronunțabilă de către unii dintre noi, prea picantă pentru alții. Amintirea însă e frumoasă. E ca o evadare dintr-un cotidian cu griji, căruia i-am scăpat o zi ca prin urechile acului.

În seara asta ne uităm toți trei la sport (e încă Olimpiada când scriu acest text) și ne minunăm de hazard, de cum distruge el neașteptat, aproape tragic, un vis olimpic în câteva secunde, după care ne mutăm cu arme și bagaje virtuale la Highclere Castle, unde se întâmplă toate dramele din Downton Abbey.

Weekendul se risipește, afară plouă enervant și, undeva, pe la 10 seara, toată lumea chițăie famelic în căutare de alimente complet nepotrivite cu ora. Fiecare mai moțăie puțin în cartea lui, aplicațiile sfârâie din telefon cu tot felul de tentații care țin mai mult de proiecție decât de posibilitate. Ne dezmeticim cât să mai râdem de amintirea prânzului ciudat.

Pe urmă, weekendul se destramă. Începe o altă săptămână. Reîncep grijile.

Grijile împing toate lucrurile care ne bucură spre finalul săptămânii. Mai ales pe acel împreună care e jucăria noastră comună, cu dietă variabilă și nu întotdeauna cu pelerină de ploaie în dotare. Dar o să scriu atunci. O să vorbim atunci. O să avem timp măcar să bem o cafea. O să ne plimbăm, poate, puțin. Nu, sigur, după ce se termină temele. Câte pagini de teme ai? Ah, poate mâine. Bine, când se poate. O să încerc, da. După deadline. După filmare. După ce trec de asta. După rezultate. După. Când ne mai liniștim.

Partea cea mai bună din viața adultă rămâne însă felul în care, măcar ocazional, i te sustragi. Trăiești în afara riscului, a algoritmului, a rutinei, a anxietății. Trăiești, deși ești profund neliniștit. De obicei nu ține mult și, poate, tocmai de aceea, tot ce reușești să faci în condiții imperfecte are o strălucire care-ți ține mintea luminată. Cât de cât. E ca abandonul unei uniforme sociale care-ți roade ființa în favoarea imperfecțiunilor care te definesc. Uneori mă întristează toate lucrurile din viața mea care nu pot fi modelate în contexte mai prietenoase. Mai tonice. Mai optimizate.

Filozofia validată publicitar a lui Just do it îmi scapă des printre degete, pentru că nu reușesc să mă adun cât să-mi împing propriile priorități în capul listei. O să fac mai târziu. O să mă ocup de asta când o să fie mai bine. Nu e acum momentul.

Doar că momentul nu e niciodată.

Stă în dulap, pe umeraș, ca o rochie perfect călcată în care te-ai simțit întotdeauna cam nelalocul tău. Poate că e prea prețioasă, poate că arăți diferit față de cum te-ai obișnui în ea. Ideea e că singură nu se strecoară din dulap, să vină să te tragă de mânecă, pentru că n-o să ai niciodată greutatea perfectă pentru ea și că o invitație la unicul context social în care s-ar potrivi nu există.

Așa clișeistic cum sună, condițiile chiar vor fi întotdeauna imperfecte. Dacă nu e grija de-acum, va fi alta, dacă nu e durerea asta de cap, o să vină alta, de spate, dacă lucrurile sunt complicate profesional, e puțin probabil să revii la un job sigur și predictibil, ca în secolul XX.

Nu știu dacă ideea e să le ignori. Sau să te-apuci de ce ai de făcut, eventual în paralel și nu la finalul zilei de muncă. Sau să nu-ți dai coate cu colegii de masă pentru că ești cam amărât că mănânci în frig. Sau să aștepți să fiți împreună ca în imaginea pe care ți-o proiectezi în minte, unde ai lucrat asiduu la casting, la scenariu, costume și decor. Doar regia ți-a cam scăpat din mână și acum viața îți rescrie filmul după capriciile ei. Și, chit că e intruzivă și, de prea multe ori, pur și simplu, lipsită de sensibilitate, adecvare și gust, cert e că de creativitate nu pare să ducă lipsă și nici cu energia nu stă tocmai rău.

Adevărul e că sunt lucruri pe care le vei rata. Povești care vor rămâne neîntâmplate și chiar, chit că nu le vei spune așa, vor fi baza viitoarelor regrete. Eșecuri. Deziluzii. Din păcate, deși colecțiile noastre nu seamănă neapărat între ele, fiecare și le are pe ale lui. Între ele toate, rămân lucruri de trăit.

Sigur, să trăiești clipa, să culegi trandafirul, să te bucuri de viață când ai spinarea îndoită de greutăți funcționează mai departe în poeme și în miniserii pentru întreagă familie. Sunt o relicvă a filozofiei occidentale care a invadat Instagramul și acum țipă cam la fel de toxic cum vocalizează și (ne)preferata mea, gândirea pozitivă. Noi, cei mai mulți, ratăm, blocați în sentimentul că suntem în scenariul nepotrivit. Viața însă licărește adesea, suficient cât să nu percepi ploaia din fundal.

Am o săptămână care se anunță grea și rezervele mele cu privire la ea sunt substanțiale. În weekend am fost cu ai mei în oraș. Am băut cafea în timp ce ploaia se scurgea pe geam și ne-am amestecat poveștile și vocile într-un mod pe care o să-l duc cu mine, ca pe un porte bonheur, în toate bătăliile contemporane. Am găsit, într-un buzunar, nu cel mai simpatic din geanta mea, un melc minuscul, din vara trecută. Am ajuns la restaurant lihniți și veseli, cu duminica deja drămuită în ore. A durat ceva până a venit mâncarea, dar era bună și am plecat de-acolo cu o listă nouă pentru unde vrem să ajungem și ce vrem să facem. Cândva, când se va putea. Ploaia nu s-a oprit până târziu, dar seara ne-a prins râzând cu lacrimi, pe o canapea mare cât un cartier întreg, într-o pătură de care tragem fiecare și în care ne cuibărim ca într-o vizuină, la adăpost. Nu știu dacă și ce o să bifăm pe bucket list. Am făcut pe întuneric biscuiți care sunt o jignire adusă ideii de biscuiți. S-au mâncat. Acum scriu în buza deadline-ului, m. pregătește un curs, M. se luptă cu temele. E urât afară, e luni dimineața.

Toată cohorta de spaime potențiale e odihnită și pregătită de atac.

Eu nu sunt cum nu sunt de obicei, luni dimineața. Ceea ce nu înseamnă că ieri, duminică, a fost o zi, pur și simplu, imprevizibilă, instabilă meteorologic, surprinzătoare culinar, curajoasă ca un melc mic, de vară, într-un anotimp cu ploi reci. Am avut la noi o umbrelă pe care nu am folosit-o. De la un punct încolo, cred că plimbarea a fost, pur și simplu, perfectă.

The post Condițiile vor fi întotdeauna imperfecte appeared first on Forbes Romania.

De fapt, nu știu cum îl cheamă. Am știut la un moment dat, dar, în timp, a devenit irelevant. Noi i-am zis Bruno. Cam de câte ori ne plimbăm prin cartier, fapt care, pentru mine, cel puțin, a devenit o ancoră într-o lume ceva mai blândă, unde am voie să exist în ciuda tuturor zdruncinărilor pe care le presupune viața, trecem pe la el.

Bruno e un Brac german, un GSP, cum se cheamă rasa lor pe Instagram, care, nouă și numai nouă, ne răspunde la numele de Bruno. Se bucură când ne vede. Vine la mângâiat. Uneori. Alteori, ne privește cumva îndoit, de la distanță și hotărăște frust, fără prea multe izmeneli, că nu are timp de noi.

Bruno locuiește împreună cu o cățelușă Teckel care latră mult și nu se apropie de gard, ca el. Eu cred că ar vrea și ea, dar e un spirit mai responsabil. Trăiește pentru datorie, nu pentru plăcere. Ea dă alarma. El e, mai degrabă, tăcut și lipicios, în limitele unei demnități de care-și aduce aminte intermitent. Uneori, când dăm să plecăm, după ce l-am scărmănat între urechi și sub bărbie, Bruno întinde laba prin gard. Mai vrea.

Sunt foarte conștientă, ca posesoare de câine din secolul trecut, cel în care se întâmpla adolescența mea, că nu e foarte OK să mângâi câinii altora, dar Bruno e un câine evident mult iubit, care mă lasă baltă la cel mai mic foșnet al stăpânului, și cu care, fără să am vreo clipă senzația că sunt mai mult decât cineva care-și ia cafea din cartier și hălăduiește pe‑acolo cu ochii după ferestre, căței, atlanți și grădini, m-am împrietenit. Asta este. Prietenul meu. Probabil unul dintre cei mai buni. Sigur, el habar nu are de lucrul ăsta, dar mi se pare suficient să-l știu eu.

Sunt zile când nu-l văd în curtea lui. E plecat sau e în casă, cu stăpânii lui. Nu mă întristez. Aștept cuminte data viitoare. De câteva ori, m-am așezat pe marginea gardului. Probabil că, tot de câteva ori, am oftat involuntar și Bruno mi-a dat cu laba pe umăr. Nu glumesc. Chiar așa a făcut. Un fel de „Încetează! Treci înapoi la joacă”.

Se întâmplă să mănânce când trec pe lângă el și atunci, pur și simplu, nu exist. Nu ne cunoaștem. O singură dată m-a lătrat. Am fost foarte supărată pe el și nu ne-am împăcat câteva săptămâni. Dar ne‑am împăcat.

Se întâmplă ca, înainte de ceva care presupune emoții la școală, copila mea să vrea să ne plimbăm prin cartier. Poate-l vedem pe Bruno. Probabil că toți avem acest mic resort de gândire magică – să trecem pe la Bruno, Bruno ne poartă noroc. Mă rog, eu am învățat că regula nu e universală, dar iau clipa întâlnirii cu ce are ea mai bun: complicitatea cu un câine din cartierul meu, care mă cunoaște și pe care-l cunosc, fără ca măcar să știu cum îl cheamă.

Ceva mai încolo de Bruno, locuia Mars. Chow Chow. Pe Mars chiar îl chema Mars. Un urs brun roșcat care se lungea la soare, ca o pisică, și care s-ar fi vrut mângâiat cu orele. Nu pleca brusc din mijlocul alintului, ca Bruno. Mars trăia pentru adorație și avea, din câte am văzut, adepți de toate vârstele în cartier, semn că programul lui era, cu adevărat, încărcat. La un moment dat, într-o primăvară complicată pentru mine, am trecut pe-acolo și l-am găsit mai mic și mult, mult mai reticent. Copila l-a strigat și el s-a apropiat de gard șovăitor, mânat nu atât de vocea ei, cât de curiozitatea proprie unui câine tânăr, care freamătă mereu să descopere lucruri. Să exploreze.

Mi-a luat ceva timp să-i spun că ăsta nu e Mars. E un Chow Chow mai tânăr. Un câine de 9-10 luni.

„Și unde e Mars?”

A continuat să nu mă creadă un timp. Nici eu nu am mai spus nimic. Am văzut-o că se uită la labe, la blana mai puțin asemănătoare cu un covor persan explodat, la mișcarea mai sprintenă, la capul nici pe departe la fel de lat, la ochii mai vii, nu îngustați de lene balcanic câinească, într-o curte frumoasă, cu o mână mereu întinsă printre gratii întru dezmierdare.

După Mars nu am plâns atunci, ci mult mai încolo, în primăvara următoare, când m-am dus direct la el, adică unde stătea el la soare ca un pașă așteptând peșcheșul zilei de lingușeli și giugiuleală și, neavând pe cine să mângâi, am plâns toată nemângâierea care se învolburează uneori în viețile oamenilor.

Mai e un câine mic, timid și scandalagiu tocmai pentru că e timid, care scoate doar botul prin gard și face tărăboi. E un mix de Terrier. Mai sunt doi, chiar lângă Bruno, niște vulpițe neobosite care se hârjonesc în spatele gardului și au o răfuială continuă, mocnită cu dinastia de pisici negre care bântuie pe lângă o casă veche, dărăpănată, cu marchiză, de vizavi. (Una dintre preferatele mele). În capul meu, pe toate pisicile astea le cheamă Diablo, deși știu că majoritatea sunt fetițe, niște tartorițe tinere și cam sclifosite, care scot din minți șoferii din zonă.

Ultima oară când l-am văzut pe Bruno era un frig turbat. Ușa casei lui era deschisă și, cel mai probabil, el ieșise doar puțin, să vadă lumea. Tremura de mama focului. Când vine la mângâiat, se urcă pe o buturugă lipită de gard, așa încât să fie mai ușor accesibil, și mijește ochii, ca și cum ar aștepta să fie învelit cu o pătură moale, iar tu îți accepți rolul de străin care-l iubește, chit că nu e câinele tău, nici măcar nu știi cum îl cheamă, știi doar că o să-l mângâi o dată sau de două ori și o să-l zorești în casa lui, la căldură, să nu răcească.

Uneori, fantazăm că o să ne luăm și noi un câine ca Bruno, chit că avem, cu toții, vieți complicate, cu programe imprevizibile și prea puțin spațiu pentru ca un câine ca el să fie fericit. Ar sta, în plus, prea mult singur și asta, din start, e un lucru care m-ar amărî. Un câine nu e o mobilă. Dacă nu ți-l poți asuma, nu riști să nu-i fie bine…

Dar așa e teoria în viață și, în fapt, oamenii au relații, copii și fac schimbări mai mari sau mai mici în viețile lor în momente în care nu sunt nici pe departe pregătiți pentru asta. Cine este, în fond, vreodată, pregătit pentru orice? Când e un moment bun?

Poate că, uneori, tot ce ai e un câine care a ieșit în frig și s-a cățărat pe o buturugă pentru ca palma ta deschisă și înghețată să alunece pe fruntea lui, până la ceafă. El se întoarce în culcușul lui de dincolo de ziua geroasă. Tu rămâi cu mâna scoasă din mănușă, același, cu aceleași griji și, poate, un fir sau două de iluzii despre vara viitoare sau, poate, doar următoarea cafea în cartier. Nici măcar nu știi cum îl cheamă pe câinele ăsta, dar, uite, te-ai mai încălzit.

The post Bruno appeared first on Forbes Romania.

Stau cu ochii într-un ecran mic și aștept să termine ChatGPT de rumegat ce l-am întrebat. Și să-mi dea un răspuns. Un răspuns pe care, știu, l-am modelat din întrebare și din reacțiile mele la răspunsurile lui anterioare. A cam mirosit ce vreau. În acest punct, răspunsul îmi este previzibil într-o măsură importantă.

Am stabilit, în fond, contextul pentru el. Am ales ce date împart și pe ce ton cer ajutor/opinie/clarificări. Sigur, dacă tot nu îmi este confortabilă soluția, pot să-l combat cu argumente și să-l culpabilizez până când el o să-și ceară scuze (din a treia sau chiar a patra confruntare) și o să reanalizeze datele, așa încât să producă un răspuns mai comod pentru mine. Și asta știu. Întrebarea logică este atunci de ce aștept.

Cel mai probabil pentru că am nevoie de cineva cu care să vorbesc acum, deci e vorba de momentaneitate. Lipsă de anduranță, poate, la așteptare. Sau așa aș fi tentată să răspund, scoțându-mi propria superficialitate la înaintare, dacă fraza de pe ecran nu ar fi, de fapt, definitorie. Am nevoie de cineva care să se gândească mai mult, pentru un răspuns mai bun.

Nu știu cât de bun e răspunsul (cum spuneam, știu că e modelat de așteptările mele și de contextul pe care l-am creat eu), dar ideea că se gândește cineva la problema mea – nu mă concediază, nu o trivializează, nu îmi dă cu seen (despre asta și despre cât de toxică e tăcerea atunci când situația impune reacție probabil că ar trebui să scriu un text separat), nu pare plictisit, agasat, deranjat că întreb același lucru de o mie de ori sau că pun întrebări tâmpite, sau că am nevoie să vorbesc, poate a mia oară, despre același lucru sisific pentru mine, ei bine, ideea asta e vraja care face atâția oameni să se zgâiască acum într-un ecran mic. Iluzia că îi ascultă cineva. Cineva care nu expediază problema lor. Care se gândește la ea măcar câteva secunde.

Personal, cred că toți copiii care-și fac temele cu ChatGPT nu caută acolo neapărat o rezolvare ușoară, cât un răspuns minimal empatic. Pe cineva care să nu-și dea ochii peste cap. Un spațiu sigur, fără rușine. De restul situațiilor în care ajungem, aproape jenant pentru noi înșine, singuri cu AI-ul, nici nu mai zic. Ele toate vin din aceeași rădăcină: superficialitatea comunicării dintre noi. Plictiseala profesională. Foarte firavă… literație emoțională. Umanitatea erodată. Jargoanele profesionale supradimensionate. Exercițiile de putere făcute prin ridicare de ton. Competența afirmată prin gaslighting. Rulajul continuu de rețete sau de clișee atunci când contextul reclamă adaptare la un context particular (dacă nu te încadrezi perfect în algoritmul pe care celălalt îl rulează pe tine, te-ai fiert). Paradoxal, AI-ul pare dispus să te asculte. Să stea cu tine câteva momente. Astea în care nu te descurci cu ceva.

De multe ori, motivul pentru care suntem captivi în șiruri nesfârșite de mailuri este că nu vorbim la telefon. De multe ori, mesajele și postările scrise cu ajutorul bot-ului spun o poveste despre lipsa de răbdare, de concentrare, de rezistență la efortul de a construi o frază din capul tău, uneori și despre neîncredere în propria voce. De multe ori, avem atâta istoric de comunicare umană în care am fost răniți, umiliți, reduși, ignorați, că ne e mai ușor să așteptăm un text pe un ecran. Mental, pare mai igienic. Nu înseamnă neapărat că așa și este.

Sunt foarte puțini oamenii care (mai) au abilitatea conversației și, încă și mai puțini, exercițiul alterității. „Ce ați/ai face în situația mea?” presupune acces la imaginație. Să-ți transferi subiectivitatea în contextul altcuiva și să vorbești cu vocea ta din partea lui de scenă. Din păcate, imaginația aceasta se ciobește. La fel și umanitatea care te îndeamnă să stai cu celălalt în durerea lui, când îl copleșește viața, sau să te agăți cu el de o jumătate de vis, sau să-ți pui mintea pe bigudiuri cu o situație în care e blocat el. Și din care nu poate ieși. Nu fără ajutor.

Comunitatea presupune comunicare. Uniformizarea comunicării nu aduce cu sine o mai bună înțelegere, ci creează izolare. Cei neincluși în mesajul standard rămân singuri. Uneori foarte singuri.

Pentru mine, comunicare superficială înseamnă, literalmente, să nu-l vezi pe omul din fața ta. Să nu-l faci să se simtă văzut. Să nu faci efortul de a-l întâlni în cuvintele și în viața lui, care se intersectează puțin cu a ta. Probabil suficient cât să-l asculți.

Din păcate, e una dintre cele mai triste și mai frecvente realități ale timpurilor noastre. Ușor de dezmembrat, de combătut, de înțeles, de identificat. Totuși, aderentă. Ca un obicei prost. Ca fumatul. Ca vorbitul tare la telefon în metrou. Ca nespălatul pe mâini când vii de-afară.

Cât am scris toate paragrafele astea de până acum, pe ecran a apărut o întreagă poliloghie. Mă uit la ea relativ amuzată pentru că am văzut-o destul de recent, aproape copiată la virgulă, într-un mesaj pe care l-am primit acum câteva zile. De la alt om. De ce oare nu mi-a scris din capul lui?

Răspunsurile sunt multiple. Poate a fost în criză de timp, poate a avut nevoie de validare, poate a preferat, pur și simplu, să se extragă din problemă, să lase pe altcineva să‑mi vorbească în locul lui. Pe mine, personal, această ultimă variantă, neasumarea, mă sperie cel mai tare. Profesional și uman. Faptul că oamenii nu-și mai consumă mintea pe alți oameni. Nu că nu ar putea să producă o opinie din capul vor. Dar nu mai vor. Nu mai merită. Nu li se mai pare important.

Pe mine mă sleiește lucrul ăsta. Faptul că ajungi să nu mai știi dacă dincolo de imaginea căreia-i dai like sau de semnătura care girează un mesaj e o altă voce de om. Sau nu e.

În ultimul timp, îmi licăresc des în minte cuvintele cuiva apropiat mie cu care m-am uitat la o imagine perfectă, din cele care coagulează mii de vizualizări și sunt ușor de digerat intelectual, pentru că nu există subliminal, nu există imperfecțiune, nu există nuanță, nu există vulnerabilitate, nu există echivoc, nu există surpriză în ea.

„Nu e pusă de om lumina aia. Nu are suflet.”

Imaginea era superbă. Echilibrată cromatic și compozițional. Probabil că vorbește multora. Universal, direct, lipsit de failibilitate. Un mesaj vizual corect, standardizat, splendid construit. Bifează toate căsuțele consumului online. Necazul e că, într-adevăr, nu spune nimic.

The post Ioana Bâldea-Constantinescu: „Mă gândesc mai mult pentru un răspuns mai bun” appeared first on Forbes Romania.

Pentru mine, meseria mea, care are multe lucruri extrem de frumoase și de reconfortante uman în interiorul ei, e şi o sursă perpetuă de lipsă de confort, să zicem, cu privire la standardul profesional. Mă lovesc de stropul ăsta de tristețe profesională din ce în ce mai des. În fond, consumăm povești din ce în ce mai vorace, iar ele ajung la noi din ce în ce mai repede. Știrea, interviul, relatarea sunt parte din primele minute ale zilei și ne însoțesc intermitent pe întreg parcursul ei. Cantitatea crește progresiv. Despre calitate însă ar fi câte ceva de zis.

O să le iau pe rând, în ideea de a face puțină lumină cu privire la hainele Împăratului, arareori ingenios, simbolic relevant sau, măcar, bine croite, adesea copiate și, poate, cel mai rău, purtate prea des fără strop de fason.
Eu traduc public fragmente de realitate prin interviu, eseu, editorial și, ocazional, dezbatere de niște ani. O fac în interiorul unui acvariu cu apă destul de verzuie, adică lumea culturală, cu un reverb (necesar, zic eu) în social. Lumea aceasta culturală e un acvariu mic, cu mulți pești convinși că, de fapt, înoată în mare. Scopul existenței ei este să nuanțeze viața, să adâncească, poate, conștiința, să rafineze gândirea, să stimuleze creativitatea, adică, una peste alta, să-ți dea o șansă rezonabilă să te adaptezi – la tine, la alți oameni și la alte realități. Toate în schimbare.
Cuvântul „poveste” în sine e mâncat de mult mâl, dar presupune, în principiu, comunicare. Efortul de a ajunge la celălalt, de a întinde o mână, metaforic vorbind, de a scoate la lumină un gând, de a remodela în percepția celorlalți o stare de fapt, de a calibra în același text sau conținut audiovideo opinii uneori contrastante, cu intenția de a informa, de a adânci orizontul cunoașterii celuilalt, de a spune ceva care se cere spus, care schimbă fie și milimetric lumea altcuiva.
Mai nou însă, îmi e puțin greu să înțeleg cantitatea de conștiință lipsă din cum e spusă povestea asta. De ce-ul care o generează. Mecanismele de storytelling din lumea care cere și emite conținut pe bandă rulantă. Bref, mă traversează un pic de oroare când oamenii vorbesc emfatic, bolduit, clickbait style, despre lucruri despre care nu fac research. Deloc. Pentru mulți autori de opinie, storytelling înseamnă copierea unei postări din social media, capitalizare acrobatică a notorietății cuiva care a spus orice despre orice, compilarea unui intro și a unui outro, poate, sau a unui paragraf de trecere. Atât. Fără subtilități de limbaj, fără bariere etice, fără cercetare, fără întors povestea pe toate părțile, ca nu cumva s-o deformez, s-o lezez și s-o arunc în lume mototolită. Ca nu cumva să fac rău.
Nu văd des, prea des, îndoiala din text. Nu-l văd pe autorul care se întreabă: „Cui fac rău cu titlul ăsta?” și „Pe cine ajut?”. Dau, cumva, în oameni singuri, oameni care duc un necaz, oameni care se simt izolați, oameni care fac față unui tip de discriminare, oameni despre care nu știu mare lucru? Dacă există această posibilitate, pot face mai mult ca să aflu toată povestea sau, măcar, ca să o spun din mai multe unghiuri, chiar dacă am spațiu puțin şi mi se cer vizualizări și likeuri la hectar? Îmi pot rafina relatarea/formularea/privirea în aşa fel încât să nu încarc pe cineva gratuit (inclusiv cu neştiința şi neînțelegerea mea)? Poate să nu expun, poate să nu construiesc pe frică sau pe ură, sau pe alteritate demonizată, fie şi subtil? Există narațiuni sociale toxice pe care le perpetuez? Pun, cumva, prin ce scriu, egal între sănătate și moralitate, reziliență și vindecare, bani și valoare umană? Pot să evit să rulez aceleași marote care comprimă povestea, care o dezbracă de complexitate, care susțin scenarii – boala ca luptă, feminitatea incompletă fără maternitate, sărăcia ca vină, piața muncii ca război etnic, familia și statutul financiar ca probe de virtute, moartea ca înfrângere, necazul ca urmare a unui faux pas etic, vindecarea ca act de voință, diferența ca alegere?
Dacă mă cațăr senzaționalist pe spaimele oamenilor și nu am o minimă adâncime în abordarea problemei, de ce aș țipa din rărunchi că vine AI-ul să scrie textul în locul meu? De ce e atât de subțirică moral vocea din atât de multe titluri? Oare nu o fi scrisul ăsta standardizat de vină? Dacă, şoc şi groază, nu e telefonul şi sunt, de fapt, oamenii? E alegerea mai simplă. E uniformizarea care face operatorii din call center să repete robotic și calp aceeași poezie care nu te ajută, pentru că nu e personalizată, nu ți se adresează, nu e tailor made. Vine de la niște oameni care nu au timp de povestea ta.
E SEO care omoară logica textului. E lenea. Cea mai cucoană dintre cucoane. E rețeta, chiar dacă e fărâmicios de când ne știm aluatul. E şi foarte puțin respect pentru ce fac cuvintele pe dinăuntrul oamenilor, pentru cum îi închidem în nişte scenarii prestabilite și le trântim niște etichete pe care şi noi le-am moştenit de la alții, care scriau la fel de prost.
Una dintre cele mai mari ipocrizii mediatice este că ne plângem de algoritm, prohodim intens pe marginea lui, dar îl cultivăm cu nesaț. Totul e zbatere, limită, capslock, urlet, amenințare, sentință. În planul secund al acestor tribulații nemodulate de informație transmisă echilibrat e un mare analfabetism emoțional, care nu ne lasă deloc să vedem găurile din tricou. Lipsa de măsură, de nuanță, de tact, de bun-simț, de standard. Profesional. Faptul că în meserie, în orice meserie, trebuie să te respecți pe tine suficient cât să nu te bălăcești în cuvinte de plastic şi să dai aiurea cu ele în jur. Să știi și să scrii corect numele actorilor din poveste. Să nu trântești atribute pe umerii lor dacă nu ai acoperire pentru ele. Să faci rabat de la aprecierile personale hazardate, dacă nu te descurci bine pe subiect. Să reții că pui întrebări în numele unui grup, publicul pentru care relatezi, nu neapărat ca să mobilezi un spațiu cu un număr de cuvinte. Să te ferești de patetisme care etichetează – „a pierdut lupta cu boala” înseamnă că, la finalul vieții, îl reduci pe om și îl definești ca învins sub privirile apropiaților lui, deși, probabil, nu ai autoritatea morală să o faci, doar n-ai găsit altă rimă; același lucru e valabil pentru „a luptat până în ultima clipă” sau „a murit împăcat”. Sunt vreascuri de exprimare, nici măcar opinie verificabilă, măsurabilă, justificată, cu minimum de valoare. Pe narațiunea inversă, a învingătorilor, sunt fix aceleași probleme. Nici măcar nu o să mă obosesc pe partea de bani, putere și relații, acolo e un festival al clișeului defect.
Mi se pare de un cinism enorm felul în care ne dezbinăm în învingători și perdanți, puri și întinați, colecționari de succese și de eşecuri. De fapt, nici nu ştiu cât e cinism și cât e, eufemistic vorbind, un soi de inocență existențială. „Curatoriată.” Inclusiv de public. (Da, şi copilul mic refuză, inițial, o dietă variată – asta nu înseamnă că ne resemnăm să-i dăm griş cu lapte de-a pururi.)
Ce mi se pare cert este că, atât timp cât vom rula aceleași mecanisme narative reducționiste și uneori sinistru ambreiate pe emoție stoarsă cu orice preț din conducte deja avariate, la presiune maximă, povestea va rămâne limitată. Nici măcar nu va informa. Nu mai poate face asta, pentru că judecata publicului a ruginit de câtă lacrimă îi picurăm chinezeşte pe creier. Va epuiza și va plictisi. (Este, în fond, mereu aceeași poveste.) Se va trivializa. Şi îşi va stâlci, metodic, cititorii. Pentru că i se vor conforma.

The post Storytelling appeared first on Forbes Romania.

Sau mulți dintre voi. E deja o marotă care leagă influencer‑ul de comunitate și îi transformă vocea în portavoce. Sau, după caz, o gonflează.

Ca în cazul multor alte lucruri care îmblânzesc algoritmii cât să aducă vizualizări, și multe dintre voi m-ați întrebat e, în fapt, un produs de import. Trebuie privită ca o modulare, nu ca un resort al curiozității… multora, ci ca un intro pentru conținut planificat. E marketing și direcția e mai des dinspre voce spre comunitate decât invers. Ceea ce contează dintr-un punct de vedere subtil, dar valabil, și anume că încrederea afișată nu e întotdeauna congruentă cu încrederea câștigată. De ce e important? Pentru că atunci când conținutul e împachetat ca un răspuns, impactul emoțional e diferit.

Departe de a mine orice intenție de subminare a unor oameni care chiar leagă niște comunități și oferă informații importante, multe educative și relevante în domenii care duc lipsă de politici educaționale integrate. Dar, în același timp, nu pot să nu-i observ pe emulii lor (la nivel formal și nu numai) care se erijează nu de puține ori în postura de guru multidisciplinar și multivalidat. Validarea vine adesea și din inocență mediatică.

În copilăria mea, mama spunea că la politică și la matematică se pricepe toată lumea. Azi, lucrul acesta e valabil pentru nutriție, sănătate, fashion, educație, sport, comunicare, medicină, farmacologie, muzică, anii ’90, tot ce ține de puericultură și lista poate continua. La nesfârșit. Microinfluencing se poate face în orice domeniu, de la psihologia unui chihuahua la ce faci când te întâlnești în pădure cu ursul. În cazuri mai puține, dar solide, se face documentat, cu know-how, cu autoritatea dată de experiență, studiu, interes susținut și cultivat, cu informații concrete diseminate simplu, cu generozitate reală și entuziasm suficient cât să faci să circule într-un grup de oameni, mai mare sau mai mic, dar legați de un interes comun, date care le pot îmbunătăți experiența de viață. Uneori, e vorba de un tratament. Alteori, de extragerea mașinii personale de sub un munte de zăpadă. De problemele cartierului în care locuiești, de la termoficare la ambrozie. De viața de zi cu zi privită din interiorul unei profesii. De curățenie. De reciclare. De probleme juridice. De mâncare (sunt comunitățile mele favorite). De istoria artei. De faux pas-uri în ale stilului vestimentar. De fine tuning social. De cultura adolescenților. De siguranța femeilor. De cosmetică. De mountain biking. De bijuterie. De publishing. De pilates. În cazuri mai multe și, din păcate, prizate, informația e rostogolită la mâna a unsprezecea, cu grandilocvență și cu multe jumătăți de adevăr amestecate într-o supă diluată de experiență personală limitată și date care nu prea invită la generalizare. Oamenii primesc, în comunități de zeci de mii de urmăritori, sfaturi care merg de la cum să-și îngrijească plantele de apartament la cum să trateze o fractură. Uneori, sunt lucruri mici, dar alteori, miza e mare. La fel sunt și daunele. Mari.

Social, suntem inerent legați de alții și căutăm, uneori conștient și alteori nu, scenarii care să se potrivească poveștii noastre. Care uneori e acută, așa că ignorăm, voit sau presați inclusiv de propria noastră frică sau urgență interioară, faptul că în spatele răspunsului care flash-uiește, subtitrat și bolduit, dincolo de multe dintre voi m-ați întrebat nu sunt oameni, ci bani, nu e autoritate reală, ci imagine „curatoriată”, cum se spune (prea) des azi.

Secolul nostru e al prezentului dilatat ad infinitum. Vrem toate răspunsurile acum și ziua nu are suficiente ore pentru arhitectura vieților noastre, tentacular ramificate pe mai multe etaje existențiale decât suntem construiți să manageriem în timp real. Și totuși, trebuie. Așa că ne folosim de toate instrumentele pe care ni le dau vremurile noastre, unele utile și unele mai puțin. Mașina de spălat cu uscător. Ședințele pe Zoom. ChatGPT. Vocile din online cu mulți oameni în spate. Mulți oameni care le girează. Ceea ce înseamnă că, de-a lungul timpului, au spus multe lucruri cu sens.

Aici, treaba se nuanțează semnificativ, pentru că online poți să debitezi cam orice și să construiești totuși o comunitate aparent mare. Poți să-ți cumperi o bifă. Niște like-uri, niște distribuiri. Să funcționezi pe model copy paste (niște reel-uri trase la indigo după ale altui influencer, un mesaj care deja rulează cu succes în alte comunități). Sigur că există și cazurile care, în timp, și-au expus lipsa de consistență și de experiență în domeniul unde se cereau girate, dar există și celelalte. Multe. Cazuri de șamanism și consiliere de cuplu, de parenting și de ce mănânc într-o zi ca să-mi cresc masa musculară, cinci ținute în paleta mocha mousse sau kinetoterapie pentru suferinzii de migrenă. Dacă unele lucruri sunt adevăruri de bun-simț pe care le poți colecționa ca pe meme-uri sau ca pe exercițiile de stretching care te ajută să trăiești mai puțin anchilozat, altele sunt, pur și simplu, scurtături discutabile. Toate se pretind a fi autorizate. Puține sunt.

De obicei îți trebuie ceva expunere la subiect ca să faci diferența dintr-o ochire. Unde e un reel muncit, documentat și ancorat în realitate și unde sunt fâlfâite niște proiecții personale hazardate, cu pretenții axiomatice, pe o muzică nelicențiată.

Multe și mulți dintre noi găsim răspunsurile de care avem nevoie făcând research autentic. (E unul dintre motivele pentru care apreciez conturile care, atunci când fac un statement puternic, își citează sursele.) Verificând informația. Ceea ce, de multe ori, înseamnă să discuți cu specialiști adevărați. Aici apare problema. Validarea acestor specialiști, online și offline, e o chestiune personală, care dincolo de comunitate are nevoie de votul tău. Direct. Altfel spus, trebuie să crezi în întrebarea ta dincolo de răspunsul oferit multora dintre noi. Felul în care e construită întrebarea și în care îți reflectă realitatea este, de multe ori, unica ta busolă, pe timp de noapte. Un instrument de navigație fin, pe care e în puterea ta să-l recalibrezi continuu. Ca să ajungi nu neapărat mai departe, cât pe drumul tău.

The post Multe dintre voi m-ați întrebat appeared first on Forbes Romania.

Contează mult. Poate un pic mai mult decât îmi face plăcere mie, un om preocupat de conținuturi, să văd. Dar probabil că lucrul care-mi deschide un pic coada ochiului spre schimbarea din ce în ce mai puțin fină pe care ambalajul o juxtapune prezenței (oricărei prezențe) e faptul că, în literatură, artă, relații sociale, viață care-și scoate la lumină cele mai neașteptate fire narative, stilul e conținut, în sine.

Să mă explic.

Lumina dintr-o expoziție. Platingul dintr-un ménu dégustation. Atenția cu care e scris un mesaj. Coperta unei cărți. Homepage-ul unui site. O paginare curată, o explicație neînzorzonată de umor futil a unui context sau, dimpotrivă, temperată de rigoare în care și umorul își are locul lui, o baghetă dirijorală care se ridică în aer pe aceeași muzică, dar în alt tempo. Tot ce ține de manieră, acel ultim înveliș al experienței, a ajuns să mi se pară parte vie și, în cele din urmă, esențială. Un modificator deloc subtil, așa cum virgula ține adesea înțelesul textului în aer, schimbă accentul și reglează tonul, cantitatea și direcția comunicării. De multe ori, ambalajul e cadoul.

E o chestiune de stil, din care se desprinde sens, faptul că Doamna cu Hermină a lui Da Vinci, Cecilia Gallerani, mângâie un animal sălbatic care-și lasă sufletul captiv între degetele ei. E o chestiune de stil, din care se desprinde sens, faptul că, aproape 500 de ani mai târziu, Marchiza Luisa Casati își plimbă prin Veneția gheparzii cu zgărzi de pe care strălucesc, în noapte, diamante. E o chestiune de stil, din care se desprinde sens, costumul masculin supradimensionat al lui Lady Gaga, semnat de Marc Jacobs, purtat la un eveniment notoriu (și) pentru abundența de rochii. Numele unui protector, Ludovico Sforza, și relația duală dintre animalul sălbatic în inocența lui, dar sechestrat de context. Extravaganța unei moștenitoare bogate care-și dorea să creeze vizual ce făcea d’Anunzio pe hârtie. O poveste despre abuz și corp atacat în sâmburele identității lui. În multe ocazii, atenția pentru conținut, pentru ce se întâmplă, e dictată de cum se întâmplă.

La nivelul nostru, al oamenilor obișnuiți, stil înseamnă, adesea, recognoscibilitate. Chiar și atunci când are un element impredictibil. Îi recunoaștem pe ceilalți după modul în care interacționează cu noi și se arată lumii.

Spunem, des, „Nu e stilul ei/lui” când recognoscibilitatea aceasta e fisurată. Am crescut cu toții auzind că nu haina îl face pe om sau că moda și stilul nu sunt același lucru. E adevărat. Stilul e felul în care te desenezi în memoria oamenilor. Nu eticheta hainei, ci felul în care ai ales să o porți. Nu prețul sau datarea recentissimă a unei croieli sau a unui accesoriu, ci felul în care el spune, dacă spune, ceva despre tine. Când lipsește sensul, consonanța dintre purtător și manifest, apar acele stridențe și stângăcii atât de taxabile public, din care se hrănesc titlurile cu capslock și multe semne de exclamare.

Dar nu acesta e stilul despre care voiam să scriu. Sunt oameni mult mai educați ca mine în versatilitatea vestimentară și semnificațiile ei cultural sociale.

În ultimul timp, mă uit la stil mai des decât credeam că m-ar interesa în cotidianul meu. Adică mă uit la manieră. Probabil și la consecvență. Felul cum vorbim cu ceilalți. Cât panică răspândim în jur. Cum dăm vești. Unii îmbracă veștile bune în ludic și complicitate, parcă pentru a le augmenta. Alții drapează o veste proastă în violență și cinism, parcă pentru a se ține la distanță de ea. Mă uit la stresul din descrierea unei ore de curs și la entuziasmul din alta. Aleg, din principiu, medicii care nu mă ceartă, echipele în care nu se țipă, relațiile în care nu mă simt uitată sau folosită. Mă tem însă de toate aceste scenarii. Toate frecvente. Oare alerg după sens? Pare că după stil. După manieră. Pare că relația, gramatica unei situații influențează vital modul în care mă raportez la conținut.

Cea mai ingenioasă poveste de pe lume nu te ține în pagină dacă e scrisă ezitant. Cel mai talentat profesor pierde până și ideea de atenție dacă nu-și pregătește lecțiile. Cel mai bun profesionist nu își poate face meseria corect dacă se răstește la oameni. Cel mai bun medic pierde pacientul pe al cărui dosar nu se uită. Cea mai puternică știre e îngenuncheată de un dezacord. Cel mai consistent interviu sucombă sub pretenția omniscienței. Cea mai rafinată rochie e ucisă de pantofii nepotriviți. Cele mai prietenoase spații dispar dacă acolo te simți umilit. Cea mai bună intenție te poate duce în iad, one way ticket.

Așa că, probabil, în goana nebună după atenție, conținut, emoție, răspunsuri, validare, conectare, statement, relevanță, urmăritori, bani, predicții, autoritate, comunitate a timpului nostru, aleg stilul.

Cum mi se vorbește.

Din ce e făcut materialul.

Câtă încredere am în atenția și implicarea omului din fața mea.

Cum e spusă replica pe scenă.

Ce face vocea aceasta cu muzica.

Cine sunt eu în cuvintele celuilalt.

Cum e povestea aceasta. Cum îmi e spusă.

Sigur, în toate e loc pentru umanitate. Pentru oboseală. Pentru bâlbâială. Pentru zile proaste. Pentru migrena care modulează tot. Pentru eroarea de regie. Pentru tactul intermitent. Pentru răbufnirea rituală tuturor oamenilor. Pentru „nu ești tu când ți-e foame”. Pentru burnout. Pentru exagerare. Pentru frustrare. Pentru faux pas. Pentru imperfecțiune. Umanitatea nu alterează maniera. Cu condiția să nu oscileze mereu.

De-a lungul timpului, le-am dat celor apropiați multe cadouri fără ambalaj. Nu cred că le-am dat însă cadouri neîmpachetate în identitatea relației noastre. Care se construiește și se reconstruiește continuu. Cu grijă.

Și, poate, într-un fel forțat, exagerat, hazardat, dar deloc lipsit sens (pentru mine), stilul, maniera înseamnă și asta. Cum să nu rămâi singur, cu capul descoperit pe șantier.

The post Packaging appeared first on Forbes Romania.

„Asta e tot ce aveți cu voi?”

Zâmbește. E clar obișnuită cu turiști mai echipați. Noi suntem încălțați anemic, sigur nu de munte. Eu port o jachetă fără glugă, cu grad de impermeabilitate incert, M. – un hanorac. În plus, pantalonii lui sunt scurți, iar eu deja tremur. Nu vrem, nici mai mult, nici mai puțin, decât să documentăm o excursie de o zi prin Grossglockner, una dintre cele mai spectaculoase porțiuni ale Alpilor austrieci, la granița dintre Carinthia și Tyrol. Personal, vreau, în principal, să văd marmote. Adică îmi plac la nebunie poveștile cu montagnarzi, citesc cam tot ce-mi pică-n mână din liga volumelor cu și despre Hillary, Messner sau Tenzing Norgay, dar, ca să fiu sinceră, abilitățile mele de supraviețuire pe munte sunt undeva în zona numerelor negative.

Aici intervine Heike. Care ne încarcă în mașina ei. Cu bunăvoință. A mai văzut din ăștia ca noi. Jurnaliști de la oraș. Ne instruiește că o să fie frig, ne întreabă dacă avem apă. Și conduce. Pe o linie șerpuită care duce în inima muntelui. Grossglockner Hochalpenstrasse. O sinusoidă cinematografică, miracol al ingineriei moderne care a inventat un drum prin peisajul acesta care e acasă pentru vulturi pleșuvi și ibecși. Timp de câteva ore, și pentru noi. Vom explora un ghețar. Adică, una peste alta, vom accepta acel ceva pe care viața urbană, atât de bine programată în call-uri, task-uri și ședințe cu părinții, îl evită constant, mascându-i lipsa cu explozii de cortizol generate de presiunile cotidiene: aventura.

În fapt, e greu să trăiești fără aventură – fără explorare, fără proiecție, fără escaladare, fără cucerire vizuală a unui spațiu, fără înstăpânire fericită a unui timp. Fără efortul, nu de puține ori fizic, care infuzează experiența cu vitalitate, nu doar cu epuizările inerente vieților profesionale care se scurg în birouri, între un Excel și un deadline.

Ochiul meu urban alunecă pe geam și aleargă peste coame muntoase și bolovănișuri abrupte. Se curăță de lumea lui interioară, se umple de neprevăzut neamenințător. Și ce dacă e frig!

„Hexenküche se cheamă asta”, o aud pe Heike. Bucătăria vrăjitoarelor. Înțeleg de ce. E o stâncă încovoiată ca un vârf de glugă. Peisajul se mulează pe nevoia constantă a oamenilor de poveste, de magie impregnată în relief, care să justifice toate hârtoapele vieții. Sau poate că e invers. Cine știe. Oprim pentru poze și Heike se animă când o întreb despre fiecare fir de floare care-și ridică fruntea dintre pietre. Cele mai multe sunt clopoței. Flori mici, albastre sau albe, cu rădăcini răsfirate, nu foarte adânc ancorate în pământ.

„Flori de vânt. Trebuie să țină la vijelie.” Sunt minuscule și curajoase. Fragilitatea lor e aparentă. În fapt, le vâjâie furtuna pe lângă ureche în fiecare zi. Trăiesc în ochiul pericolului și găsesc totuși forța de a oferi lumii delicatețe și parfum.

„Nu te mișca”, spune Heike. Scoate încet un binoclu (are nenumărate accesorii care nu știu cum încap în echipamentul ei teribil de ușor) și mi-l pune la ochi. Evident, nu văd nimic.

„După ce mă uit?”

„Marmote, drept în fața ta.”

Le zăresc, după ce am fost îndelung ghidonată vizual spre ele. M. deja le fotografiază ca un copil sedus de ludicul unei familii întregi, ieșite la soare. Pentru mine, parte din spectacol sunt el și Heike. Bucuria lor la vederea animalelor. Heike ne povestește deja despre grupul de copii cărora li s-au rostogolit două marmote făcute ghem în față, despre turiștii care le hrănesc și îmbolnăvesc, astfel, familii întregi, despre sunetul ascuțit pe care-l scot („Dacă auzi asta, te uiți imediat în sus și o să vezi un vultur!”), despre sălbăticie, așa cum e, furioasă, crudă în avalanșele ei, în foame și neclintire în fața suferinței, superbă în răsărituri de soare, floră care colorează bezmetic peretele muntelui, puterea de a primeni mintea de îmbâcselile ei.

„Ce-ți place cel mai mult la meseria ta?”, o întreb mai târziu, în mașină (conduce ca o acrobată a uneia dintre cele mai serpentinate șosele din câte am întâlnit).

„Îmi place când infectez și alți oameni de bucuria mea de a fi în natură”, râde ea. Povestește mai degrabă despre gențiane, zade, trandafiri alpini și atât de rara Edelweiss.

„Nu o să o vedem în sezonul ăsta.”

Pare că nici nu trebuie. A mea e făcută deja din cuvintele unui om îndrăgostit de viața trăită la înălțime. Am urcat cu ele până la 3.798 de metri.

Heike e prietenoasă. A simțit teren propice. Ne povestește despre cele două jurnaliste (mai bine echipate ca noi) care au făcut un documentar în zonă și care se trezeau la patru ca să fotografieze ferigile în care se descrețea umbra nopții. Mie deja îmi vâjâie urechile de la altitudine, ceea ce nu ne împiedică să ne bălăngănim picioarele de pe o creastă, în timp ce Heike ne face poză.

„Uneori, vin aici să văd răsăritul.”

Mă uit la ea. Mă gândesc la asfințiturile superbe pe care le văd de la fereastra sufrageriei mele. Sufrageria ei e aici, sub cerul liber. Cumva, când o să uit detaliile acestei zile de documentare, probabil asta o să țin minte. Senzația de libertate, de stranie frumusețe. De spectacol. Inclusiv uman. De altă viață, diferită fundamental de viața mea. Aparent. În fapt, amândouă căutăm eliberarea din rutină, din pereți care strâng, dintre oameni care ne fragmentează ziua în ore fixe și alergătură impusă. De epuizarea care nu ține de efort, ci de claustrare. De senzația că nu ești pe deplin liber.

Ratez ibecșii. Heike și M. îi văd. Cu binoclul și cu telescopul. Mie îmi scapă. Se pierd în griurile muntelui. Știu că sunt acolo. Parte din grandoarea de catedrală a vârfului în inima căruia eu nu sunt decât un fir micronic de viață, în căutarea unui sens care să mă surprindă, care să mă aducă mai aproape de mine.

„I-ai văzut?”, mă întreabă Heike. Știe deja că baletul între ochelari și telescop nu e punctul meu forte. Cred că știe și că am, acum, în jur de 12 ani, o marmotă de pluș în geantă și o mulțime de versanți de escaladat în coada ochiului.

„Da”, îi răspund, „i-am văzut.”

„Și sunt magnifici, nu-i așa?”

The post Heike appeared first on Forbes Romania.

„Tu vorbești bine în public.”

„Îți place foarte tare!”

„Oricum te interesează!”

„Lasă că te descurci tu oricum!”

De curând, într-un studio, un om foarte talentat mi-a povestit despre ce înseamnă întreținerea talentului lui. Muncă. Efort constant. Greu. Căutări. Studiu. Emoții. L-am ascultat gândindu-mă cât de puțin din lucrurile acestea sunt vizibile în jur și cum bagatelizarea muncii vine aproape la pachet cu un lucru bun, ceva mai des întâlnit decât talentul pur, dar care, din păcate, pune mai mereu posesorul în papucii păgubitului: dacă îți place ce faci, nu e muncă. Sigur, în situația de față, era vorba de un om foarte talentat. Poate că m-am mirat puțin că împarte aceleași gratulări cu… noi, cam toți cei care vorbim sau manageriem în orice fel un eveniment sau un tip de conținut în fața unui public. Mi-a sunat și îngrozitor de familiar.

Am auzit des toate aceste marote și, pe principiul acesta (toxic pentru mine), e ușor să brodezi mai departe. Poate dacă îți place ce faci, nici nu mai trebuie să fii plătit, pentru că oricum muncești din pasiune, studiezi din interes, comunici cu oamenii pentru că te bucură să împarți ce ai aflat. Și asta nu te costă nimic. Poate că nu mai ai nevoie deloc de pauze, de odihnă, de concediu, de timp pentru tine și ai tăi, de somn, de pauză de masă, de timp în care să înveți. Să înveți să fii mai bun, să ții pasul cu lumea, să te rafinezi ca om și ca prezență. Uneori, publică.

Este, după umila mea părere, cea mai sigură modalitate de a strangula entuziasmul cuiva. Confuzia între pasiune, experiență, expertiză, interes, conștiinciozitate, rigoare profesională, deschidere către studiu și lipsa de efort nu e altceva decât bagatelizarea continuă, din păcate continuu validată social, a ideii de profesionist.

„Ție îți este ușor. Tu oricum te pregătești…”

Da, un profesionist studiază continuu în domeniul lui. Nu neapărat pentru că e perfecționist, ci pentru că e responsabil. Da, mulți dintre noi muncim cu multă plăcere și munca aceasta ne dă energie. Nu înseamnă că ne e ușor. Sau că nu avem vieți, greutăți, provocări care rulează în paralel. Și care nu se văd. Da, facem efort pentru că suntem dispuși să-l facem, asta nu înseamnă că viețile noastre profesionale sunt un deliciu, ci doar că încercăm să fim eficienți în ciuda obstacolelor care apar în calea oricui.

„Tu poți! Tu te descurci” e un mesaj care invalidează acest efort. Am auzit de mai multe ori că e ușor să vorbești în fața unui public, dacă „ai papagal”, „vorbele la tine”, „ai mai făcut asta de multe ori”. În fapt, un profesionist nu prea vorbește vorbe. Se pregătește înainte. Întoarce subiectul pe toate părțile, are grijă să fie acoperit pe fiecare afirmație și, dacă ratează, ratează cu o mulțime de ochi pe el. În timp real, fără acces la butoanele rewind și edit. O fi ușor? Dacă îți faci treaba bine, da, așa poate să pară.

„Păi, ce, tu ai emoții?!?”

Dacă nu se văd, nu înseamnă că nu sunt, ci doar că, după ani de exercițiu, sunt mai ușor de camuflat. De înghițit, de multe ori. Să lucrezi cu public înseamnă și stres, și bucurie pură, și energie bună, și adrenalină, și hate. Uneori, toate în același timp. Și trebuie să le faci față. Uneori cu microfoane, cu lumini, cu săli pline. Așa e jocul.

Da, uneori te doare măseaua. Capul. Inima. Și vorbești mai departe, îți vezi de treabă și nu te plângi. Ai, ce-i drept, satisfacția faptului că ai depășit cel mai dificil context: emoțiile tale, situația ta personală. Ai trecut peste ceea ce părea o limită și ai făcut asta la oră fixă, cum era în desfășurător. Oamenii moderează evenimente, fac live-uri și se urcă pe scene cu febră, entorse, picături în ochi, migrene, spaime, greață, vulnerabilități de toate felurile. De ce o fac? Pentru că le place și pentru că așa sunt joburile lor. Pare fluid, exersat, o joacă. Efortul real însă e în culisele fiecăruia, care sunt ceva mai complicate decât un text spus cu zâmbet, un nod bine strâns la cravată sau o lavalieră care-ți dă culoare în voce. Acolo se întâmplă lucruri pe care nu le vede nimeni și care, ca urmare, nu sunt cuantificabile.

Dacă-ți place munca ta și nu te plângi, ci te bucuri că o faci, ai, în continuare, dreptul de a fi obosit. De a avea îndoieli. Zbateri. Dileme. De a nu te descurca, ocazional, pentru că, ce să vezi, om ești. De a avea nevoie de o vorbă bună. Sau de o mână pe umăr, pentru că ți-ai luat și aplauze, și mizerie. Cei mai mulți oameni au dreptul de a-și face munca în și cu intimitate. Cu microfoane și căști, blende și număr de pași până la semn, nu prea merge așa. Dar sigur că zâmbești când lumea te vede și începi să vorbești unui public pe care nu-l cunoști.

În fond, ție îți place ce faci. Și-ți e ușor.

The post „Dar ție îți e ușor…” appeared first on Forbes Romania.