Hainele sunt instrumente pentru o viață trăită frumos, spunea unul dintre designerii de modă pe care eu i-am admirat, Oscar de la Renta. Pe de altă parte, haina nu face pe om, dar o haină specială ne poate ajuta să avem o stare bună.

Această propoziție simplă a designerului de origine dominicană surprinde un adevăr care depășește mult domeniul stilului: o viață cu sens se construiește nu pe ceea ce purtăm, ci pe alți piloni ce denotă valoarea: oamenii pe care îi alegem, munca pe care o facem, proiectele cărora ne dedicăm, atitudinea cu care trecem prin viață. O viață bine trăită nu este o întâmplare; este o arhitectură deliberată de instrumente, relații și acțiuni care sprijină persoana care suntem în prezent și susține pentru viitor.

De la garderobă la designul vieții

A privi hainele ca pe instrumente schimbă conversația de la suprafață la substanță. Hainele nu mai există pentru a impresiona, ci pentru a ne susține: ne pot oferi stabilitate înaintea unei prezentări importante sau într-o ședință cu miză mare, ne ajută să ne simțim ancorați într-o negociere complexă sau ne dau un oarecare avânt la începutul unui nou capitol al vieții profesionale. Uneori, hainele pe care le purtăm ne pot sprijini în a avea mai multă încredere în noi, atunci când pare că totul se năruie în interior.

În același fel, fiecare alt element al vieții noastre poate fi tratat ca un instrument care fie amplifică, fie ne epuizează capacitatea de a trăi cu sens.

•
Oamenii pot fi instrumente pentru creștere atunci când ne provoacă sincer, când ne susțin cu încredere și când le pasă de noi.

•
Munca poate fi un instrument al sensului atunci când activitatea desfășurată se îmbină armonios cu sentimentul de contribuție, de curiozitate.

•
Proiectele pot fi instrumente ale evoluției atunci când ne poartă dincolo de zona de confort și siguranță, într-o zonă de creștere, dezvoltare.

Întrebarea esențială din spatele unei vieți bine trăite nu mai este „Ce am?”, ci „Ce mă ajută să fiu o bună versiune a mea în acest moment? Și cum pot fi perceput ca atare de cei din jur?”

Oamenii: cea mai fină măiestrie

Dacă hainele sunt instrumentele vizibile, oamenii sunt cei care contribuie major la arhitectura invizibilă a unei vieți cu sens. Calitatea zilelor noastre este profund influențată de calitatea relațiilor pe care le cultivăm. Cel mai mare studiu longitudinal, făcut la Harvard, arată că fericirea depinde de calitatea relațiilor cu cei din jur, familie, prieteni.

Cu toate acestea, trebuie să spun că studiile recente conduse la nivel global arată că aproximativ un sfert din populația adultă a lumii se declară singură.

Raportul Meta-Gallup „Global State of Social Connections”, din 2024,  arată că 24% dintre oameni se simt „foarte” sau „destul de” singuri. Poate că unii vor spune că nu e mult, dacă vedem că totuși 76% din populație nu se simte singură. Da, dar populația cea mai vulnerabilă este cea cu vârste de 19-29 de ani. Așa cum probabil bănuiți, „al doilea vârf” al singurătății se găsește la cei cu vârste înaintate; cauzele sunt legate, în principiu, de pierderea partenerului, retragerea din muncă sau problemele de sănătate. În medii cu presiune ridicată – de la C-suite la ecosisteme antreprenoriale – este ușor să confunzi rețelele de cunoștințe cu relațiile și vizibilitatea cu sentimentul de apartenență. Totuși, ceea ce susține cu adevărat o viață bine trăită sunt acei câțiva oameni care ne văd, cărora le pasă de noi și de care ne pasă și nouă.

Gestul de a-ți curatoria din când în când cercul de oameni apropiați este un act de self-leadership. Iată câteva idei:

• Înconjoară-te de cei care se bucură de creșterea ta, de realizările tale;

• Caută oameni care pun întrebări dificile, nu doar oferă admirație ușoară și doar când ție îți este bine;

• Investește în relații unde responsabilitatea reciprocă, nu conveniența reciprocă, este norma.

• Fii atent și valorizează-i pe cei care sunt aproape când treci prin situații grele, când ai probleme de sănătate; vei vedea cât de puțini sunt. De fapt, greșesc: în acele momente, umbli ca Diogene cu lumânarea aprinsă prin lume, ziua, căutând un Om. Dar nu te descuraja: vei vedea cât de bine este când îi descoperi, cât de mulțumitor poate fi și cât de mult contează, de fapt!

Aceștia sunt oamenii care îți amintesc cine ești atunci când piața se schimbă, când au loc șocuri macroeconomice care te afectează sau când un eșec public îți testează identitatea. Ca să revin la comparația cu hainele, aș spune că acei oameni funcționează asemenea unei croitorii impecabile: subtilă, precisă și discret transformatoare.

Munca: de la performanță la scop

O viață bine trăită cere mai mult decât o carieră de succes; cere o muncă aliniată cu cine ești și cu ceea ce reprezinți. Așa cum haina potrivită îți permite să te miști liber, munca potrivită le permite talentelor, valorilor și ambițiilor tale să se alinieze în aceeași direcție.

Pentru lideri și profesioniști, schimbarea este de la performanță la scop:

• Performanța răspunde la întrebările: „Cum arăt celorlalți valoarea proprie? Cum demonstrez?”

• Scopul este despre: „Ce creez pentru mine, pentru ceilalți și pentru lume?” Nu aș merge neapărat către căutarea pasiunii; aș prefera însă demersul în care facem cu pasiune sau cât de bine putem ceea ce facem, indiferent de tipul de muncă. De cele mai multe ori, așa cum pofta vine mâncând, și pasiunea poate veni făcând extraordinar de bine, cu dedicare, ceea ce facem.

Când munca este un instrument pentru o viață bine trăită, apar trei elemente-cheie:

• Măiestria: ești dedicat meșteșugului, „artei” de a face ceva memorabil, nu doar titlului.

• Contribuția: munca ta generează valoare dincolo de propriile tale metrici sau bonusuri.

• Sensul: poți trasa o linie directă între efortul zilnic și ceva ce contează profund pentru tine.

În acest context, promovările și plecările, victoriile și eșecurile devin capitole, nu verdicte. Munca nu este întreaga ta identitate, ci arena în care aceasta este testată, rafinată și exprimată.

Proiectele: laboratoarele devenirii

Proiectele sunt locul unde intențiile se transformă în realitate trăită. Ele sunt prototipurile unei vieți bine trăite. Fie că lansezi o nouă linie de business, ești mentor pentru un lider în ascensiune, scrii o carte sau redefinești strategia firmei sau modul în care echipa ta colaborează, proiectele întruchipează viitorul pe care ești dispus să-l construiești cu propriile mâini.

O întrebare puternică pentru orice profesionist ambițios este: „Ce proiecte din viața mea sunt cu adevărat potrivite pentru mine?” Răspunsul dezvăluie ce prioritizezi: statutul sau substanța, zgomotul sau impactul. Proiectele cu sens tind să aibă trei trăsături:

• Sunt puțin mai mari decât capacitatea ta actuală – cer dezvoltare.

• Aduc beneficii și altora, nu doar egoului sau CV-ului tău.

• Cer perseverență, nu confort – învățându-te auto-disciplină și reziliență.

A trata proiectele ca pe instrumente înseamnă a alege mai puține, dar mai bune – și a te angaja în ele suficient de mult încât călătoria să te transforme.

Prezența: adevărata măsură a unei vieți bine trăite

În concluzie, hainele, oamenii, munca și proiectele sunt doar mijloace pentru o viață bine trăită. Esența unei asemenea vieți – și a unui leadership elegant – este prezența: capacitatea de a fi complet implicat în ceea ce faci, fără a te lăsa distras de insecurități (toți le avem), de nevoia de a demonstra și fără a te poziționa drept victima managerului, a „firmei”, a vieții.

Adevărata eleganță devine o practică de leadership, de la niveluri mai de suprafață către cele mai profunde. Prin urmare:

• Alege haine care te eliberează, nu te încarcă.

• Înconjoară-te de oameni care te susțin și sunt sinceri cu tine, nu doar te flatează pentru a obține ceva.

• Găsește modalități de a te provoca să înveți la locul de muncă, să creezi, să îți pui amprenta pe ceva.

• Implică-te și în proiecte care lasă urme și valoare, nu doar vizibilitate.

Așadar, provocarea nu este să ne gestionăm imaginea, ci să ne proiectăm viața. Pentru fiecare lider conștient, eleganța nu mai înseamnă doar cum te îmbraci, ci cum trăiești, cum gândești, cum conduci și cum îi inspiri pe ceilalți să crească împreună cu tine.

The post Eleganța – de la haine la oameni, muncă, proiecte appeared first on Forbes Romania.

La sfârșitul anului trecut, am participat la Summitul Thinkers 50, organizat la Londra. Am avut ocazia de a asculta profesori de la marile școli de business ale lumii, autori de cărți de management, strategie, lideri ai unor companii foarte mari, antreprenori. Tema a fost „Leadership Regenerativ”.

Am aflat că, la nivel global, leadershipul regenerativ nu este o „nișă idealistă” în leadership, ci începe să arate ca un nou „sistem de operare” pentru companiile care vor să rămână relevante într-o lume obosită de modele mai vechi și de rezultate obținute cu prețul sănătății oamenilor și al mediului. În centrul acestui sistem se află o idee simplă și incomodă: după ce trecem printr‑un sistem – echipă, organizație, comunitate –, îl lăsăm mai viu sau mai sărac decât l-am găsit?

De la „a nu face rău” la „a regenera”

Leadershipul regenerativ este un mod de a conduce care nu urmărește doar „să nu facă rău”, ci să vindece, să refacă și să aducă beneficii oamenilor, organizațiilor și ecosistemului din care fac parte. Este un tip de leadership orientat spre viitor, care combină performanța economică cu grija pentru oameni, societate și mediu, astfel încât sistemul, per ansamblu, să iasă „mai energizat, mai viu” după interacțiune, nu doar „neafectat”.

Acest tip de leadership se inspiră din modul în care funcționează sistemele vii – ecosisteme, organisme – și transpune aceste logici în felul în care sunt conduse organizațiile: cu ciclu de învățare, regenerare și adaptare continuă. Spre deosebire de leadershipul tradițional, centrat adesea pe rezultate trimestriale și maximizarea profitului chiar cu riscul de a epuiza oamenii sau de a degrada mediul, leadershipul regenerativ pune accent pe reziliență pe termen lung, relații sănătoase, echitate socială și impact pozitiv net asupra societății și mediului.

Authentizotic: solul fertil al leadershipului regenerativ

Tema summitului mi-a amintit de un termen pe care l-a adus în literatura de specialitate profesorul meu de la Insead, Manfred Kets de Vries: „authentizotic”.

Manfred Kets de Vries descrie organizațiile authentizotice ca fiind „cele mai bune locuri de muncă”, în care oamenii se simt, în același timp, autentici și energizați la muncă. Termenul combină authentikos („autentic, fidel sieși”) și zōtikos („viu, vital”) și desemnează organizații cu o misiune convingătoare, dincolo de profit, în care cultura susține sensul, încrederea, vitalitatea și bunăstarea psihologică, nu doar performanța financiară.

Într-o organizație authentizotică, valorile declarate și practicile reale sunt aliniate: oamenii care nu „trăiesc valorile” sunt invitați să se schimbe sau să găsească un loc de muncă adecvat lor, iar nivelul de încredere, recunoaștere și echitate este ridicat – angajații simt că părerile lor sunt ascultate, că au autonomie. Această cultură creează „solul fertil” din care poate crește leadershipul regenerativ: când oamenii se simt entuziasmați, văzuți și în siguranță, organizația pare să aibă resursele necesare pentru a se uita dincolo de sine, spre impactul asupra comunității, mediului și sistemului economic.

Harta: autentic – authentizotic – regenerativ

Am putea face o corelație între aceste concepte: „authentizotic” descrie tipul de organizație, leadershipul autentic descrie persoana liderului, iar leadershipul regenerativ descrie relația organizației cu întregul ecosistem. Cu alte cuvinte:

Leadershipul autentic pune accent pe identitatea liderului, autocunoaștere, integritate și congruență între valori și comportamente.



Organizația authentizotică mută accentul pe experiența oamenilor în sistem: „Pot fi eu însumi aici?”, ceea ce înseamnă sens, recunoaștere, siguranță psihologică, energie constructivă.



Leadershipul regenerativ duce autenticitatea la nivel sistemic: „Cine sunt eu și cine suntem noi în serviciul vieții / întregului?”, în logica oameni – planetă – profit.



În practică, traseul arată astfel: liderii autentici creează premisele pentru o cultură authentizotică, iar o cultură authentizotică bine consolidată devine platformă pentru leadership regenerativ. Fără lideri autentici, „authentizotic” rămâne un cuvânt interesant, dar gol de sens; fără cultură authentizotică, leadershipul regenerativ nu are de unde să extragă energie pentru a se extinde către comunitate și mediu.

Crearea valorii sistemice: dincolo de profit

Noua generație de leaderi, exemplificată și de cei pe care i-am ascultat la Thinkers 50, sau programele academice de leadership regenerativ, mută discuția de la „rezultate financiare” la „valoare de sistem”: business, societate și mediu în aceeași ecuație. Leadershipul regenerativ cere o mentalitate de pregătire și adaptare: liderii sunt invitați să devină confortabili cu incertitudinea și să cultive strategii adaptive ancorate într-un scop clar.

Exemplele celebre pe care vorbitorii de la summit le-au dat – de la LEGO, care redefinește scopul brandului în jurul „constructorilor de mâine”, sau Fairphone, care construiește un model circular în industria electronicelor – arată cum companiile pot ieși din logica „mai mult, mai repede” și pot îmbrățișa logica „mai bine pentru întregul sistem”. Pentru investitori și boarduri, această mutare nu mai este doar reputațională, ci și strategică: reglementările, așteptările sociale și costurile riscurilor climatice împing oricum organizațiile în această direcție.

Practici concrete: de la board la managementul de mijloc

Leadershipul regenerativ are valențe diferite la nivel de board non-executiv, board executiv și managementul de mijloc. El devine credibil însă doar când cele trei niveluri se coordonează.

La nivel de board non-executiv, rolul-cheie este cel de gardian al direcției sistemice: definirea și protejarea scopului (oameni – planetă – profit), integrarea riscurilor climatice și sociale în agenda de guvernanță și selecția unui CEO capabil să conducă în logica regenerării, nu doar în cea a optimizării financiare.



La nivel de board executiv, leadershipul regenerativ înseamnă traducerea scopului în modele de business, portofolii de inițiative circulare, alianțe cu comunitatea și redefinire a proceselor interne pentru a susține autonomia, învățarea și inovația.



La nivel de management de mijloc, leadershipul regenerativ se vede în deciziile mici, repetitive: cum este folosit feedbackul, cum sunt tratate greșelile, cât spațiu au oamenii ca să propună inițiative cu impact în comunitate și cum se echilibrează presiunea pe obținerea rezultatelor dorite cu grija pentru sănătatea echipei.



Studiile arată că managerii de mijloc sunt esențiali pentru succesul inițiativelor de sustenabilitate. Fără ei, transformarea rămâne la nivel de deziderabilitate și de povești frumoase. În companiile românești, liderii care operează deja în paradigmă regenerativă practică zilnic feedbackul bidirecțional, transformă celebrele teambuildinguri în acțiuni de voluntariat regenerativ și implică strategic resursele umane în coduri de conduită și criterii de promovare care includ sănătatea, etica, preocuparea pentru mediu și comunitatea.

De la tranzacțional la transformator

Leadershipul regenerativ începe acolo unde se termină egoul. Acesta cere liderilor să-și unească autenticitatea personală cu o conștiință sistemică: să vadă legătura dintre deciziile din ședințele de board și starea de vitalitate sau epuizare din echipe, dintre o strategie de creștere și sănătatea ecosistemelor naturale.

În limbajul unui investitor, leadershipul regenerativ înseamnă protejarea și creșterea capitalului: financiar, uman, social și natural. În limbajul profesorului Manfred Kets de Vries, înseamnă să transformi organizația dintr-un loc de lucru „suportabil” într-o organizație authentizotică – și apoi să extinzi această vitalitate către întregul ecosistem în care operezi.

Iar întrebarea care rămâne nu este dacă leadershipul regenerativ este ceva „frumos, bine de avut în organizații, ca să sune și să dea bine”, ci cât de repede devine obligatoriu pentru companiile care vor să fie profitabile și respectate într-o economie în care regenerarea începe să fie noul nume al performanței.

Summitul Thinkers 50 a adus pe scenă companii care deja promovează un astfel de leadership. Rămâne de văzut cât de multe companii se vor contamina și vor avea în vizor această grijă față de întregul ecosistem.

The post Leadership Autentic – Authentizotic – Regenerativ appeared first on Forbes Romania.

În peisajul profesionaL în continuă schimbare din această perioadă, vechiul model de creștere liniară în carieră este rapid înlocuit de ceva mai variat și mai dinamic: ceea ce se numește portofoliul de carieră. 

Profesioniștii nu mai sunt limitați la un singur titlu sau la o scară ierarhică tradițională; în schimb, diversitatea, fie că este vorba de abilități, roluri sau experiențe de viață, a devenit noul standard de excelență.

De exemplu, unul dintre prietenii mei de la Paris, student în utimul an la École Polytechnique, a devenit deja antreprenor în 2025. A deschis o firmă în nordul Franței, are câțiva colaboratori și se gândește deja să extindă afacerea în alte orașe și chiar în alte țări. Colaboratorii lui au și alte proiecte, diverse, în paralel. Când l-am întrebat dacă nu îl deranjează, a spus: „Deloc, mi se pare firesc să vrea să facă fiecare cât de mult poate, să decidă astfel pentru propria traiectorie profesională și propria dezvoltare. În același timp, pentru că prietenul acesta nu este acolo în fiecare zi, acei oameni iau decizii, se poartă ca și cum ar fi mici antreprenori în interiorul unui start-up”. Iată și o schimbare de mindset: de la angajatul care așteaptă „să i se spună” ce să facă la colaboratorul care își gândește viața profesională asumat, ca și cum ar fi antreprenorul vieții sale. 

Dincolo de urcatul pe scara ierarhică: creșterea diversă a carierei

Profesioniștii moderni se confruntă cu o întrebare esențială: nu doar cât de sus poți urca, ci cât de divers vrei să crești? Succesul nu mai înseamnă doar ascensiunea singulară. De la avansarea în carieră, care, acum câțiva ani, însemna, prin companiile mari, trecerea de la „contribuitor individual” la line manager, la middle manager, apoi la top manager, asistăm acum la un alt fenomen: cultivarea unui mozaic de talente variate. În loc să se concentreze obsesiv pe următoarea promovare, liderii aspiranți se gândesc la ce abilități, pasiuni și interese doresc să dezvolte; un portofoliu divers de abilități reprezintă acum o formă distinctă de putere.

Noua realitate: carierele „multihyphenate” 

O trăsătură ce începe să se distingă în peisajul profesional curent este cariera „multihyphenate”. Aceasta înseamnă o carieră „cu mai multe profesii sau abilități bine stăpânite”. De exemplu, profesor – dansator – instructor de yoga. 

Generația „slash” a sosit. Am și un exemplu: Elena, consultant de resurse umane ziua / profesor de yoga seara / podcaster în weekend / consultant de design interior în timpul liber. Sau altul: Radu, care lucrează în comunicare corporativă, colaborează ca designer grafic independent și conduce un ONG. Dacă odinioară „jobul principal” însemna o identitate fixă, acum reprezintă doar un nod într-o rețea bogată de roluri. Profesioniștii își împart timpul între consultanță, mentorat, proiecte creative sau investiții – toate alimentând o identitate profesională fluidă și în continuă evoluție. Aceste cariere combinate oferă flexibilitate, sens și un control mai mare asupra propriei vieți.

Contextul global

Millennials și Gen Z conduc această transformare. Ei își doresc cariere care să reflecte nu doar competențele lor, ci și valorile, și pasiunile personale. Nu înseamnă că nu există și reprezentanți ai Generației X aici, dar ei nu sunt dominanți.

Fenomenul este global, fiind vizibil în marile hub-uri digitale și creative din SUA, Europa și Asia, iar domeniile în care această schimbare este cea mai vizibilă includ tehnologia, consultanța, comunicarea și industriile creative.

Potrivit unui raport Forbes din 2024, în viitorul nu prea îndepărtat, carierele tip portofoliu vor deveni norma, nu excepția, pe măsură ce tot mai mulți profesioniști aleg siguranța oferită de mai multe surse de venit. 45% dintre companii renunță la cerința diplomei pentru rolurile-cheie, concentrându-se pe abilități și adaptabilitate. Aceasta nu înseamnă că educația nu mai este importantă, este chiar mai importantă, fără aceasta este greu să îndeplinești bine mai multe roluri. Dar devine mai important cum aplicăm ce știm, cum învățăm continuu.

Arhitectura portofoliilor

Cariera-portofoliu se construiește conștient, în jurul pasiunilor, valorilor și obiectivelor personale. Am un alt exemplu, Codruț, care combină experiența de avocatură cu cea de instructor de tenis și consultanță – un exemplu al felului în care pasiunea poate consolida autoritatea profesională.

Trecerea către o carieră tip portofoliu este o strategie puternică, dar cere intenție și disciplină. Iată câțiva pași posibili: 

• Identifică și inventariază-ți competențele, interesele și pasiunile. Nu te limita la jobul principal, nu renunța la el doar pentru că „nu te mai reprezintă”; include și proiecte, hobbyuri, abilități transferabile. Dacă îți este greu să o faci, apelează la un coach sau un mentor. Nu te lăsa influențat de familie sau prieteni care te știu într-un fel și cărora le e greu să te imagineze altfel. Îți recomand să te inspiri și din cartea Herminiei Ibarra, Working Identity, are niște perspective interesante.

• Pornește modest și diversifică treptat. Testează un proiect paralel sau o colaborare. 

• Construiește rețele în mod intenționat. Conectează-te cu oameni din domenii diferite – portofoliile de carieră prosperă în diversitate. Știu, nu e simplu, mai ales pentru cei mai introvertiți, însă ajută să îți impui să o faci. Îți vei mulțumi mai târziu.

• Stabilește limite clare. Gestionarea timpului devine esențială pentru a preveni stresul sau burnoutul. 

• Planifică pentru stabilitate financiară. Creează un fond de urgență și analizează opțiuni de asigurare și pensie.

Dacă toate acestea îți sună intuitiv, te invit însă să evaluezi cât de bun ești la a pune în aplicare toate acestea, pe o scară de la 1 la 10. E vremea, cum spuneam mai sus, să ne gândim nu doar la ceea ce știm, ci și la ceea ce facem cu ce știm. 

Ce apreciază angajatorii

Angajatorii vizionari valorizează acum profesioniștii care gestionează mai multe roluri. Ei aduc diversitate cognitivă, gândire laterală și abilități transversale, elemente esențiale într-o economie bazată pe inovație. Într-o lume a competențelor și a proiectelor temporare, un profesionist „hibrid” nu mai este o excepție, ci un model de adaptabilitate. Fii atent însă că a gestiona mai multe roluri nu te scutește de la a-ți face bine treaba în toate aceste instanțe; a spune că nu ai făcut ceva pentru că mai ai și alte colaborări nu este o opțiune. Dimpotrivă, poți fi ușor înlocuit.

Provocările modelului

Deși portofoliul de carieră aduce libertate, el vine cu dificultăți specifice:

• Venituri fluctuante, care impun o bună planificare. 

• Lipsa beneficiilor tradiționale precum asigurările medicale și concediile plătite.

• Risc de burnout din cauza multitaskingului continuu.

• Izolarea profesională, dacă lipsesc colaborările și comunitățile de sprijin.

Toate acestea te îndeamnă la a cântări cu maturitate beneficiile, dar și responsabilitățile, și riscurile pe care o carieră de tip portofoliu ți le poate aduce.

Un apel la acțiune

Pe măsură ce portofoliile de carieră transformă viitorul muncii, întrebarea nu mai este doar „ce vrei să devii?”, ci „câte direcții îți permiți să explorezi?” Fă-ți o inventariere sinceră a abilităților și a pasiunilor, experimentează și construiește o carieră care unește sensul, libertatea și impactul personal.

Căci viitorul muncii nu aparține celor care urcă cea mai înaltă scară – ci celor care își cultivă cea mai bogată grădină, ca să îl parafrazăm pe Voltaire.

The post Georgeta Dendrino: „Portofoliul de carieră – Noua definiție a succesului profesional într-o lume diversă” appeared first on Forbes Romania.

Să nu ne mai păcălim pe noi înșine: după o vârstă, nu mai rămâne în trupul nostru prea mult din cine eram. Orice am face, oricâte intervenții cu diverse substanțe, oricât ne-am vopsi, întinde fața, scoate o coastă sau două, adăuga niște fillere în diverse părți ale corpului, sau ne-am bronza la solar, timpul își lasă urma asupra noastră. Rămân însă intacte, poate chiar, asemenea aurului, își cresc valoarea amintirile, unele momente care ne-au tăiat respirația, care ne-au marcat profund. Aceste amintiri, deși evocă clipe de demult, sunt asemenea obiectelor crăpate și reparate cu acea tehnică japoneză numită kintsugi: devin mai prețioase tocmai prin actul reîntregirii.

Într-o bună zi, ne uităm în oglindă și ne dăm seama că între persoana din oglindă și cea tânără care am fost nu au mai rămas poate decât unele expresii fugare, unele priviri, un zâmbet anume, un gest sfios. Fum rămas după ce am dat foc vreascurilor, toamna, sau doar mirosul acelui fum, simțit în goana mașinii pe lângă vreun sat.

Ne uităm în urma noastră: în fiecare an am făcut multe, am învățat, am fost, poate, cei mai buni la ceva, am fost remarcați, am primit lauri, aplauze, ne-am luat mașini, case, gadgeturi, ne-am hrănit cu toate acestea. Am călătorit, am văzut o parte bună din lumea aceasta mare, ne-am făcut prieteni, am pierdut prieteni, ne-am îndrăgostit, am dezamăgit și am fost dezamăgiți. Eventual, dacă ne-am născut cu un strop de noroc, am întâlnit o persoană care să ne iubească și pe care să o iubim, ne-am dedicat viața acestei iubiri, mai presus de toată gloria trecătoare a unui premiu, a unor cadouri futile.

Dar la un moment dat, corpul nostru ciocăne discret la ușă pentru a ne atenționa că e vremea să ne aplecăm și asupra lui, că poate nu am fost un stăpân prea bun cu el. Așa că îl ducem la medic, facem diverse investigații, așa cum ducem mașina la ITP, an de an. Câteodată însă, nu îi dăm atenție nici chiar atunci și amânăm, un an, doi, o viață, până când e tardiv.

De obicei, târziu înțelegem aceste aspecte noi, oamenii obișnuiți. Ne pierdem în a fi etern nemulțumiți, în a tânji după ce au alții, în gelozii, invidii, neîncrederi, dispreț, tristețuri provinciale, surogate de iubire. De ce? Ca să avem, ne satisfacem, paradoxal, niște nevoi pe care fiecare dintre noi le are, dintre care acelea ce țin de a avea sentimentul că și noi contăm, că suntem văzuți, validați, apreciați. Căile prin care ajungem să fim împăcați cu noi și cu ceilalți sunt, de cele mai multe ori, atât de încâlcite, noduroase, asemenea mâinilor unei vrăjitoare din basme.

Pentru că am adus în discuție amintirile, iată câteva care îmi vin în minte și care fac parte din arhiva mea aurită:

Prima vizită la Paris, când am intrat într-un Café pe Rue de Rivoli și am auzit piesa din Un Homme et Une Femme, cântată de cineva la pian; mi s-a părut că era un semn că urma o viață plină de romantism, iubire.

Primele mele parfumuri franțuzești primite de la părinții mei francezi, în 1990. Eram obsedată de parfumuri, visam la ele în perioada comunistă, mi se părea că lumea mea avea să fie mult mai frumoasă când le-aș fi avut. Este în continuare o obsesie pentru mine și, da, lumea mea este mai bună cu parfumuri.

La Rabouilleuse, de Balzac, prima carte citită în franceză, cu efort, pentru că era grea, atunci, pentru mine. Mi-o dăduse cadou profesoara mea de franceză din liceu, o doamnă pe care am admirat-o și către a cărei eleganță încă tind.

O amintire tristă care m-a marcat: ziua în care tatăl meu a făcut primul AVC și când am realizat că viața se poate schimba dramatic într-o clipă.

Când am zburat cu elicopterul în jurul statuii Cristo Redentor, în Brazilia.

Când am fost acceptată la Insead, după un interviu cu profesorul Manfred Kets de Vries și 17 eseuri scrise.

Când am sărit cu parașuta – senzația aceea că, dacă am făcut asta, pot face atât de multe altele nu se compară cu prea multe din această viață.

Amintirile din jurul lui decembrie ’89 și din anul 1990, când am văzut studenți bătuți pe stradă, când am văzut atitudinea urâtă a unei părți mari a societății față de studenți. Uitasem aceste trăiri, însă mi-au revenit puternic în această vară.

Multe amintiri de când eram profesoară, un rol care mi-a plăcut și pe care l-aș juca mai bine acum.

Mă opresc la acestea, sunt foarte multe, unele mai personale, altele mai amuzante, altele mai triste. Sper să aveți multe amintiri care să vă bucure, cu ele rămânem când toată gloria se duce.

Sic transit gloria vitae nu trebuie văzută ca o sentință resemnată, ci, mai degrabă, ca o formă de eliberare. Suntem mai mult decât suma succeselor noastre efemere sau a tinereții ce se destramă încet, asemenea florii de păpădie uscate, emblema dicționarului Larousse.

Rămânem, la final, cu acea formă specială de aur pe care am turnat-o peste fisurile lăsate de viață: amintirile trăite, iubirea dăruită sau primită, recunoștința pentru frumusețile mici ale fiecărei zile.

Poate acesta este cel mai important act de sinceritate: să ne recunoaștem efemeritatea și să ne bucurăm de comoara care nu se vede, dar care ne încălzește sufletul când totul altceva s-a topit.

The post Sic transit gloria vitae appeared first on Forbes Romania.

„Nu mai am același entuziasm când merg la birou. M-am pregătit atât pentru acest domeniu și ceva parcă s-a destrămat.” Asta mi-a spus cineva la o ședință de coaching. Nu e cineva de aici, e din altă țară, aici suntem toți entuziaști.

Dincolo de discuția aceasta, am reflectat eu însămi la subiect, așa cum fac de obicei.

Nu știu cum e pentru alții, dar nici la mine nu e fiecare zi cu entuziasm, bateriile pline, bucurie, nerăbdare.

Sunt zile când sunt obosită, plictisită, agitată, îngrijorată, agasată, când parcă m-am trezit cu fața la cearșaf. Sau când, efectiv, gândurile m-au ținut trează până târziu în noapte și dimineața îmi găsesc cu greu energia.

Desigur că aș vrea ca fiecare zi a vieții să fie cu focuri de artificii. Sau poate că nu, atunci nu ar mai fi nimic surprinzător.

Așa că unele zile mai liniștite, mai terne, ar putea alterna cu zile precum șampania proaspăt desfăcută, plină de bule! Cu zile cu baloane și sclipici, ba chiar și cu praf magic, ca în poveștile lui Disney. Sau cu pantofi fermecați pe care să îi pun când vreau să dau din călcâie și să fac o vrajă bună.

Dar, ce să vezi? Viața nu e făcută doar din focuri de artificii, din lumini strălucitoare, nu e făcută încontinuu din acele zile în care ne îndrăgostim. Știți starea aceea pe care o ai în tot corpul când te îndrăgostești? Emoția aceea este parte din definiția lui „a trăi cu toată ființa ta”. Dar și acea emoție ar fi poate prea mult, s-ar demonetiza, banaliza, dacă am experimenta-o zilnic. Ar fi la fel cu a mânca mereu la restaurante cu stele Michelin. După un timp, ne-am plictisi, nu ne-ar mai plăcea, am căuta ceva diferit.

Așadar, cred că e firesc să avem zile, perioade, când flacăra motivației nu mai arde precum un foc de tabără strașnic, ci pâlpâie ca o candelă căreia îi mai trebuie niște ulei.

Am avut și perioade când am simțit că nu mai pot, că am obosit, că îmi este greu. Au fost unele foarte grele chiar, când părea că totul se năruie, când îmi era greu să mai văd vestita luminiță de la capătul tunelului. Chiar uneori, greutatea era mai apăsătoare pentru că eu nu lăsam să se vadă nimic, mă purtam ca și cum aveam totul sub control. Desigur că unii vedeau dincolo de aparențe, însă aveau politețea de a nu spune nimic.

E ușor, așadar, să ne motivăm când totul merge bine. Atunci parcă avem aripi, facem totul mai ușor, chiar dacă ceva nu iese bine, trecem lejer peste eșec, mergem mai departe fără a ne lăsa distrași.

Dar când norii grei se adună deasupra capului, când mergem prin viață așa cum am merge într-o seară urâtă de noiembrie, târziu, cu cer de plumb bacovian, cu atmosferă apăsătoare, cu vânt tăios ce pare că nu se mai dă dus, atunci e mai greu să ne ținem motivația la cote înalte.

„Magia” stă în ce facem atunci, când auto-motivația e tocită, când e nevoie să o ascuțim.

Ce m-a ajutat pe mine a fost ceva ce poate părea plictisitor, apăsător: disciplina personală, decizia de a mă lua metaforic pe mine de mână și de a pune un pas în fața celuilalt, a mă duce la birou, a face ce am de făcut. Îmi imaginez, în astfel de situații, o scenă, la teatrul de păpuși, unde eu sunt și păpușa, și păpușarul. Păpușa obosește din când în când, după ce își face rolul de mai multe ori. Vrea să se lase pe jos și să nu mai facă nimic. Atunci intră în acțiune păpușarul, ia păpușa, o îngrijește, îi vorbește puțin, cu grijă, delicatețe, apoi o ridică și o ține bine în frâu.

Lăsatul acesta pe jos, abandonul, este periculos. Imaginați-vă o păpușă lăsată pe jos, cu sforile în dezordine pe lângă ea. Tabloul este cât se poate de dezolant.

Și totuși se întâmplă să nu mai găsim scânteia în interiorul nostru. Ar fi ideal să fie cineva sau câțiva oameni care să ne susțină, să ne ajute, să ne dea alte perspective. Iar de multe ori e gol, pustiu, probabil pentru că nu am cultivat nimic înainte. Este esențial să cultivăm relații cu ceilalți când ne este bine, să construim aceste relații când nu avem nevoie de nimic, să fim noi înșine acolo când ceilalți vor să discute ceva cu un prieten. Modul în care ne simțim nu ar trebui să fie decisiv pentru acțiunile noastre, mai ales când suntem mai jos. Ar trebui să continuăm să facem ce avem de făcut fiecare, în funcție de valorile, principiile noastre de viață.

Mi-ar plăcea să aflu cum vă țineți în echilibru. Poate ne inspirăm reciproc.

Încep eu:

Plec la Paris pentru câteva zile, chiar dacă doar două-trei. Este locul meu de încărcare a bateriilor, de schimbare de perspectivă, de contaminare cu frumos, cu arta de toate felurile.

Stau acasă în weekend și citesc, neapărat cu flori și fructe care să îmi placă. Mă asigur că nu am un program anume.

Vorbesc la telefon cu o prietenă care mă ajută să mă repoziționez.

Mă uit la un film sau două, sau trei, care să mă ajute să ies din cercul meu strâmt și să intru în alte lumi.

Mă duc la un concert la Ateneu – am observat că mă ajută mereu să mă resetez, să mă contaminez de ceva parcă din altă lume, să ating o stare de catharsis. Apoi vine și entuziasmul.

În încheiere, aș dori să recomand un film: Cast Away (Naufragiatul), cu Tom Hanks. Acesta are un moment de reflecție asupra viitorului, spre final. El spune:

„Sunt atât de trist că am pierdut-o pe Kelly. Dar sunt recunoscător că a fost cu mine pe acea insulă. Și știu ce am de făcut acum. O să continui să respir. Pentru că mâine soarele va răsări din nou. Și cine știe ce îmi va aduce mareea”.

Naufragiatul se concentrează pe abandonarea iluziei controlului, îmbrățișarea momentului prezent și găsirea stării de liniște prin acceptarea a ceea ce este dincolo de puterea sa. Prin experiența supraviețuirii, el învață să prețuiască legătura umană, să aprecieze lucrurile mărunte și să găsească forța interioară de a privi spre viitor cu speranță, de a merge mai departe, chiar și atunci când planurile i-au fost spulberate și relațiile din trecut s-au destrămat.

The post Ce faci când nu mai găsești motivație? appeared first on Forbes Romania.

„Ai mai multe aprecieri când postezi, normal, e pentru că ai deja un brand!” – o afirmație pe care am auzit-o de mai multe ori. Și, într-adevăr, așa este. Dar brandul personal nu este un cadou primit de la ceilalți. Este rezultatul unor ani de alegeri conștiente, consecvență și efort.

Fie că realizăm sau nu, fiecare dintre noi are un brand personal. Felul în care ne prezentăm, modul în care interacționăm cu ceilalți și impactul pe care îl avem în comunitățile din care facem parte transmit permanent un mesaj. Întrebarea reală este: alegem să construim conștient acest brand, sau îl lăsăm la voia întâmplării? Știu că nu e simplu să investim în brandul personal, însă poate aduce beneficii. Ca să dau un exemplu simplu, „Un studiu Edelman Trust Barometer (Edelman, 2023) arată că 90% dintre respondenți acordă mai multă încredere liderilor care comunică transparent și constant propriile valori”.

Ce înseamnă, de fapt, „branding personal”?

Brandingul personal nu este doar autopromovare. Este definirea și comunicarea autentică a identității, a valorilor și a competențelor care ne diferențiază. Este despre coerență între ceea ce spunem și ceea ce facem, despre a construi încredere și despre a deveni o sursă de inspirație pentru ceilalți. „Brandul personal reprezintă o imagine publică clară, puternică și convingătoare despre un individ, bazată pe experiența, expertiza, competențele, acțiunile și realizările sale într-o comunitate, industrie sau piață, în general.” (Montoya & Vandehey, 2009)

Iată și un exemplu al unei persoane publice la nivel global: Sheryl Sandberg, fost COO Facebook, și-a cultivat un brand personal puternic, definit de autenticitate și sprijin, încurajare, care i-a permis să devină o referință în leadershipul feminin global. (Sandberg, S. 2013. Lean In: Women, Work, and the Will to Lead. Knopf.)

Un brand personal puternic ne ajută:

• Să câștigăm credibilitate și influență – fiind percepuți ca experți și lideri de încredere.

• Să atragem și să reținem oameni valoroși – talente care se aliniază cu valorile noastre.

• Să ne diferențiem – comunicând clar ce ne face unici.

• Să consolidăm cultura organizațională – aliniindu-ne valorile personale cu cele instituționale.

Pe scurt, iată ce face un brand personal puternic:

• Clarifică cine ești și ce oferi

• Inspiră și ghidează echipa

• Creează încredere și deschide oportunități

• Aliniază valorile personale cu cele organizaționale

Reputația: combinația dintre fond și formă

Un brand personal solid nu se rezumă la declarații elegante. Construcția lui pornește din acțiuni zilnice, din consecvența cu care ne respectăm promisiunile și ne demonstrăm valorile, ceea ce constituie în fond reputația noastră. Așa cum spunea cineva: „Reputația este ceea ce spun ceilalți despre noi atunci când nu suntem de față”.

Te invit să te gândești la următoarea întrebare:
Ce contribuție ai adus recent echipei tale care reflectă valorile tale personale? Ajută să te gândești la aceste valori și la modul în care sunt demonstrate în fiecare zi în ceea ce faci.

Cum construim un brand personal autentic?

Construcția unui brand personal presupune reflecție, alegeri și disciplină. Poate nu este evident la prima vedere, dar drumul nu este unul liniar – apar obstacole, eșecuri și detractori. Așadar, ce-i diferențiază pe cei care reușesc de cei care renunță sunt tocmai aceste elemente: reziliența, autenticitatea, disciplina personală, hotărârea de a învăța continuu, de a lăsa deoparte ceea ce este învechit și de a reînvăța. Iată câțiva pași esențiali:

Definirea identității personale

• Care sunt valorile, pasiunile și motivațiile tale?

• Care sunt experiențele și realizările care te definesc ca lider?

• Ce spun cei din jur despre tine și ce apreciază la tine? Fă o analiză a părților implicate, a celor cu care ai tangențe de orice fel (stakeholders, cum spune englezul).

• Dacă ai putea invita la o cină câteva persoane pe care le admiri, cine ar fi acestea și ce ai dori să înveți de la ele?

Claritatea mesajului

• Formulează o declarație de brand scurtă și memorabilă.

• Definește promisiunea și valoarea unică pe care o oferi.

• Stabilește mesajele-cheie relevante pentru contextul tău profesional.

Vizibilitate și consecvență

• Participă la evenimente relevante, creează conexiuni autentice și menține relațiile.

• Selectează canalele potrivite (social media, conferințe, publicații profesionale).

• Publică și împărtășește consecvent conținut de calitate.

• Menține o prezență online coerentă și autentică.

Autenticitate în interacțiuni

• Fii onest, empatic și prezent în relațiile cu cei din jur.

• Ascultă activ și arată interes real față de preocupările celorlalți.

Investiție continuă în dezvoltare

• Investește în învățare și cere feedback constant.

• Evaluează periodic impactul acțiunilor tale.

• Fii flexibil: dacă ceva nu funcționează, adaptează.

• Lucrează cu mentori sau specialiști care pot oferi o perspectivă obiectivă.

• Spune propria poveste. E bine să împărtășești din experiențele tale, lecțiile învățate, viziunea ta. Nici nu știi pe cine ai putea să inspiri!

Încă ceva: recomand să te sfătuiești cu un specialist. E ușor să vorbim despre diverse, mai ales dacă avem senzația că știm, însă este mai complex să implementăm. De aceea, un specialist nu doar că te poate ghida, însă îți dă și feedback asupra modului în care implementezi ceea ce stabiliți, te ajută cu alte perspective.

Iată o întrebare la care te invit să reflectezi: Ce ai schimba la modul în care te prezinți profesional dacă ai primi feedback sincer de la echipă sau de la altcineva care contează pentru tine?

Lecția esențială

Construirea unui brand personal necesită timp, dedicare și consecvență. Este un proces care nu se termină niciodată, pentru că presupune evoluție continuă. Și la fel de important: ceea ce se construiește greu poate fi distrus ușor.

De aceea, cheia este să ne construim brandul pe fundația valorilor noastre autentice. Doar atunci vom reuși să inspirăm, să atragem încredere și să creăm un impact real și pe termen lung.

Brandul tău personal începe cu o decizie: cine vrei să fii pentru tine și pentru cei din jurul tău? Acționează astăzi, iar mâine îi vei inspira pe alții să-și descopere propriul potențial.

The post Brandul personal: întâmplare sau alegeri conștiente? appeared first on Forbes Romania.

„Bucket list” reprezintă un număr de experiențe, realizări, pe care un om își dorește să le aibă în viață. Este celebru filmul The Bucket List (Ultimele dorințe) din 2007, care spune povestea a doi bărbați în vârstă, Carter (jucat de actorul Morgan Freeman), un mecanic auto pasionat de lectură, și Edward (jucat de Jack Nicholson), un miliardar singuratic.

După ce au fost diagnosticați cu cancer în fază terminală, aceștia se întâlnesc într-un salon de spital unde, confruntați cu perspectiva morții iminente, decid să nu își petreacă ultimele luni de viață în spital, ci să întocmească o „bucket list” – o listă cu lucruri pe care își doresc să le facă înainte de a muri. Lista cuprinde atât experiențe spectaculoase, cât și dorințe mai personale, cum ar fi să se împace cu propriile regrete și cu cei dragi.

Lista de dorințe a celor doi include o serie de evenimente și experiențe speciale, menite să le ofere sentimentul că au trăit cu adevărat, intens, cu pasiune. Printre cele mai remarcabile dorințe pe care și le pun și pe care le vor și îndeplini cele două personaje se numără:

Vizitarea unor locuri celebre din lume, precum Taj Mahalul (un simbol al iubirii profunde) și parcul Serengeti din Tanzania (ce reprezintă reconectarea cu natura);

Participarea la experiențe pline de adrenalină, cum ar fi săriturile cu parașuta și condusul unei mașini de curse de colecție;

Explorarea unor restaurante rafinate, a unor locuri inedite – merg la un salon de tatuaj, de exemplu;

Călătorii cu avionul pentru a descoperi noi culturi și diverse peisaje.

Lista lor este însă mai mult decât o serie de aventuri: este, pe de o parte, un drum inițiatic spre regăsirea bucuriei, a sensului și a autenticității vieții, a împăcării cu cei dragi, iar pe de altă parte, o lecție despre ce contează cu adevărat atunci când timpul devine prețios.

Întrebarea mea este: oare trebuie să așteptăm ultimele clipe ca să ne facem o astfel de listă?

Am fost la Paris, recent, și o prietenă de-a mea îmi spunea: „Uite, și asta am pe bucket list, vreau să văd deșertul”; apoi: „Vreau să îmi iau o bijuterie de la Van Cleef et Arpels”. Au fost mai multe momente când a spus ce are pe acea listă, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la mine.

Am vrut într-o vreme să văd cele șapte minuni ale lumii moderne. Am văzut o parte: Taj Mahal, din India, Christ the Redeemer, în Brazilia, Colosseum, în Italia.

Am vrut să merg măcar în câte o țară care să înceapă cu literele alfabetului. Am mers în vreo 60 de locuri, apoi am lăsat deoparte această ambiție. Ceea ce m-a încântat, fermecat, într-o perioadă, s-a mai diluat.

Nu mai știu când s-a produs dezîncântarea, ruptura față de energia pe care mi-o dădea ideea listei de dorințe. Poate că unele evenimente m-au făcut să fiu mai atentă la prezent, să îmi fac planuri pe termen mai scurt. Poate că moartea unei persoane apropiate, poate că pandemia, ceva preocupări legate de propria sănătate mi-au amintit că nu eu controlez timpul. Sau poate că, de fapt, cu timpul, gândurile mărețe se mai estompează și ajungem să ne bucurăm de ceea ce devenim, de unele zile, sau să ne mulțumim cu mai puțin.

Sau poate că obosim câteodată și călătorim doar cu mintea în toate locurile posibile și imposibile.

Oricum, mă gândesc că o balanță între a ne bucura de ce avem, ce suntem și a ne face planuri pe termen mediu și lung este, de fapt, o idee mai bună.

Este o abordare consecventă cu un proverb care mi-a plăcut, aparent de proveniență chineză: „Fericirea înseamnă să ai ceva de făcut, să iubești pe cineva și să ai la ce să speri”. Speranța mi se pare mie esențială pentru a ne păstra vitalitatea, tonusul, energia.

Așa că m-am gândit să îmi refac „my bucket list”. O las deschisă, ca să mai adaug câte ceva pe parcurs. Iată câteva din acțiunile pe care mi le propun acum:

 Să fac o călătorie în jurul lumii cu avionul; știu, probabil sună bizar, însă îmi place mult să fiu în avion, în aeroporturile lumii. Îmi imaginez că m-aș opri pentru câteva zile în diverse locuri totuși.

 Să văd aurora boreală;

 Să scriu o carte (sau două);

 Să locuiesc într-o casă mai mare decât acum;

 Să stau într-un apartament la Paris cu fereastra care să dea spre cer;

Să fiu mereu activă, așa cum este profesorul meu de la Insead, pe care îl admir pentru mintea sa, energia sa, pentru că la peste 80 de ani se duce în toată lumea pentru proiecte de consultanță și nu se plânge niciodată; parcă nici durerile nu îl prind din urmă, nici bolile, el e mereu ocupat, nu are timp să se gândească la câți ani are;

Să învăț ceva nou mereu: acum învăț tenis, urmez un program mai mare pentru cei care sunt în consilii de administrație, vreau să învăț portugheza, apoi mai vedem;

Să fac un curs de parfumerie la Grasse, în sudul Franței;

Să merg la concertul de anul nou la Viena;

Să fiu într-un avion în cabină cu piloții, ca să văd lumea altfel;

Să merg în Tahiti, la soare, și să mă bucur de frumusețea florilor, a unei vieți la căldură, a apusurilor și răsăriturilor care îți taie respirația;

Să merg la o paradă a modei importantă, poate la Milano sau la Paris;

Să înțeleg și să simt ce înseamnă să fii iubită; „Aimer, c’est plus que vivre”, scria Victor Hugo. Oare cum e să trăiești așa?

Să fac ceva care mă sperie; așa cum am sărit cu parașuta: mi-a fost frică, dar am făcut-o.

Îmi dau seama că am, mai degrabă, experiențe pe lista mea, nu obiecte. Am avut experiențele mele la limită în această viață, le știm doar eu și una-două alte persoane, apoi am pierdut multe, de la oameni la lucruri. Maya Angelou spunea că viața nu se măsoară în funcție de numărul de respirații, ci în funcție de momentele care ne impresionează atât de mult încât ne taie respirația. Sper să avem toți cât mai multe astfel de momente.

Aceasta este, pentru moment, lista mea. Mi-ar plăcea să aflu ce își pun alții pe o astfel de listă. Nu de alta, dar poate mă inspir și eu.

The post Tu ce ai pe „bucket list”? appeared first on Forbes Romania.

Nu mai avusesem acea stare de foarte mulți ani, aș spune că de peste 25 de ani. Dimpotrivă, a fost un sfert de veac de agitație, de conectare continuă la ce am avut de făcut, de alergătură, de neliniște, de decizii mai mici sau mai mari, de a fi gata de start, de a face ceva, de preocupare continuă, de încordare, tensiune, grijă, de trezit noaptea cu diverse gânduri care nu îmi dădeau pace, de încercări de a mă ține în echilibru, de a părea senină, chiar când nu eram. Astfel, toate acestea parcă mi-au devenit o a doua natură.

Dar la Deauville, cu câteva zile înainte de Paște, am regăsit o stare de liniște, detașare, pe care nu o mai avusesem de prea mult timp. Era prima dată când mergeam în acest loc la care visasem ani de zile. M-au dus niște prieteni care locuiesc la Paris și care, când au aflat cât de mult îmi doream să ajung acolo, s-au mobilizat. A fost o experiență de vis, și nu e nicio urmă de ironie în ce spun. Poate că a fost datorită combinației de soare, nisip, ocean, briză; sau poate datorită atmosferei date de barul la care am stat, lângă plajă, în preajma vestiarelor marcate cu nume ale actorilor celebri sărbătoriți acolo anual, la Festivalul de Film American. Sau poate că am intrat eu într-una dintre poveștile locului. Nu știu. Știu însă că mă trezesc noaptea și mă gândesc că am mare nevoie să merg acolo din nou. Că acolo mi-am găsit oaza de liniște. O credeam în avion sau în diverse aeroporturi ale lumii, chit că poate suna ciudat să îți găsești o oarecare liniște în tranzit, în spațiul dintre lumi.

Mai este și acolo, dar Deauville m’a émerveillée, cum spun francezii, m-a încântat, sedus, vrăjit, așa cum m-a vrăjit Parisul, pentru totdeauna. Este pentru mine locul unde timpul parcă nu mai contează, unde am putut să fiu fără vreo grijă, fără temeri, termene limită.

Dar să vă spun despre Deauville și despre motivele pentru care vă recomand să îl vizitați neapărat. Este o localitate normandă, în departamentul Calvados, lângă Atlantic. Pe cât de mică este, pe atât de cochetă am găsit-o. Veți descoperi acolo un cazinou celebru, hoteluri de lux, vile clasificate, hipodromuri, porturi de agrement, terenuri de golf, cluburi de noapte, magazine de lux.

Deauville este situat la aproximativ 200 de km de Paris, proximitate ce i-a adus numele de „al 21-lea arondisment al Parisului”. Francezii au construit repede o cale ferată pentru cei care își doreau să ajungă la localitatea de lângă ocean. Gara din Trouville-Deauville a fost inaugurată în 1931 și este considerată monument clasificat, fiind înscrisă din 2010 în inventarul monumentelor istorice.

Plaja este, de asemenea, renumită pentru umbrelele de soare în culori portocaliu, roșu, albastru și verde, fabricate artizanal în regiune, cu celebrul nod „deauvillais”. Acestea au fost adoptate în 1946, în defavoarea celor în dungi ce fuseseră la modă până atunci.

Primăria din Deauville este considerată de mulți ca fiind cea mai fotografiată din Franța. Este un loc de atracție pentru turiști, atât datorită stilului normand al clădirilor, cât și numeroaselor flori din jur, extrem de atent îngrijite.

Am înțeles că în această regiune găsiți cel mai bun Calvados. Nu pot să confirm, nu mă dau în vânt după această băutură, dar nu pot nici infirma, așa că zic să îi credem pe cunoscători.

Dacă sunteți pasionați de călărie, aici găsiți hipodromul ce se întinde pe 75 de hectare, puteți paria la curse chiar.

Am vizitat o clădire ce se numește Les Franciscaines: este mediatecă, muzeu și sală de spectacole. A fost inaugurată în mai 2021, în vechea mănăstire refăcută de arhitectul Alain Moatti, este deschisă șase zile pe săptămână și adună într-un mod modern, cu respect pentru tradiție însă, surprinzător de luminos, de primitor, întreaga ofertă culturală a orășelului.

Iată câteva aspecte specifice locului și pentru care zic eu că merită să îl vedeți:

Aici a fost filmat Un Homme et Une Femme, filmul lui Claude Lelouche, avându-i ca actori pe Anouk Aimee și pe Jean Louis Trintignant. Pe faleza de la Deauville am regăsit placa pe care scrie că filmul apărut în 1966 a fost turnat acolo, a luat Palme d’Or, două Oscaruri și 47 de alte premii internaționale. Dacă nu ați văzut filmul, vă recomand să îl căutați. Sigur veți recunoaște muzica celebră a lui Francis Lai. Este unul dintre cele mai frumoase, sensibile filme din toate timpurile.

Georges Simenon a mers cu vaporul la Deauville în 1931, a dat autografe la celebrul Bar du Soleil, pe plajă. În 1938, publica o carte inspirată de acest oraș, Florăreasa de la Deauville (La petite fleuriste de Deauville).

Mulți actori s-au perindat pe acolo, la plajă sau la faimosul hotel Le Normandy. Pe promenadă, unde sunt celebrele Planches, veți întâlni numele unor celebrități precum: Marlon Brando, Rita Hayworth, Douglas Fairbanks, Jean Negulesco, Tony Curtis, Elizabeth Taylor, Roger Moore, John Travolta. Singura mașină care a fost autorizată pe aceste Planches, ce datează deja de un secol, a fost cea a reginei Elizabeta a II-a, care a vizitat locul în mai 1987.

Coco Chanel a deschis aici primul său magazin de modă, în vara anului 1913. Găsiți, aproape de magazinul Le Printemps, și el în stil normand, placa pe care scrie despre acest prim magazin Chanel.

Françoise Sagan a adorat Deauville, plaja de acolo, caii, și-a invitat acolo prietenii, și-a găsit inspirația, a jucat la cazinou, a scris.

Josephine Baker – numită Venus cea de abanos, cea care a încarnat femeia emancipată a perioadei numite „Les Annees Folles” – a ajuns la Deauville în 1931, împreună cu Chiquita, femela ghepard ce îi era animal de companie. Apoi, în 1953, a revenit și a cântat la cazinoul din Deauville.

Yves Saint Laurent a cumpărat un mic castel la Deauville, iar acesta urma să îi devină un loc de retragere departe de lume. Castelul Gabriel, amenajat împreună cu celebrul decorator Jacques Grange și cu amicul lui Yves, Pierre Berge, are mai multe camere ale căror nume sunt date după personajele romanului lui Marcel Proust, pe care celebrul creator l-a admirat.

Proust și-a întâlnit pentru prima dată editorul, pe Gaston Gallimard, la Deauville.

n
Festivalul de Film American are loc anual încă din 1975. Inițial, acest festival a fost conceput ca un pretext de a atrage turiști dincolo de perioada estivală.

n
Colette a fost la Deauville, la Hotel Royal, în 1952 și 1953. Acest hotel a fost construit ca alternativă la Le Normandy. Cum Deauville atrăgea numeroase personalități, se impunea apariția unui al doilea hotel de lux.

Dacă veți merge acolo, aveți șansa de a întâlni celebrități din cinematografie, muzică, televiziune, modă, din lumea economică și politică. Dar, în definitiv, cine are nevoie de celebrități, când poți fi tu o celebritate pentru câteva zile? Cum? Relaxându-te, reîncărcându‑ți bateriile cu soare, aer curat, cu frumusețe, inspirație, cu aspirații.

Dar suficient despre acest loc și experiența mea. Am o întrebare în schimb: Unde este Deauville-ul tău?

The post Unde este Deauville-ul tău? appeared first on Forbes Romania.

„Din două, una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, şi anume în punctele… esenţiale.” (I. L. Caragiale)

Cât credeți că a durat până când oamenii au trecut de la transportul cu calul, trăsura la automobil?

Cât credeți că a durat până când oamenii să accepte să se vaccineze împotriva varicelei?

Deși ambele schimbări aduceau beneficii majore, reacțiile de respingere față de noul mod de deplasare sau față de vaccin au durat zeci de ani. Desigur, ca în orice schimbare, au fost și acei „early adopters”, cum îi numește Simon Sinek, care au încercat primii noile descoperiri. Curba de adopție a inovației, descrisă deja cu mai mulți ani în urmă, de profesorul Everett Rogers, apoi de Simon Sinek, ne spune că 2,5% din populație este în categoria Inovatori. Apoi 13,5% sunt „early adopters”, adică cei care îmbrățișează rapid o schimbare. 2,3% din populație însă se află la mijlocul curbei. Aceștia, în proporție de 68%, nici nu se grăbesc să adopte o schimbare, nici nu o ignoră în totalitate. Restul de 16% sunt cei care vor schimba ceva când nu mai au încotro: cei care renunță la telefonul fix cu disc pentru că nu mai există așa ceva, de exemplu. Ce este important, conform cu Simon Sinek, este ca, în orice demers de schimbare, să avem un procent de 15-18% dintre oameni care să folosească deja ceva nou, să fi adoptat un stil, un produs, un mod de a face lucrurile diferit; numai astfel putem atrage atenția majorității cinice din mijlocul curbei, cei 68%. 

Să luăm un alt exemplu: în timpul pandemiei, când mulți oameni au lucrat de acasă, părea că se va schimba dramatic modul de lucru. Birourile clasice nu mai aveau sens; drumul către serviciu și înapoi nu mai era ceva de conceput decât în cazul acelor meserii care nu se pot face de la distanță. Dar iată că multe companii încearcă să impună întoarcerea în procent de 100%, iată că nu s-au schimbat prea multe, de fapt. 

Un alt exemplu este traficul. Acesta este prea intens, toată lumea este de acord. Cu toate acestea, nu vedem o eficientizare clară, o îmbunătățire a transportului în comun. Aceasta ar însemna mai multe autobuze, mai curate, cu încălzire/aer condiționat, cu wifi, astfel încât drumul petrecut acolo să fie cât mai productiv. Există încercări timide de modernizare, vedem câteva autobuze, tramvaie, troleibuze mai adecvate secolului prezent, însă acestea sunt insuficiente. Același lucru este valabil în cazul metroului și se aplică nu doar în România, ci și în multe alte țări. 

Ideea de schimbare este la modă în zilele noastre. Trebuie să schimbăm modul în care gândim, cum facem lucrurile, să ne schimbăm pe noi, să ne schimbăm așteptările, să îmbrățișăm inițiativele companiei, ale partenerului/partenerei, ale prietenilor, să nu mai fim „atât de rigizi”, să acceptăm rapid să integrăm inteligența artificială în viața noastră, să fim și noi mai agili, mai proactivi, mai… mai…

Dar orice schimbare implică un disconfort emoțional. 

În companii, când vorbim despre schimbare, e bine să înțelegem acest disconfort și să vorbim deschis despre el. 

Desigur, și alți pași sunt necesari. Iată câțiva:

Să anunțăm de ce vrem o schimbare, care e scopul, cu ce ajută compania și pe oamenii din aceasta;

Să comunicăm mult, foarte mult, des, asigurându-ne că oamenii au înțeles motivele schimbării, necesitatea, impactul asupra lor, avantajele și dezavantajele;

Să-i identificăm pe cei care sunt cei mai entuziaști și pot să genereze energie bună în jur;

Să identificăm potențialele bariere în calea schimbării;

Să avem o imagine clară a modului în care arată viitorul dorit, să o comunicăm și să căutăm să avem early adopters, cum spuneam mai sus;

Să facem planul cu pașii necesari pentru a ajunge unde ne dorim.

Acum, dacă ești în poziție de lider, așteptarea de la tine este să fii dintre cei care conduc schimbările, care îi inspiră pe ceilalți prin comportament, atitudine. Ceea ce presupune că, dacă nu îți vine natural, e bine să lucrezi cu tine, să ieși din zonele tale de confort. Până la urmă, asta aștepți de la ceilalți, nu? E de dorit să modelezi comportamentul pe care îl aștepți de la ei, să faci tu însuți niște schimbări, să înveți mereu. A spune că alții trebuie să se schimbe nu îți va asigura prea multă credibilitate, prea mulți oameni în jur. Dimpotrivă, tendința firească este să facem nu ce spune autoritatea, ci ce face autoritatea. Exact precum copiii, care vor citi cărți dacă îi văd pe părinți citind. Dacă părinții doar predică despre ce „trebuie” să facă un copil, iar ei au treabă pe la cluburi, baruri, nu se pot desprinde de telecomanda de la TV, dacă vin mereu târziu acasă, atunci șansele să aibă copii pasionați de cărți sunt mici. 

Invitația mea către cei care așteaptă să se schimbe cei din jur este să fie ei în permanentă mișcare. Să meargă la cursuri, să învețe ceva nou în fiecare an. De exemplu, să ia lecții de înot, de tenis, de dans; să meargă la un curs despre integrarea inteligenței artificiale în ceea ce fac zilnic; să lărgească cercul de cunoștințe, să meargă la evenimente și să cunoască alți oameni; să sară cu parașuta; să urce pe munte; să învețe să gătească (asta pe mine m-ar scoate din zona de confort); să învețe să investească la Bursă. 

Iată doar câteva idei despre activități pe care le putem iniția. Am experimentat pe propria piele astfel de lucruri. Am reluat lecțiile de tenis și pot spune că nu este deloc ușor. Am început un program mai lung de educație pentru cei din consiliile de administrație, pot spune că este la fel de provocator. Dar cum aș putea ști ce îi face pe ceilalți să nu schimbe ceva la ei dacă nu aș fi trecut eu însămi prin diverse experiențe? Sau cum aș putea avea răbdare dacă nu aș ști ce presupune un proces de schimbare? 

Cel mai ușor este să spunem, asemenea personajelor lui Caragiale: să se schimbe, de acord, dar să rămână la fel.

The post Să se schimbe mai repede! appeared first on Forbes Romania.

„Dacă ai ști cât mă bucur că ai ieșit din tiparul familial! Că ai trecut peste copilăria grea pe care ai avut-o și ți-ai construit drumul tău!”

Așa mi-a spus mama înainte de ziua mea. Știa că aveam să plec departe și că aveam să vorbim mai puțin în următoarele câteva zile, așa că mi-a făcut niște urări înainte.

Așa e, avusesem o copilărie peste care trecusem cu greu. Un mediu complicat, cu certuri multe, cu agresivități verbale în jur, susținute de diverse adicții. Noroc că îmi tot spuneau acasă că aveam să reușesc doar prin educație. Am văzut această educație ca pe colacul meu de salvare. Cărțile, studiul aveau să îmi dea spațiul mental, uneori și fizic, când eram la bibliotecă, de care aveam atât de multă nevoie ca să respir liber, să îmi imaginez lumi mai bune, să mă izolez, imaginar, de un prezent care mă strivea.

Imaginația, pe care unii o numeau atunci drept „ciudățenie”, m-a ajutat să visez. Într-o vreme în care nu plecau oamenii din țară, eu îmi imaginam că voi ajunge la Paris, că voi vorbi franceza, că voi fi profesoară, voi fi sofisticată și voi folosi parfumuri franțuzești.

Îmi închipuiam și că aș avea o florărie, o parfumerie, o librărie, un liceu privat, că aveam să întâlnesc marea iubire pe care o cunoscusem doar în cărți. Nu s-au întâmplat toate așa cum îmi închipuiam, desigur. Dar toate acestea mi-au dat mie aripi, mi-au dat oxigenul fără de care nu aș mai fi reflectat acum.

Probabil că îndrăzneala de a crea lumi imaginare, prieteni imaginari, a fost genetică. Sau poate că, atunci când m-am născut, a trecut prin preajmă îngerul păzitor și a presărat praf de speranță în jur. Poate că de aceea funcționează pentru mine și astăzi atât de bine proverbul: „Fericirea înseamnă să ai ceva de făcut, să iubești pe cineva și să ai la ce să speri”. Prima și ultima mi-au ieșit mereu. Am găsit mereu ceva de făcut, am avut mereu la ce să sper. Legat de iubire, nu spun că nu există, că nu iubesc anumite persoane, în special copiii, dar e un aspect la care mai sper. Sau poate că tocmai această „determinare”, această „neșlefuire”, face dintr-o operă sau dintr-o viață ceva mai interesant. Nu știu.

M-aș opri acum asupra unui aspect foarte relevant în aceste vremuri destul de incerte, indiferent de cât de împliniți ne simțim și pe câte planuri, și anume asupra modului în care reacționăm la adversitate.

Toți am avut adversități în viață. Eu, de exemplu, pe lângă atmosfera de acasă, am fost, la șapte ani, la înmormântarea unui prieten cu un an mai mic. Am văzut ce înseamnă boala, moartea, frica, viața de pe o zi pe alta. Când aveam 13 ani, mama mea a suferit o pareză care a ținut-o în spital mult timp. A trebuit să am grijă de tata și de fratele meu, să fac mâncare, să spăl, să calc, să fac curat. Poate de asta nu îmi plac acum aceste tipuri de îndeletniciri. Nu înseamnă că nu am mai mers la școală, că nu am învățat. Nu intra în discuție să aleg.

Cu siguranță sunt oameni care au avut dificultăți mai mari.

Ce este esențial este ce am făcut cu fiecare dintre aceste dificultăți. Ne-au învins ele pe noi, ne-au doborât, ne-au făcut mai aspri, mai acri, sau am trecut prin ele, ne-am luptat, le-am străbătut, am rămas cu cicatrici pe care le-am îngrijit și sublimat?

Știu că eu nu puteam schimba mediul, atunci când eram mică, dar puteam să îmi creez o lume a mea, prieteni imaginari cărora să le scriu, ca să pot supraviețui. Și nimeni nu putea să îmi ia această lume imaginară, în care aveam să vorbesc franceza, să călătoresc. Și-apoi, nu puteam eu să judec ce se întâmpla în jur, nu aveam toate datele, tot contextul; de câte ori încercam să emit judecăți, mama îmi amintea că nu era corect să fac asta, că nu știam tot, nu înțelegeam încă. Aveam să înțeleg însă peste mulți ani.

Toate dificultățile ne pot ajuta să ne creștem reziliența internă. Nu să devenim indiferenți, ci să ne ridicăm după ce am căzut, asemenea unui Hopa-Mitică.

Iată câteva dintre cele mai eficiente strategii pentru a ne crește reziliența, capacitatea de a ne ridica:

1. Încearcă să fii ancorat în prezent. Pe unii îi ajută să mediteze. Conștientizează-ți emoțiile, analizând impactul lor asupra ta, asupra celor din jur.

2. Definește niște scopuri pe termen scurt, mediu, lung, niște obiective care să fie un fel de fir roșu pe care să îl urmezi, chiar când multe se clatină în jur.

3. Educă-ți mintea astfel încât să ai o atitudine optimistă. Gândește-te și la ce se poate întâmpla bine; mintea ta va avea grijă oricum de cele mai rele scenarii.

4. Când apar probleme, încearcă să le faci față, să le confrunți repede.

5. Ai grijă să ai în jur oameni care să te sprijine. Aceștia pot fi parte din familie, prieteni, terapeuți, mentori, coaches.

6. Gândește-te că totul se schimbă, tu însuți/însăți ai trecut prin multe schimbări. Uneori, schimbările ne aduc ceva mai bun. Alteori, e bine să vedem ce putem controla și ce nu și să dăm drumul să iasă din viața noastră lucrurile care nu mai au sens.

7. Caută să te cunoști pe tine. Știu, mulți vor spune că se cunosc bine. Experiența mea îmi arată că nu e chiar așa. Am avut, la un moment dat, un proiect în altă țară, la Oracolul din Delphi. Un domn care avea ușor peste 50 de ani susținea sus și tare că nu mai are ce să afle despre el. În cadrul unui exercițiu acolo, la amfiteatrul din Delphi, domnul în cauză a plâns și a recunoscut că nu credea că se mai poate emoționa la anume gânduri, idei.

8. Mens sana in corpore sano, spuneau latinii. O minte bună, o gândire critică nu pot funcționa fără un corp sănătos, ce are parte de mișcare, de relaxare, fără curățenie emoțională.

9. Ajută să avem abilități bune de comunicare cu ceilalți și să ne creăm/să adoptăm niște strategii de a rezolva situațiile problematice sau de a le face față din ce în ce mai bine.

10. Caută să îi înțelegi și pe ceilalți, să îi asculți. Dezvoltă-ți curiozitatea.

11. Notează undeva, pe hârtie sau în telefon, despre stările prin care treci.

Iată doar câteva strategii ce pot ajuta să ne creștem capacitatea de a face față dificultăților, de a naviga mai elegant, asemenea lebedelor, prin provocările vieții.

The post Trecând elegant, asemenea unei lebede, prin viață appeared first on Forbes Romania.