Porsche sugerează mai mult sau mai puțin discret că, atunci când vine vorba despre Cayenne, cel mai bine vândut model al său, performanța e sinonimă cu electrificarea. Dacă în versiunea cu motor convențional, Cayenne este un sportiv amator, modelele hibride sunt atleții de performanță.

Porsche și-a completat gama Cayenne cu trei modele de performanță cu propulsie hibrid: Cayenne S E-Hybrid, Turbo E-Hybrid și Turbo E-Hybrid Coupé cu pachet GT. Desigur, eficiența și aspectul practic își păstrează importanța și în cazul noilor versiuni, dar numitorul lor comun este performanța. Noțiune care se traduce și prin putere, dar și prin autonomie și viteză de încărcare a bateriei.

Hibridul este astăzi vehiculul perfect pentru șoferul care-și dorește o mașină performantă pe care s-o poată folosi și în regim cotidian. Autonomia electrică a hibridelor Cayenne ajunge la 76-90 km în condițiile traficului urban. Bateria se încarcă în două ore și 40 de minute de la o stație wallbox sau de la o sursă de curent continuu. Dacă noul Cayenne S E-Hybrid are 519 CP, varianta Turbo este cea mai puternică dintre hibride – 739 CP. Mașina are o parte frontală distinctivă, sistem de evacuare cu țevi duble și un spoiler retractabil pe plafon. Versiunea Turbo cu pachet GT duce sportivitatea mai departe: în primul rând, cântărește cu 100 kg mai puțin decât Turbo E-Hybrid, garda la sol este mai mică cu 10 mm și are bare stabilizatoare mai rigide. Această versiune este dotată standard cu sistemul Porsche Torque Vectoring, care îi dă un plus de manevrabilitate și oferă șoferului încrederea de a ataca virajele cu o viteză mai mare.

Suspensia pneumatică cu două camere și două valve este standard, la fel ca alte inovații recent incluse pe aceste modele: noul cockpit Porsche Driver Experience, gama extinsă de aplicații din sistemul de comunicații și farurile matrix LED.
Inima sistemului hibrid este un nou motor electric, integrat în cutia de viteze care a fost, la rândul ei, îmbunătățită. Cu 30 kW mai puternic, dezvoltând o forță de tracțiune de 450 Nm, motorul electric are capacitatea de a converti cu 30% mai mult din energia de decelerare, pe care o transformă în curent electric și o stochează în baterie. Fiindcă vorbim de viteză, putere și sportivitate, în modurile dinamice de condus, nivelul minim de încărcare a bateriei scade de la 30 la 20%, iar în modul Sport Plus, de la 80 la 30%. Prin urmare, motorul cu combustie internă trebuie să încarce mai rar bateria, fapt care îmbunătățește eficiența generală a vehiculului.

O altă noutate o reprezintă strategia de încărcare în modul E-Charge: la viteze mai mici de 55 km/h, vehiculul funcționează în mod hibrid – motorul cu combustie și cel electric își împart sarcinile. La viteze mai mari, motorul convențional asigură propulsia și încarcă bateria până la maximum 80%. A fost revizuit, de asemenea, și modul Hybrid Car, care acum încorporează date despre mediu și navigație în elaborarea strategiei de deplasare, favorizând propulsia exclusiv electrică în zonele urbane.

Toate variantele E-Performance sunt echipate standard cu suspensie pneumatică adaptivă cu noua tehnologie două camere /
două valve. Avantajul acesteia se traduce printr-o îmbunătățire a confortului și a siguranței deplasării, precum și o diferențiere mai clară a caracteristicilor setărilor suspensiei, de la Comfort la Sport Plus. De asemenea, sistemul de direcție corelat cu viteza Porsche Power Steering Plus este dotare standard pe Cayenne S E-Hybrid Coupé și pe Turbo E-Hybrid. În plus, versiunea Turbo beneficiază de sistemul de control al traiectoriei Porsche Torque Vectoring Plus cu diferențial complet variabil și are etriere de frână cu 10 pistoane pe puntea față. Direcția pe puntea spate, Porsche Dynamic Chassis Control și frânele din compozit ceramic sunt disponibile ca opțiuni pentru versiunile S și Turbo.

La interior, una dintre noutăți este plasarea selectorului transmisiei în bord, în dreapta volanului. Se obține astfel mai mult spațiu de depozitare în consola centrală, care acum încorporează un elegant display tactil care acționează sistemul de climatizare și pe cel de entertainment. Acest ecran este un mix de digital și analog: ventilația o reglezi cu ajutorul unor clapete, iar volumul sunetului – de la un comutator rotativ.

Lăsând laoparte performanțele, mi-a plăcut întotdeauna modul impecabil în care este lucrat interiorul automobilelor Porsche. La două dintre modelele testate recent, am fost plăcut surprins de culorile tapițeriei, un maro pe care l-aș fi trecut cu vederea dacă nu l-aș fi văzut pe un 911 Carrera verde închis și o nuanță foarte interesantă de violet la un Cayenne S E-Hybrid. Dacă maroul se asortează foarte ușor la verde sau galben, violetul aș fi zis că e mai dificil de combinat. Ei bine, nu e și arată surprinzător de bine.

Porsche Cayenne Turbo E-Hybrid Coupé cu pachet GT

Turbo E-Hybrid Coupé cu pachet GT, vârful de gamă al familiei hibridelor, combină performanța cu versatilitatea noului sistem E-Hybrid, oferind cel mai larg spectru de performanță dinamică și eficiență din gama de modele Cayenne. Ca design, pachetul GT este deconspirat de grila frontală specifică, pasajele negre ale roților, aripile de carbon care încadrează spoilerul de pe plafon și țevile de eșapament din titan poziționate central în difuzorul din fibră de carbon. Același material se regăsește și în plafon, pentru reducerea greutății.

Gama Porsche E-Hybrid

Porsche Cayenne E-Hybrid
Motor V6, 3.0 litri, putere mixtă 470 CP, cuplu mixt 650 Nm; 0 – 100 km/h: 4,9 secunde; viteza maximă 254 km/h. Preț 110.321,33 € / SUV, 113.485,54 € / Coupé (TVA inclusă).

Porsche Cayenne S E-Hybrid
Motor V6 biturbo, de 3.0 litri, putere mixtă 519 CP, cuplu mixt 750 Nm; 0 – 100 km/h: 4,7 secunde; viteza maximă 263 km/h. Preț 120.187,62 € / SUV, 124.616,80 € / Coupé (TVA inclusă).

Porsche Cayenne Turbo E-Hybrid
Motor V8 biturbo de 4.0 litri, putere mixtă 739 CP, cuplu mixt 950 Nm; 0 – 100 km/h: 3,7 secunde (cu Pachet Sport Chrono); viteza maximă 295 km/h. Preț 180.131,49 € / SUV, 183.801,45 € / Coupé (TVA inclusă).

Porsche Cayenne Turbo E-Hybrid Coupé cu pachet GT
Motor V8 biturbo de 4.0 litri, putere mixtă 739 CP, cuplu mixt 950 Nm; 0 – 100 km/h: 3,6 secunde (cu Pachet Sport Chrono); viteză maximă 305 km/h. Preț 212.667,28 € (TVA inclusă).

The post Porsche Cayenne Turbo E-Hybrid Coupé, cel mai puternic Cayenne appeared first on Forbes Romania.

Fosta soție a lui Robin Williams a decis să vândă reședința familiei din San Francisco. Actorul a cumpărat proprietatea în 1991 cu 3,2 milioane de dolari, iar Marsha Garces Williams vrea s-o vândă acum cu 25 de milioane.

Primul proprietar al vilei a fost omul de afaceri Oliver J. Olson, președintele companiei Olson-Mahony, care făcea comerț cu cherestea. Olson i-a încredințat proiectul arhitectului Earle B. Bertz, iar construcția a fost finalizată în 1926. Vila în stil renascentist italian, situată astăzi în exclusivistul cartier rezidențial Sea Cliff, are 20 de camere și opt băi și este înconjurată de un lot de teren de 1.600 de metri pătrați, impresionant pentru San Francisco.

Așa cum te-ai aștepta, casa lui Robin Williams este plină de surprize: după un perete lambrisat se ascunde un bar din epoca prohibiției, în sala de cinematograf, proiectorul coboară din tavan, și un pasaj secret face legătura între camerele copiilor. „Este o casă frumoasă și veselă”, declară Marsha pentru Wall Street Journal. „Am petrecut ani minunați aici, cu multă joacă, distracție și bucurie.” Cum cei trei copii s-au făcut mari, Marsha, a doua soție a lui Robin Williams, a decis să vândă și să caute o locuință mai mică pentru ea.

Robin Williams a cumpărat proprietatea în 1991, anul în care a jucat în filmul „Hook”, regizat de Steven Spielberg. În 2010, înainte să divorțeze după aproape 20 de ani de căsnicie, Marsha și Robin Williams au renovat și extins casa care a ajuns la o suprafață utilă de aproape 1.000 de metri pătrați. Detaliile originale, care dau farmec și personalitate clădirii cu două niveluri, au fost păstrate – mulurile de pe tavan, podelele din lemn masiv, grinzile aparente. Însă nu a fost o sarcină ușoară pentru constructori, care au avut misiunea de a conserva materiale folosite acum aproape 100 de ani, dintre care unele nu se mai găsesc astăzi.

Bucătăria este raiul nu doar pentru un amator de gătit, ci satisface probabil și pretențiile unui chef capricios și ale echipei sale: trei chiuvete, suprafață de lucru generoasă în dimensiuni, insulă centrală, zonă de servit masa, electrocasnice de la branduri premium precum La Cornue, Sub-Zero și Miele. Mobilierul este realizat pe comandă de reputatul brand britanic Smallbone Design Studio.

Cele șase dormitoare au vedere spre Pacific, spre Golden Gate și golful San Francisco. O vedere spectaculoasă spre Golden Gate are și baia dormitorului principal, amenajată în stil japonez, cu două chiuvete și dușuri duble walk-in, cu sticlă decorativă. Dressingul uriaș și mobilierul fabricat pe comandă completează tabloul unui spațiu destinat relaxării.
La parter este amenajat un apartament cu un dormitor pentru oaspeți, iar la demisol se află sala de sport, crama, sauna finlandeză și spațiile de depozitare.

Nu doar proximitatea Golden Bridge aduce plusvaloare proprietății, ci și accesul la alte facilități, cum ar fi magazine, restaurante, parcuri sau școli. Foarte aproape sunt Presidio of San Francisco, un parc cu trasee pentru hiking și biciclete, Lincoln Park Golf Course și Muzeul Legiunii de Onoare.

Robin Williams a devenit popular datorită apariției în comedii de succes precum „Mrs Doubtfire”, „Flubber”, „Jumanji”, trilogia „O noapte la muzeu” sau animația „Happy Feet”, dar și-a demonstrat măiestria actoricească în filme ca „Good Morning Vietnam”, „The Fisher King”, „Dead Poets Society”, pentru ultimele trei primind nominalizări la Oscar. Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar i-a venit odată cu „Good Will Hunting”, film care a fost un succes de box-office și al cărui scenariu, scris de Matt Damon și Ben Affleck, a primit, de asemenea, Oscarul.

Îndrăgit de o lume întreagă pe care a făcut-o să râdă cu gura până la urechi, Robin Williams s-a luptat multă vreme cu dependența de alcool. A fost internat la dezalcoolizare de două ori, în 2006 și în 2014. Sfârșitul a fost trist și tragic. Potrivit unui articol publicat în revista Neurology de Susan Schneider, ultima sa soție, Robin Williams începuse să manifeste simptome ale demenței cu corpi Lewy (LBD) din octombrie 2013, deși fusese diagnosticat cu un început de Parkinson. Actorul suferea de accese de anxietate, stres și insomnie, care s-au agravat repede în pierderi de memorie, paranoia și halucinații.

Conștient că își pierde mințile, Williams spunea obsesiv „trebuie să-mi restartez creierul”, își amintește Susan, graphic designer, care consideră LBD, „teroristul din capul soțului meu”, o boală care trebuie abordată neurologic, nu psihologic. Actorul s-a spânzurat pe 11 august 2014, în casa sa din Pasadena, California.

Recompensat cu șase Globuri de Aur (inclusiv unul special pentru prestația vocală din filmul de animație „Aladdin”), cinci premii Grammy și două Emmy, Robin Williams și-a trăit profesia cu o intensitate care le inspira confraților un respect amestecat adesea cu teamă sau îngrijorare.

„A venit ca un uragan și mi-am zis: «S-a dus dracului șansa mea de a avea o carieră în show-biz»”, spunea David Letterman, care i-a fost prieten mai bine de 40 de ani și l-a văzut în tinerețe pe Williams pe scenă la The Comedy Store, în Hollywood.

„E o lume brutală. Arzi cu totul”, își amintea Robin Williams despre anii în care făcuse stand-up comedy. „Arzi pe de-a-ntregul. Și stilul de viață – petrecerile, băutura, drogurile, toate astea au un preț. Dacă ești în turneu, e și mai rău. Azi, ai tu succes, mâine, are altcineva. Unii se amărăsc, devin arțăgoși și morocănoși. Unii renunță, apoi revin… Alții fac poc…”

The post El Camino del Mar, reședința lui Robin Williams appeared first on Forbes Romania.

HONOR, producătorul de smartphones și alte dispozitive inteligente, celebrează Eroii Neștiuți ai sărbătorilor și le face povestea cunoscută în semn de mulțumire pentru timpul, efortul și sacrificiul făcut. #HONORtobewithyou toți cei care ne faceți sărbătorile de neuitat.

În timp ce Crăciunul este una dintre cele mai iubite și așteptate sărbători, există oameni care muncesc pentru a-l face posibil, care se asigură că este special pentru alții. Ei sunt Eroii Neștiuți ai Sărbătorilor. Este medicul care, chiar și în noaptea de Ajun, oferă îngrijire și alinare pacienților. Sau pilotul de avion care îi duce pe pasageri acasă alături de cei dragi. Oameni cu inimile mari din ONG-uri care, de sărbători, vin în ajutorul a mii de oameni aflați în nevoie. Acești eroi își petrec sărbătorile cu devotament la datorie, fiind alături de familie și de cei dragi doar în spațiul virtual, cu ajutorul tehnologiei.

Asociația Climb Again este o organizație non-guvernamentală afiliată la Federația Română de Alpinism și Escaladă (FRAE), fondată și condusă de Claudiu Miu, fost campion balcanic de escaladă. 

Climb Again își propune să ofere o șansă la o viață normală copiilor și tinerilor cu nevoi speciale. Ce înseamnă o viață normală? Înseamnă o viață în care au șansa să-și atingă propriul potențial, la fel cum o au și persoanele fără dizabilități. Printr-un discurs pozitiv și prin promovarea poveștilor de succes din cadrul proiectelor Climb Again, membrii asociației vor să influențeze percepția generală asupra potențialului copiilor și tinerilor cu nevoi speciale și să contribuie la integrarea lor – fie că este vorba despre integrarea directă a celor pentru care cățăratul devine o vocație, sau indirectă, prin apartenența la o comunitate.

Interviu cu Claudiu Miu, fondatorul Asociației Climb Again

Care este legătura dintre Climb Again și Lotul Național de Paraclimbing?
Am început Climb Again în 2014 cu scopul de a oferi sesiuni gratuite de escaladă copiilor și tinerilor cu dizabilități, de a-i ajuta să capete încredere în forțele proprii și în cei din jur, de a avea o viață independentă și de a-și descoperi potențialul. Mulți dintre ei au devenit pasionați de escaladă și au dorit să crească, să facă antrenamente și așa au ajuns să-și schimbe statutul din persoane cu dizabilități în sportivi cu acte în regulă, în campioni, chiar campioni mondiali care participă la competiții internaționale. Pentru noi a fost un parcurs firesc și așa a luat naștere lotul de paraclimbing.

Cine a avut inițiativa, cum a apărut ideea proiectului „7 Summits”?
Escalada se practică și la munte, pe stâncă, nu numai în sala de escaladă. Suntem pasionați de munte, de înălțimi, și asta ne aduce aproape și de drumețiile montane sau chiar de expedițiile de alpinism. Alexandru Benchea, sportiv nevăzător, a fost primul din echipa Climb Again care și-a dorit să meargă pe munți înalți de peste 3.000 de metri. Lui i s-au alăturat și alți sportivi din echipă. A îndrăznit să viseze împreună cu Răzvan Nedu, coechipierul lui, la proiectul 7 Summits. 

De ce ai ales să te implici într-un proiect pentru tineri cu dizabilități?
Am fost și eu sportiv, am practicat sportul de performanță și am ajuns la un moment dat în viață să mă îmbolnăvesc și să nu mai pot face sport sau lucrurile normale de zi cu zi. Am ajuns chiar să experimentez  viața cu dizabilitate, chiar dacă pentru scurt timp, și asta m-a făcut să iau decizia de a mă implica aici, de a ajuta cu toate resursele și cunoștințele mele acolo unde era cea mai mare nevoie. 

În afară de dificultățile evidente provocate de dizabilitățile elevilor tăi, ce alte provocări ai ca antrenor al lor?
Pe lângă sesiunile de terapie și antrenament de zi cu zi, planificarea și gestionarea lor, încercăm tot mai mult să facem cunoscut sportul în rândul persoanelor cu dizabilități, să îi încurajăm să vină la sala de sport, să iasă din casă și chiar să învețe drumul către sala de escaladă cum este cazul nevăzătorilor. Văd toată transformarea și efortul pe care îl depun, și dorința de a învăța, și asta ne motivează să ne implicăm și mai tare, să ajungem la cât mai mulți în toată țară.

Cum arată escaladarea unui munte în compania acestor tineri? Cum a fost pe cele trei vârfuri (din cele 7) pe care ați urcat?
Toți avem capacitate de învățare și de adaptare și au învățat să se cațere și să meargă pe munți. Și facem asta încă de la început cu terapeuți, instructori, antrenori și ghizi montani pasionați și dedicați. Alexandru și Răzvan au urcat pe Aconcagua, cel mai înalt munte de până acum urcat de ei și cel mai greu din punct de vedere al condițiilor întâlnite pe munte. Știu că pentru Răzvan cel mai greu și solicitant a fost vârful Matterhorn din Alpi, un munte care, deși nu este înalt, este foarte tehnic, este un vârf în formă de piramidă, un trofeu dorit de toți alpiniștii din lume.

Cât de apăsătoare este responsabilitatea unui astfel de demers?
Este o responsabilitate atât din punct de vedere al domeniului ales, cât și al obiectivului asumat, acela de a susține copii și tineri cu dizabilități să își descopere potențialul și să creadă în forțele proprii.

Ce înseamnă pentru tine să lucrezi cu acești tineri? Cum te afectează în plan personal ceea ce faci? 
Mă bucur că e un domeniu nou și complex și că pot învăța atât de multe lucruri de la cei cu dizabilități, dar și de la toți partenerii și susținătorii noștri. Parte din echipa de bază Climb Again sunt tineri cu dizabilități care au crescut la Climb Again, care au ajuns campioni și acum antrenori, care transmit din cunoștințele și pasiunea lor mai departe, celor cu dizabilități care au nevoie. Chiar avem în derulare, în această perioadă, campania „Sponsori invizibili” pentru echipa de paraclimbing a României, prin care vrem să îi facem vizibili și să îi susținem pentru proiectul „7 Summits” și Jocurile Paralimpice. Construim în premieră Centrul de terapie prin sport și antrenament paralimpic pentru tineri cu dizabilități, locul în care copiii și tinerii cu dizabilități vor face primii pași și unde se vor antrena viitorii campioni paralimpici ai României. Dar pentru asta avem nevoie de fiecare dintre voi, de susținerea voastră, fie individual prin donații, fie prin sponsorizări de la companii.

Când ești plecat în cucerirea vreunui munte, cum ții legătura cu familia?
Coordonez lotul de sportivi în primul rând la competițiile internaționale, care sunt patru pe an, adică 3 – 4 zile de deplasare la fiecare competiție. Pentru că am doi băieți mici acasă, de 3 și de 6 ani, nu mai pot participa la deplasările lungi, la expedițiile care durează și câteva săptămâni – acolo merg colegii mei. De obicei, în toate locurile în care mergem există conexiune la internet și telefoanele ne dau posibilitatea de a ține permanent legătura cu cei de acasă.

– // –

„Am învățat să fac sărituri, deși nu văd unde trebuie să sar”

Deși vede doar 1%, Răzvan Nedu a decis „să treacă cu vederea” acest aspect. Este nu doar căpitanul Lotului Național de Paraclimbing, ci și o sursă de optimism pentru cei din jur. În 2021 a devenit Vicecampion Mondial la Campionatul Mondial de Paraclimbing de la Moscova, deși a concurat cu o mână în ghips.

De ce escaladă? Ce te-a atras la acest sport? Ce înseamnă escalada pentru tine?
M-am apucat de escaladă când cei de la Climb Again au venit la liceul unde învățăm. Eram într-o perioadă a vieții când voiam să încep să fac mișcare și am fost atras de acest sport în care traseele se schimbă constant și în care înveți să te cunoști pe tine. În prezent, escalada este pentru mine un mod de viață, deoarece eu sunt sportiv și antrenor. Eu sunt un antrenor de escaladă care învață și se dezvoltă depășind provocările împreună cu elevii lui.

„Pare ceva banal pentru noi, cei care putem face orice”. Este o frază pe care ai folosit-o în discursul tău la TedEx, vorbind despre un coleg pe care l-ai antrenat și care a avut o mare reușită. Cum te vezi tu pe tine? Ce anume îți dă încrederea că poți face orice?
Acum câțiva ani, un antrenor din Anglia mi-a zis că, pentru a evolua ca sportiv, va trebui să mă adaptez eu la acest sport și nu el la mine. Atunci am început să învăț să fac sărituri, deși nu văd unde trebuie să sar. Acest lucru m-a făcut să înțeleg cât de limitat sunt în gândire și să înțeleg că pot mai mult. Acum doar cer mai mult de la mine.

Care este următorul vârf pe care vrei să-l cucerești?
Următorul vârf din proiectul „7 Summits” este Carstensz Pyramid, dar cel mai probabil vor fi și alți munți de antrenament înainte.

Cum arată viitorul pentru tine? Unde ai vrea să fii peste cinci ani?
Peste cinci ani sper să fie introdus și paraclimbing-ul la Paralimpiadă și aș vrea să particip în 2028. Este greu să mă pronunț în privința viitorului, ce știu sigur e că mă vad în continuare legat de escaladă, acest sport care mi-a schimbat viața.

– // –

Devino Sponsor Invizibil

Cea mai mare provocare a persoanelor cu nevoi speciale este că, de cele mai multe ori, sunt nevăzute. Pentru a schimba această realitate, campania #Devinosponsorinvizibil vine în sprijinul Echipei Naționale de Paraclimbing, coordonată exclusiv de ONG-ul Climb Again, pentru a o face vizibilă la nivel național.

Membrii Lotului sunt sportivi cu diferite tipuri de dizabilități care, prin zecile de medalii obținute la concursurile naționale și internaționale, anulează orice “nu poți” pe care l-au auzit de-a lungul timpului. În acest fel, toți cei aprox. 80 000 de copiii români cu dizabilități sunt încurajați să își depășească limitele și să se bucure, prin sport și prin orice alte activități, de viață.

Le poți arăta și tu că, de acum, îi vezi și te alături echipei care îi face vizibili în întreaga țară:

1. Donează #Devinosponsorinvizibil accesând linkul următor: https://invizibili.climbagain.ro/ Orice donație vine cu o mică surpriză pe care o vei găsi pe email. 
2. Dacă deții o companie, ne poți direcționa 20% din impozit pentru ca, astfel, Lotul să ajungă la Jocurile Paralimpice din 2028. Vei vedea și cum arată numele companiei tale în limbaj Braille.

The post Eroii Neștiuți ai Sărbătorilor (III) appeared first on Forbes Romania.

HONOR, producătorul de smartphones și alte dispozitive inteligente, celebrează Eroii Neștiuți ai sărbătorilor și le face povestea cunoscută în semn de mulțumire pentru timpul, efortul și sacrificiul făcut. #HONORtobewithyou toți cei care ne faceți sărbătorile de neuitat.

În timp ce Crăciunul este una dintre cele mai iubite și așteptate sărbători, există oameni care muncesc pentru a-l face posibil, care se asigură că este special pentru alții. Ei sunt Eroii Neștiuți ai Sărbătorilor. Este medicul care, chiar și în noaptea de Ajun, oferă îngrijire și alinare pacienților. Sau pilotul de avion care îi duce pe pasageri acasă alături de cei dragi. Oameni cu inimile mari din ONG-uri care, de sărbători, vin în ajutorul a mii de oameni aflați în nevoie. Acești eroi își petrec sărbătorile cu devotament la datorie, fiind alături de familie și de cei dragi doar în spațiul virtual, cu ajutorul tehnologiei.

Un român din zece suferă de depresie, la care se adaugă și o lipsă acută de psihoeducație și, mai ales, lipsa unei abordări multidisciplinare în bolile mentale. Deseori, oamenii ajung prea târziu în cabinetul psihologului, epuizați, complet descurajați și lipsiți de resursele necesare pentru a mai duce pe picioare o astfel de boală. depreHUB, proiect inițiat de Asociația Happy Minds și Psih. Yolanda Crețescu, are scopul de a reuni totalitatea serviciilor de consiliere și terapie pentru prevenția, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul depresiei.

Interviu cu psihologul Yolanda Crețescu, fondator depreHUB, primul HUB antidepresie din România

Motivul pentru care există depreHUB este evident. Cum a apărut ideea unui astfel de portal și care au fost provocările cărora a trebuit să le faceți față pentru a-l pune pe picioare?
Ideea s-a construit în timp. Cu cât observăm că vârsta la care apar simptome de depresie sau anxietate scade, că sunt din ce în ce mai frecvente cazurile cu ideație suicidară, cu atât mai des mă gândeam că trebuie făcute politici de sănătate mintală. Cifrele din proiectele externe arătau o deteriorare emoțională din ce în ce mai mare. Apoi am avut trei cazuri în familiile cărora existase suicid. Acela a fost momentul când am construit structura DepreHUB așa cum este el astăzi. Am avut alături de mine o echipă mică, dar cu oameni minunați. Am lucrat în 2018 și 2019 la ceea ce astăzi vedem ca este DepreHUB – seara, sâmbătă și duminică, pentru că în restul timpului eram în programări. 

A fost și foarte greu, dar este și o mare satisfacție că am reușit să facem acest proiect fără nici o finanțare exterioară. Ne-am dovedit că este suficient să crezi în ceea ce vrei să faci și să ai oamenii potriviți lângă tine.

După lansare, din 10.10.2019, au început provocările. Cea mai mare provocare, pe lângă cea financiară, a fost să găsesc echipa tehnică cu care să pot scala și digitaliza procesele: gestionarea voluntarilor, pentru că astăzi suntem la 239 de psihologi, flow-ul serviciilor pentru beneficiar, suntem la al treilea sistem de centrală digitala, promovarea și marketingul… Dacă DepreHUB nu ajunge la cât mai mulți oameni ca să se poată ști cum și unde poți primi ajutor, este inutil conceptul și toată munca noastră.

Apoi, cel mai important proces de care avem nevoie este legătura mai eficientă cu 112. 112 trimite la noi cazul cu depresie sau anxietate însă avem și noi nevoie de echipe în teren care să poată asigura și fizic suportul cazului în risc, în timp real.

Citesc la dvs pe site că OMS estima că depresia urma să devină în 2020 a doua cauză de deces la nivel mondial. Suntem la finalul lui 2023. E realitatea atât de sumbră pe cât o prognoza OMS? Care e situația în România?
Da, astăzi cifrele confirmă prognoza OMS și o și depășesc. Să nu uităm că, pe lângă fragilitatea emoțională deja existentă, a apărut și pandemia. În România nu știm exact cum este pentru că nu sunt studii care să evalueze echilibrul emoțional la nivelul populației, pe categorii specifice. Internațional stăm bine pentru că nu raportăm. Dar numărul adolescenților care solicită servicii medicale psihiatrice s-a triplat din 2019 până în 2023, a crescut numărul tinerilor care recurg la gesturi fatale. Capacitatea de adaptare a copiilor la solicitările cotidiene a scăzut, stresul și burnout-ul sunt din ce în ce mai des întâlnite.

Se poate vorbi despre singurătatea celor suferinzi de depresie?
Da. Depresia te însingurează. Este o boală care te îndepărtează de prieteni, de hobby-uri, de familie, ești din ce în ce mai trist și mai neînțeles.

E o condiție pe care preferă să o ascundă și atunci se izolează tot mai mult?
În primul rând, nu suntem educați să recunoaștem depresia. Nu știm ce să facem și ce să nu facem. Nu înțelegem profund ceea ce ne spune cel în suferință. Pentru că depresia e “mincinoasă” , ne arată o realitate mult mai sumbră decât este, este foarte greu să fie acceptată de cei din jurul tău, pentru că ei trăiesc în realitatea confortabilă. Apoi, este stigmatizarea bolii psihice.

Cât de greu ajunge să apeleze la ajutor un suferind?
Foarte greu. O dată cu pandemia, oamenii au mai înțeles ce face un psiholog, un psihoterapeut, un psihiatru. S-a făcut multă psihoeducație în media. Poate în exces, aș spune eu. Toți spunem ce sa faci în depresie, dar foarte puțini spunem cum să nu ajungi în depresie. Psihoeducația este obiectivul nostru principal. Pentru toate vârstele.

Persoanele cu depresie preferă să apeleze pentru ajutor la un website sau la o linie telefonică mai degrabă decât la sprijinul familiei sau al apropiaților? De ce?
Da, preferă acest lucru. Avem aproximativ 17.000 de apeluri pe an. Avem sute de cazuri sociale preluate în psihoterapie de colegii mei. Motivul este simplu: cauți un suport specializat și nu ești stigmatizat în mediul tău.

Există anumite categorii afectate în mod predilect de depresie?
Cu o diferență foarte fină aș spune că femeile, tinerii, mediul urban, studiile superioare. Însă depresia nu alege. De la 10 ani la 100, toți putem suferi de depresie.

Este surprinzător că întâlnim numeroși adolescenți și tineri afectați de depresie. Care ar fi explicația? Ce poate face familia pentru ei?
Nu este surprinzător. Ei sunt consecința noastră. Mai mult, mai bine, mai repede, mai protejat, mai nesensibilizat la frustrare, la eșec, mai neantrenat la viață. Este consecința parentingul-ui permisiv, hiperprotector, care a pus copilul în centrul atenției familiei. Context pe care îl caută și nu îl mai găsește altundeva în viață.

Crăciunul pare să fie o sursă suplimentară de stres pentru ei afectați de depresie și anxietate. Cum îi putem ajuta? 
Rețeta e simpla, dar grea. Echilibru, mai puțin e mai bine, împreună, contribuție socială și mai puțină social media.

Ce vă dă satisfacție în activitatea pe care o desfășurați, ce vă motivează să continuați?
Eu sunt un om norocos pentru că m-a ales meseria pe mine. Sunt psihoterapeut adlerian. Țin mereu ca identitatea mea profesională să conțină acest cuvânt: ADLERIAN. Această școală terapeutică mi-a adus cunoaștere, claritate, înțelegere și încredere că indiferent de context voi găsi răspunsul în știință. Asta m-a ajutat să fac din psihologie ceea ce am făcut: proiecte sociale, medicale, militare, educaționale, culturale, politice, cercetare… Meseria mea este pasiunea mea. 

Cum faceți să rămâneți aproape de familie și de cei dragi când sunteți la serviciu / la cabinet?
Aici m-ați prins. De-a lungul timpului, familia mea a avut de suferit și am plătit prețul pasiunii mele. Pe de o parte, i-am insuflat fiului meu ideea că ceea ce faci trebuie să fie cu dedicare și pasiune, pe de altă parte, el a văzut sacrificiul și nu și-l dorește. Este mult mai pragmatic decât mine. Este cumva „gândirea critică” din exteriorul meu, care mă potențează. Vă voi spune ceva ce nici lui nu i-am spus: Fiecare campanie, fiecare proiect pe care îl inițiez, mi-l verific întrebându-mă „Ce ar spune Robert, fiul meu, despre asta?”. Astăzi el este pe drumul lui, nu mai locuiește cu noi de câțiva ani, însă mă surprinde că de fiecare dată când îl sun îmi răspunde. În schimb, eu sunt corigentă la acest capitol. Creez multă frustrare celor din jurul meu pentru că eu nu pot răspunde de fiecare dată… Am plătit cu pierderea câtorva prieteni foarte buni, cu pierderea timpului pe care aș fi putut să-l petrec cu părinții mei până când i-am pierdut… Spun toate acestea pentru că această meserie cere multă disciplină, anduranță și sacrificiu.

Noi, psihoterapeuții, avem nevoie de suportul familiei. De înțelegerea lor, de ajutorul lor. A fost și încă mai este frustrant pentru familia mea programul meu de muncă, faptul că acasă am nevoie să deleg multe din sarcinile casei. Însă avem norocul că toți din casă suntem pasionați de ce facem și, fiecare în domeniul lui, dăm foarte mult. Nu suntem doar un cuplu, ci și parteneri,  facem proiecte împreună. Este esențial să apreciezi și efortul profesional, și reușitele celui de lângă tine. Să respecți pasiunea celuilalt. Este foarte plăcut să ne adunăm seara acasă, sau în weekend, și să ne ascultăm, să ne completăm ideile unul de la altul. Timpul puțin pe care îl am pentru familia mea încerc – și sper că îmi iese – să fie consistent și de bună calitate. Ne place foarte tare să ne adunam prietenii la noi acasă. Și când nu sunt acasă, am grijă să trimit alor mei, între terapii, proiecte, întâlniri, doar atât, un mesaj: „Te iubesc!”

The post Eroii Neștiuți ai Sărbătorilor (II) appeared first on Forbes Romania.

Campion olimpic la 19 ani, fost preot, George Foreman este cel mai vârstnic lider mondial la categoria grea și tatăl a 12 copii – dintre care cinci băieți, toți botezați George.

În vârstă de 74 de ani și măsurând 1,93 cm, George Foreman este astăzi un reputat colecționar de automobile și un abil om de afaceri. Colecția lui de mașini conține câteva exemplare din fiecare decadă de producție din anii 30 încoace – cel mai vechi este un Ford A Cabriolet, fabricat în 1931. Cât despre mărci, sunt bine reprezentate cele americane, dar și cele europene, de la Ferrari, BMW și Rolls-Royce, până la Porsche și Bentley.

Dintre exemplarele puse în vânzare, cel mai valoros este un Ford GT roșu cu dungi albe, fabricat în 2005, pe care Foreman l-a cumpărat de nou și a parcurs cu el 790 de mile. O raritate este și un BMW Z8 din 2000, fiind unul dintre cele 37 de exemplare vopsite în Topaz Blue Metallic.

George Foreman a fost un fenomen al boxului și în tinerețe, și la maturitate. A devenit campion olimpic în Mexic, în 1968, la 19 ani, învingând în finală un lituanian cu zece ani mai vârstnic și cu 12 ani de experiență, după ce, în sferturi, a trecut de românul Ion Alexe, campion european în 1969. Un an mai târziu a devenit boxer profesionist și, în 1973, a câștigat titlul mondial la categoria grea doborându-l în repriza a doua, prin KO, pe Joe Frazier, neînvins până atunci.

În 1977, Foreman s-a îmbolnăvit grav după un meci și s-a aflat la un pas de moarte. Experiența l-a marcat atât de profund încât a renunțat la box și s-a făcut preot. După zece ani de preoție, Dumnezeu i-a arătat din nou calea cea dreaptă spre ringul de box, unde lăsase lucrurile neterminate. Astfel că, în 1994, la 45 de ani, campionul veteran a câștigat titlurile mondiale la categoria grea la ambele versiuni, WBA și IBF, învingând un pugilist în vârstă de 26 de ani.

Foreman a repetat performanța în anul următor devenind, la aproape 47 de ani, cel mai vârstnic campion mondial la categoria grea din istorie. S-a retras în 1997, la 48 de ani, cu un palmares de 76 de victorii din care 68 prin KO și 5 înfrângeri.

Trecut prin cinci mariaje, Foreman are 12 copii, cinci băieți și șapte fete. Pe toți băieții lui îi chemă George – „Am vrut să aibă ceva în comun”, a explicat la un moment dat fostul pugilist.

Foreman a făcut avere cu grătare electrice, afacere în care a intrat în 1994 și din care a ieșit cinci ani mai târziu, cedând drepturile asupra produsului pentru 138 de milioane de dolari. Până în 2009, George Foreman Grill s-a vândut în 100 de milioane de unități, iar averea fostului campion este estimată azi la 300 de milioane de dolari.

The post 50 de mașini din supercolecția legendei boxului George Foreman sunt scoase la licitație appeared first on Forbes Romania.

Așa i s-a spus poetei Tatiana Ernuțeanu la publicarea primului volum de poezii: „O blondă care scrie bine”. Între timp, Tatiana este preocupată de viitorul poeziei și de statutul artistului, dar și de singurătate, cu atât mai mult acum, în apropierea Sărbătorilor. Așa că a conceput un set de cărți poștale-colaj pe care l-a denumit „Dă-mi mâinile tale calde”, un îndemn la bunăvoință și toleranță față de cei nostalgici, timizi, introvertiți sau excesiv de sensibili. Cum avem cu toții în preajmă cel puțin o astfel de persoană, demersul este pe cât de surprinzător, pe atât de binevenit.

Mi-au plăcut dintotdeauna cărțile poștale, pe care le admir inclusiv din perspectivă estetică, dar mărturisesc că în ultimii mulți ani le-am folosit doar pe cele în format electronic. Cum de ți-a venit ideea să faci așa ceva? Împărtășim pasiunea pentru cauze pierdute?
Eu sunt o paseistă și un om care crede, din acest unghi, că multe lucruri din trecut ar trebui reintroduse în modul nostru de viață. Simt că, dacă vom pierde emoția, vom pierde mai mult decât unii își pot imagina. Mă deranjează că acest mod de a comunica online, de a trimite totul electronic a atins și zona personală, intimă, a gândurilor, a urărilor… Acestea ar fi trebuit, din punctul meu de vedere, să rămână nealterate de tehnologie. Revenind la ideea mea, dincolo de această motivație, mai există una, aceea pentru care unii dintre noi, cei poate mai sensibili decât ar fi cazul, mai nostalgici, mai introvertiți, mai outside the box, sunt întâmpinați uneori cu ostilitate de cei din jurul nostru. Așadar, „Dă-mi mâinile tale calde”, acest îndemn sub care am conceput seturile de cărți poștale, este de fapt o nevoie, o dorință, un semnal de atragere a atenției pentru a fi primiți cu bunăvoință, cu toleranță, cu căldură. Setul conține 17 cărți poștale, 16 fotografii și un desen, toate reprezentând simbolic solitudinea la care societatea ne condamnă indirect. Sunt imagini ce aparțin unor ani și etape de viață când m-am simțit singură, neînțeleasă, nevalorificată (la modul corect, nu voiam mai mult, dar nici mai puțin). Am gândit acest set ca un kit de profilaxie emoțională pentru cei care, ca mine, vor să trimită acest mesaj lumii. Chiar astăzi am lansat și am postat pe Facebook și Instagram și o serie limitată de cărți poștale-colaj, realizate manual, care pot fi oferite alături de cadouri celor dragi. Fiecare este unică și poate fi, în opinia mea, un cadou artsy, la fel ca și celelalte colaje pe care le fac. Muzeul Guggenheim documentează arta colajului ca pe un mod de manifestare artistică asociată începuturilor modernismului, ce presupune un concept mult mai complex decât simpla alăturare a unor elemente pentru a forma un tot. Sper ca această artă să ajungă să fie privită și în România la fel.

Ești poetă, om de PR și, acum, autoare de cărți poștale. E drept, te încarci mult cu energie din trecut, nostalgia e sursa ta de inspirație – sper că nu singura. În care dintre aceste ipostaze te regăsești pe deplin?
Sunt doar un om care se exprimă. E drept că o dată aleg să mă exprim prin poezie sau eseistică, uneori prin colaje, alteori prin alte modalități vizuale. Nu simt că aparțin unei singure zone, lucru aproape inacceptabil în România, unde ideile preconcepute ne guvernează încă. Aici, un poet trebuie să scrie și atât, un pictor să picteze și atât. Nu există larghețe în gândire. Mulți, prea mulți oameni nu înțeleg că în zona literară sau artistică nu se lucrează nici cu normă, nici în baza unor rigori statuate de ceea ce cred cei de pe margine. Eu mă lovesc de aceste idei „inedite” la tot pasul. Când am publicat prima dată, un „domn” mi-a spus: „O blondă care scrie bine. Bravo”. M-a durut teribil faptul că una ar fi trebui să o excludă pe cealaltă. Apoi, mulți din literatură au considerat ca un om a cărui meserie este PR-ul trebuie suspectat că nu poate scrie bine; la rândul lor, cei din zona de PR au considerat că, dacă am publicat două volume de poezii, nu mai vreau să fac PR. Concluzii fără nicio bază și nicio relevanță. Mai degrabă aș spune despre mine că sunt un om al căutărilor, al experimentării, un om care nu are structura de a se dedica unui singur demers. Sunt câte puțin din toate. Pot asigura însă că tot ceea ce simt să fac este să ofer puțină emoție. Fără emoție nu se poate trăi armonios. Aș putea să o alătur nevoii de hrană, de hidratare, de mișcare, de odihnă.

Târgul de carte Gaudeamus a fost o ocazie pentru diverși editori de a deplânge starea cărții, atât din perspectiva scriitorilor, cât și a cititorilor. Prea puțini scriitori trăiesc din scris, trebuie să facă și altceva ca să se întrețină. Poți fi scriitor cu jumătate de normă sau doar în timpul liber?
Nici vorbă să fii doar scriitor și să supraviețuiești din asta. Frizează ficțiunea. Eu nu știu nici măcar un scriitor care trăiește din asta. Ar fi ideal să existe o astfel de lume, atât de corectă încât scrisul să fie apreciat ca muncă și remunerat ca atare. Întotdeauna scriitorul a fost cumva, învinovățit, eventual, pentru că scrie, prin urmare trebuie să-și asume această vocație, treaba lui, să nu vrea bani că noi nu recunoaștem scrisul drept muncă. Nu e o muncă serioasă. Și artistul la fel. Să meargă să-și facă și el un rost, să-și ia o slujbă ca lumea. Cam acolo suntem ca mentalitate generală. Bineînțeles că există și o categorie de oameni care gândește că fără scriitori, pictori, muzicieni, dansatori etc viața ar fi extrem de aridă. Dar această categorie este mică în comparație cu masele.

Colecția ta de cărți poștale are ca numitor comun singurătatea, un subiect aproape nefrecventabil în perioada aceasta, care e despre prieteni, familie și doar în secundar sau în scopuri de marketing despre cei singuri, în vârstă etc. Suntem foarte conectați în toate felurile, și totuși, din ce în ce mai singuri. Spune-mi despre singurătatea care a generat acel mic manifest care însoțește colecția ta de cărți poștale.
Singurătatea omului modern este mai prezentă astăzi decât oricând, dar este bine nerecunoscută și bine mascată. Cred că această filozofie a gândirii pozitive, pe care mulți o îmbrățișează, este, de fapt, doar o haină cu care își acoperă superficial neîncrederea, nesiguranța, singurătatea și lipsa adevărului. Suntem singuri, foarte singuri. Ce e descurajant este că nici nu realizăm asta. O masă festivă, un brad impresionant, niște ambalaje perfecte cu cadouri cumpărate nu cu gândul la omul căruia i le vom dărui, dacă i-ar plăcea, dacă i s-ar potrivi, ci cu gândul să dea bine – toate acestea nu mi se par decât singuratate. Faptul că totul este exagerat îmi arată doza de artificial și implicit lipsa de autentic și de sinceritate. Pentru mine, căldură înseamnă atenție, timp, empatie. Pe scurt, să fii acolo.

The post Tatiana Ernuțeanu: O blondă care scrie bine appeared first on Forbes Romania.

Lamborghini a organizat un tur al Toscanei cu familia Huracán pentru a spune adio cu stil motoarelor V10 cu care temperamentalul brand auto a ajuns să se identifice de 20 de ani încoace.

În viața unui cuplu vine câteodată un moment de răscruce. Relația intră în impas și cei doi trebuie să ia o decizie, merg înainte sau se despart. Și dacă această hotărâre e greu de luat, cei doi pleacă undeva câteva zile împreună. Într-un loc romantic în care nu au mai fost sau într-unul în care și-au dorit mereu să meargă, dar n-au reușit până atunci.

Cam așa a procedat și Lamborghini cu motoarele sale V10: a hotărât să se despartă de ele într-un ultim tur prin romantica Toscană. Protagoniști sunt membrii familiei Huracán – STO, Evo Spyder și Sterrato, modelele Lamborghini cu motoare în 10 cilindri. Le vor conduce pe ultimul drum jurnaliști din toată Europa.

Punctul de start al călătoriei este Palazzo di Varignana. Un domeniu care se întinde pe dealurile Bolognei pe vreo 500 de hectare, care au în centru Palazzo Bargellini Bentivoglio, o clădire ridicată la 1705 și restaurată în 2005 de Carlo Gherardi, om de afaceri care a bătut lumea în lung și în lat și a făcut avere lucrând în digital media și fintech.

Dintre sutele de hectare, 242 sunt cultivate cu măslini din care se extrag cinci tipuri de ulei apreciat în întreaga lume și premiat de industria de specialitate. Alte 57 de hectare revin viței-de-vie care furnizează vinuri precum Chardonnay, Sangiovese și Pinot Nero. Grădina de legume, livada și un teren pe care se cultivă prețiosul șofran ocupă încă 3.000 de metri pătrați.

Însă Palazzo di Varignana este, înainte de toate, un resort, un complex hotelier cu piscină, spa, cramă, două baruri și tot atâtea restaurante, plus un loc inedit: Treno Reale, un vagon-restaurant perfect restaurat, parte din garnitura originală a trenului regal fabricat în 1921. Aici servim cina în prima seară, după vizita la fabrica și muzeul Lamborghini.

Lamborghini împlinește anul acesta 60 de ani. Ferruccio Lamborghini căuta, la începutul anilor ’60, un teren pentru noua sa fabrică și l-a găsit în Sant’Agata Bolognese, la câțiva kilometri de orașul său natal, Cento. Construcția a demarat în iarna lui 1963 și a fost gata în toamna următoare. Pe 20 octombrie 1963 a fost lansat primul model Lamborghini, prototipul 350 GTV.

Automobili Lamborghini are astăzi peste 2.000 de angajați și anul trecut a fabricat un număr-record de 9.233 de mașini. Reconfigurat la începutul acestui an, Muzeul Lamborghini este martorul istoriei brandului, adăpostind 19 exponate grupate pe trei categorii: Heritage, Contemporary și Few-off. Dacă nu ești membru al vreunui club Lamborghini, nu știu unde ai putea vedea un Sesto Elemento, un Veneno sau pe urmașul lui Countach – LPI 800-4. Toate exponatele au în comun inovația: o idee surprinzătoare, un element disruptiv, cum se zice azi, ceva ce părea de neconceput și pe care Lambo l-a introdus în premieră pentru ca mai apoi să fie adoptat de industria auto.

Dimineață, într-un splendid început de zi de toamnă bologneză, facem cunoștință cu mașinile: avem la dispoziție două Sterrato, două Tecnica, un EVO Spyder și un STO. Toate sunt derivate din modelul Huracán, lansat în 2014 la Salonul Auto de la Geneva, toate sunt propulsate de motorul aspirat natural V10 de 5,2 litri, dar amplasarea acestuia diferă: la Sterrato (tracțiune 4×4) este amplasat central, în timp ce la Tecnica și STO – ambele cu tracțiune spate – este amplasat în spate.

Lamborghini nu e o mașină ca toate celelalte. Știu, e evident, dar nu vorbesc aici de design sau performanțe. Nu ai, de exemplu, cele două manete amplasate în stânga și în dreapta volanului ca la automobilele obișnuite, de unde acționezi semnalizarea, faza lungă sau ștergătoarele de parbriz. La Lamborghini, aceste comenzi se găsesc pe volan sub forma unor butoane. Un alt comutator important este amplasat pe consola centrală, rolul lui fiind de a ridica partea frontală cu câțiva centimetri pentru ca mașina să poată trece mai ușor peste denivelări, peste trecerile de pietoni înălțate sau peste limitatoarele de viteză. Nu știu de ce ai face-o, dar dacă vrei să mergi cu un Huracán prin oraș, butonul ăsta e de mare ajutor.

Cele șase norocoase sunt toate membre ale familiei Huracán, dar sunt cum nu se poate mai diferite: cu garda la sol înălțată și cu o suspensie care s-a adaptat perfect pe traseele pe care le-am parcurs, Sterrato este destinat pasionaților de off-road care vor să facă asta neapărat cu un Lamborghini. La cealaltă extremă se află EVO Spyder, un vehicul de lifestyle în care vrei să fii văzut și care se asortează cu locuri precum Monaco, Amalfi, Côte d’Azur ori Costa del Sol.

Cu Huracán Tecnica și STO (Super Trofeo Omologata) intrăm în zona de performanță. Tracțiunea spate a lui Huracán Tecnica m-a luat prin surprindere de câteva ori pe asfaltul ud când am plecat în depășire – fiindcă am călcat prea tare accelerația, roțile au patinat, iar mașina a dat ușor din fund asemenea unei feline care calcă mărunt pe loc pregătindu-se să facă saltul asupra prăzii.

Facem o pauză la una dintre faimoasele cariere de unde se extrăgea marmura de Carrara, transformată acum în atracție turistică. În inima carierei, un imens buldozer ține în cupă un bloc de 30 de tone de marmură folosit de gazdele noastre drept masă pe care e pregătit un binevenit brunch.

STO e o mașină de curse care poate circula pe șosele. Tot ce știe să facă a învățat din competiții, de la unchiul Huracán Super Trofeo EVO, care a câștigat de trei ori consecutiv cursa de 24 de ore de la Daytona, și vărul GT3 EVO, de două ori învingător în cursa de 12 ore de la Sebring.

Când urci în STO, zici că austeritatea e cuvântul de ordine, dar, de fapt, e vorba de reducerea greutății. Dacă celelalte mașini din test au în față un modest compartiment pentru bagaj, STO are doar un spațiu în care să-ți ții casca. De fapt, capota, aripile și bara față alcătuiesc o singură componentă denumită „cofango” (un acronim între cuvintele cofano / capotă și parafango / aripă, în italiană), folosită prima dată la Lamborghini Miura și, mai recent, la Sesto Elemento. Cu aproximativ 75% din panourile exterioare confecționate din fibră de carbon și jante din magneziu, mașina cântărește 1.339 kg.

La interior, STO nu are clapete pentru deschiderea ușilor, ci o chingă din material textil. Covorașele pentru picioare au fost înlocuite cu preșuri din fibră de carbon, material care se regăsește din belșug și la interior și care face ca mașina să aibă un raport greutate / putere de 2,09 kg / CP. STO are nevoie de trei secunde pentru a accelera de la 0 la 100 km/h și are o viteză maximă de 310 km/h.

Suspensia este mai rigidă, motorul este calibrat pentru răspuns instantaneu la acționarea pedalei de accelerație, iar cutia de viteze este și ea programată pentru schimbarea mai rapidă a treptelor. STO are trei moduri de condus – STO, Trofeo și Pioggia (ploaie). În modul STO, poți ataca virajele ca un pilot (poți decupla ESP-ul), Trofeo este optimizat pentru viteză pe drum uscat, iar Pioggia e de ajutor în condiții de carosabil umed – ceea ce am avut din belșug în periplul nostru toscan: tracțiunea, suspensia și frânele sunt setate pentru minimizarea pierderii aderenței.

Ne oprim pentru prânz și degustare de ulei de măsline la singurul olive oil resort din lume, Villa Campestri. O construcție veche de 800 de ani, fostă fortăreață în Evul Mediu, amplasată în inima unui domeniu cu livezi de măslini, grădini de legume și peluze umbrite de arbori seculari. Uleiul de măsline e folosit în tratamentele de la spa, iar de pe marginea piscinei poți admira Valea Mugello în toată splendoarea ei. Restaurantul, cu un meniu bazat pe ingrediente locale, este situat în clădirea principală, care și-a păstrat intact farmecul multisecular: grinzile aparente, mobilierul, șemineurile te lasă să înțelegi că ar avea o întreagă istorie de împărtășit.

Din nou în șa. De data aceasta conduc un Sterrato, pe care l-am întâlnit prima dată anul trecut în decembrie, la Doha, la pop-up store-ul deschis de Lamborghini pe perioada Campionatului Mondial de Fotbal. Unul dintre modurile de condus presetate se numește Rally, fiind configurat pentru rularea pe drumuri neasfaltate sau neumblate. Unde Sterrato se simte ca acasă întrucât, comparativ cu Huracán-ul de serie, are garda la sol mai mare cu 44 mm și punțile mai late – cea frontală cu 30 mm și cea spate cu 34. Scutul de protecție frontal, din aluminiu, evazările prinse cu nituri ale aripilor, difuzorul spate și priza de aer de pe plafon (care introduce aer curat în motor) sunt elementele care individualizează acest model și îi evidențiază apetitul pentru aventură.

L-am lăsat la urmă pe EVO Spyder. Albastrul infinit în care e vopsit, interiorul de un alb imaculat m-au făcut să-l privesc un pic bănuitor, ca pe mezinul răsfățat al familiei Huracán, care își face de cap pe la San Remo sau Saint Tropez. În acest grup de aventurieri și atleți, Evo Spyder pare un Marcello Mastroianni în smoking la Festivalul de Film de la Veneția. De fapt, cu o viteză maximă de peste 325 km/h și demaraj de la 0 la 100 km/h în 3,1 secunde, este un sprinter pursânge – e cel mai rapid dintre modelele pe care le avem la test. E ca în viață, unii le au pe toate: EVO Spyder e arătos, iute și, în plus, „cântă” bine – dintre cele șase modele, motorul lui (și evacuarea) sună cel mai bine. Părerea mea.

Apropo de cântat, în ultima seară am fost oaspeții lui Andrea Bocelli și ai fiului său, Matteo, cu ocazia finalizării restaurării și inaugurării vilei Alpebella, pe care familia Bocelli o deține în localitatea Forte dei Marmi. Inițial, doar Matteo a fost gazda noastră, el fiind, după cum ne-a povestit, cel care s-a ocupat de obținerea aprobărilor necesare pentru renovare, proces care a durat aproape zece ani. Spre sfârșitul cinei și-a făcut apariția însuși Andrea Bocelli pentru un număr muzical surpriză: Matteo a cântat, iar tatăl său l-a acompaniat la pian. Tânărul, care a moștenit vocea și talentul tatălui său, și-a mărturisit pasiunea pentru automobile, echipa de la Lamborghini oferindu-se să îl consilieze pentru a obține licența de pilot.

La întoarcere, pe pantele line care duc spre Sant’Agata Bolognese, cu un soare care încearcă timid să zărească coloana de Huracáne de după umerii lați ai norilor de noiembrie, nu am deloc impresia că sunt martorul finalului unei ere, fie ea și a prestigiosului motor V10 cu care Lamborghini a ajuns să se identifice. Și, dacă sfârșitul nu-i aici, cum zicea Dylan, vreau o minune, ca să-l citez pe Bittman.

Toscana nu e locul în care să mergi pentru o despărțire. E locul de unde o iei de la capăt. E locul de unde cuplul aflat la răscruce se întoarce acasă încântat că și-a reparat relația și privește încrezător spre viitor: „We’ll always have Tuscany”.

Huracán EVO Spyder

Motor aspirat natural V10, 5,2 litri, 640 CP; 0-100 km/h: 3,1 sec, viteză maximă: >325 km/h; Raport putere / greutate: 2,40 kg/CP;

Ad Personam Custom Request 10.600 €; Jante Narvi 20” negru lucios 5.100 €; Lifting system with Magneto-rheologic 3.060 €; Lamborghini Sensonum 2.856 €; Scaune electrice și încălzite 2.448 €; Bara spate în negru lucios 2.754 €.

Preț fără TVA: 255.463 € (din care 48.697 € opționale)

Huracán Sterrato

Motor aspirat natural V10, 5,2 litri, 640 CP; 0-100 km/h: 3,4 sec, viteză maximă: 260 km/h; Raport putere / greutate: 2,22 kg/CP

Vopsea Ad Personam Bianco Phanes 12.500 €; Scaune sport 5.930 €; Jante Morus 19” negru mat 4.590 €; Livery 2 – Banda laterală inferioară vopsită cu accent de culoare 20.340 €; Livery 3 – Logo 63 pe capotă 6.328 €; Livery 4 –Sterrato Livery pe capotă și pe acoperiș 20.340 €; Pachet Dark Chrome & Carbon Twil 5.566 €; Lamborghini Telemetry 4.162 €

Preț fără TVA: 326.517 € (din care opționale 105.880 €)

Huracán Sterrato

Motor aspirat natural V10, 5,2 litri, 640 CP; 0-100 km/h: 3,4 sec, viteză maximă: 260 km/h; Raport putere / greutate: 2,22 kg/CP

Vopsea Ad Personam Blu Grifo 12.500 €; Scaune Sport 5.930 €; Jante Morus 19” negru mat 4.590 €; Livery 2 – Banda laterală inferioară vopsită cu accent de culoare 20.340 €; Livery 1 – Plafonul și capota vopsite în negru lucios 7.458 €; Lamborghini Sensonum 2.913 €; Lumini exterioare suplimentare pe capota față 2.040 €; Pachet Dark Chrome & Carbon Twil 5.566 €; Lamborghini Telemetry 4.162 €

Preț fără TVA: 302.952 € (din care 82.315 € opționale)

Huracán Tecnica

Motor aspirat natural V10, 5,2 litri, 640 CP; 0-100 km/h: 3,2 sec, viteză maximă: 325 km/h; Raport putere / greutate: 2,15 kg/CP

Vopsea Giallo Inti 7.400 €; Jante din aliaj 20” 8.160 €; Lamborghini Sensonum 2.856 €; Functional Pack 5.916 €; Scaune electrice și încălzite 2.448 €

Preț fără TVA: 229.452 € (din care 36.419 € opționale)

Huracán Tecnica

Motor aspirat natural V10, 5,2 litri, 640 CP; 0-100 km/h: 3,2 sec, viteză maximă: 325 km/h; Raport putere / greutate: 2,15 kg/CP

Vopsea Grigio Hati 15.000 €; Jante Narvi 20” 6.120 €; Capota frontală în fibră de carbon 4.000 €; Capota spate în fibră de carbon 4.000 €; Scaune Sport 5.814 €; Livery 1 – Color Accent 11.000 €; Livery 4 – Stripe in body color on black 14.000 €; Spoiler spate negru lucios 2.200 €.

Preț fără TVA: 285.619 € (din care 92.856 € opționale)

Huracán STO

Motor aspirat natural V10, 5,2 litri, 640 CP; 0-100 km/h: 3,0 sec, viteză maximă: 310 km/h; Raport putere / greutate: 2,09 kg/CP; Vopsea Rosso Pyra 12.500 €; Dark Chrome and Carbon Twill Package 6.630 €; CCMR Brake Calipers in Blue 1.785 €; Jante Hek 20” 1.530 €; Difuzor spate în carbon lucios 7.140 €; Aripă deportantă spate în carbon lucios 7.140 €; Capotă față în carbon lucios 6.426 €; Livery – Pack 3 17.000 €; Scaune sport 5.610 €. 

Preț fără TVA: 349.132 €  (din care opționale 94.732 € )

The post Lamborghini Huracán Ultimate Drive: Noiembrie, ultimul bal appeared first on Forbes Romania.

Villa Campestri din Bologna este primul Olive Oil Resort din lume. Înființat de familia Pasquali în 1989 într-o clădire care datează de la 1200, înconjurată de pajiști și livezi de măslini răspândite pe dealurile domoale ale Toscanei, resortul gravitează în jurul multipremiatului ulei de măsline local, care este produs, ambalat, degustat, inclus în meniul restaurantului, dar și în tratamentele de la spa. Gemma Pasquali nu numai că știe totul despre uleiul de măsline, dar vorbește despre el cu o pasiune molipsitoare.

Se organizează degustări de vinuri, de brânzeturi, dar o degustare de ulei de măsline mi se pare ceva neobișnuit. Cum de te-ai decis să faci așa ceva? Se poate spune că este un demers educațional?
În 2009, în plină criză economică, am decis să transformăm Villa Campestri în primul Olive Oil Resort din lume. Totul aici are legătură cu uleiul de măsline – de la degustarea de ulei la cursurile de gătit cu ulei de măsline sau masajul cu ulei de măsline. În noiembrie, în sezonul de recoltare a măslinelor, îi invităm pe oaspeții noștri să participe la recoltare și să vadă cum producem uleiul de măsline în fabrica noastră.

Villa Campestri este o afacere de familie?
Este un proiect de suflet demarat în 1989. La acel moment, părinții mei, Lucia Bigagli și Paolo Pasquali, au decis să vândă afacerea pe care o aveau în domeniul publicistic, să cumpere Villa Campestri și să o transforme într-un resort rural unde clienții să locuiască într-o vilă din anul 1200 și să savureze Toscana autentică.

De unde vine pasiunea ta pentru uleiul de măsline?
Trăiesc în Toscana de când mă știu. Copil fiind, îmi amintesc că îmi plăcea să clasific frunzele și fructele pe care le găseam pe jos prin grădină. Așa s-a născut pasiunea mea pentru natură. Când a venit vremea să optez pentru o facultate, n-am avut niciun dubiu, am vut să mă fac agronom și am ales Facultatea de Științe Agricole din Florența. Pe parcursul studiilor am devenit pasionată de flora mediteraneeană și în anul cinci de studii am optat pentru cultura măslinelor – asta și pentru că majoritatea colegilor mei aleseseră viticultura și mi-am dorit să nu merg pe calea bătătorită. Așadar, am o diplomă în Tehnologii și Științe Agricole la Universitatea din Florența, un doctorat în Agrobiotehnologia speciilor tropicale și subtropicale și o licență postdoctorală în biotehnologie aplicată plantelor, de la Universitatea din Florida.

Aparent, știm cu toții totul despre uleiul de măsline. Ce luăm de bun și, de fapt, e greșit?
Avem tendința de a crede că tot uleiul de măsline este la fel. Ceea ce e complet fals, există multe diferențe de calitate între un ulei și altul. Știm cu toții că uleiul de măsline este bun pentru sănătate, dar acesta nu este un adevăr absolut. Este sănătos uleiul de măsline proaspăt, bogat în polifenoli.

Uleiul de măsline are un termen de garanție? La ce trebuie să fim atenți când cumpărăm un ulei de măsline din supermarket?
Dă-mi voie să spun de la bun început că supermarketul nu este o sursă bună pentru uleiul de măsline. Dacă decidem totuși să cumpărăm de acolo, trebuie să citim cu atenție eticheta de pe spatele sticlei și să vedem dacă acolo se află o informație foarte importantă: data producției respectivului ulei. Dacă nu avem această informație, ceea ce cumpărăm nu va satisface cerințele noastre în privința calității. Însă prin lege producătorul sau îmbuteliatorul este obligat să treacă pe sticlă doar data de expirare, care nu are legătură cu data producției, ci cu data ambalării. Ceea ce poate fi o problemă, fiindcă poate eu am ținut uleiul în depozit ani de zile, eventual nu în condiții optime, după care l-am ambalat și i-am fixat ca termen de expirare 18 luni de la data ambalării.

Ce anume face ca uleiul pe care îl produci tu să fie unic?
Iată o întrebare dificilă. Cred că uleiul nostru este deosebit datorită poveștii pe care o are în spate. O poveste îndelungată despre dragoste, pasiune și integritate și despre preocupare pentru mediul înconjurător și sănătatea oamenilor.

Ce alte beneficii are uleiul de măsline? Ce fel de ulei poate fi folosit pentru masaj?
Uleiul de măsline are beneficii surprinzătoare pentru piele. Este ideal pentru un masaj ușor și se absoarbe încet în piele. Este ideal pentru relaxarea mușchilor și hidratare. De asemenea, îmbunătățește circulația sangvină, calmează durerile sau spasmele musculare și reduce inflamația. Mai mult decât atât, este bogat în vitamina E care hrănește pielea în profunzime. Și nu doar pielea, ci și părul și unghiile.

În restaurantul tău am observat o mulțime de premii obținute de uleiul tău. Despre ce e vorba?
Din 2011, am fost invitați să participăm într-un concurs al uleiurilor de măsline organizat la Los Angeles. De peste 100 de ani, Los Angeles International Competitions acoordă premii celor mai bune vinuri, băuturi alcoolice, uleiuri de măsline și produse lactate din întreaga lume. Membrii juriului sunt fini cunoscători ai acestor domenii și un premiu obținut în această competiție poate propulsa un produs puțin cunoscut către faima mondială, sau poate confirma reputația de care se bucură un altul. În fiecare an, trimitem la Los Angeles mostre de ulei din producția anului respectiv și aproape de fiecare dată am reușit să fim pe podium. Este un excelent instrument de marketing.

The post An Olive Is Forever appeared first on Forbes Romania.

Robert Redford și Barbra Streisand în filmul „The Way We Were” (1973)

O colecție de mașini de scris care au aparținut personalităților care au apărut pe coperta revistei Time este scoasă la licitație. Este vorba despre 33 de astfel de mașini de scris care alcătuiesc ceea ce este probabil cea mai importantă colecție de astfel de obiecte care au aparținut unor personalități marcante din literatură, muzică și cinema.

Colecția a fost adunată din 2005 încoace de omul de afaceri american Steve Soboroff. Acesta a început să colecționeze dintr-un impuls, după ce la o licitație și-a adjudecat mașina de scris a lui Jim Murray, editorialist premiat cu Pullitzer, care scria pentru Los Angeles Times.

Soboroff a început să colecționeze după un criteriu cât se poate de simplu: era interesat de mașinile de scris ale personalităților care au apărut pe coperta revistei Time. Astfel au intrat în colecția sa mașinile de scris ale lui Tom Hanks, Julie Andrews, Mae West, Greta Garbo, Shirley Temple, Philip Roth sau Andrea Bocelli. Casa Heritage Auctions le va vinde luna viitoare, la Dallas, celui care oferă mai mult.

Ernest Hemingway și-a scris scrisorile din Cuba, de la Finca Vigía, la o mașină Underwood Standard portabilă, din 1926. 2.500 dintre scrisorile din acea perioadă se află în Biblioteca Prezidențială John F. Kennedy. „Hemingway a avut șapte mașini de scris pe parcursul vieții sale”, explică Soboroff în comunicatul casei de licitații, „șase dintre acestea se află în diferite muzee, a mea este singura aflată într-o colecție privată”.

Colecționarul a petrecut cinci ani vânând mașina de scris a lui Truman Capote, o Smith Corona Electra din 1961 aflată pe atunci în posesia lui Joanne Carson, a doua soție a lui Johnny Carson și confidenta scriitorului. Capote avea camera lui în reședința familiei Carson din Bel Air, și scria acolo ori de câte ori era în oraș.

Soboroff a sunat-o pe d-na Carson întrebând-o dacă nu ar fi dispusă să-i vândă mașina lui Capote, dar ea l-a refuzat vreme de cinci ani. Însă, după ce casa i-a fost călcată de hoți, l-a sunat ea pe Soboroff, care pe atunci era președintele Comisiei de Ordine Publică din Los Angeles. Cei doi s-au împrietenit și, în cele din urmă, Soboroff a reușit să cumpere mașina de scris – „pentru o sumă considerabilă”, deși doamna i-a spus inițial că i-o face cadou.

Vor fi oferite la vânzare mașina Oliver Standard la care scriitorul E. M. Forster a scris A Room with a View, Howards End și A Passage to India, mașina Corona Standard pe care Barbra Streisand i-o face cadou lui Robert Redford în filmul The Way We Were (1973), dar și cea folosită de Hugh Hefner, un Royal Empress din 1962.

Soboroff a donat anul trecut pentru, cauze caritabile, șase mașini de scris din colecția sa. Acestea le-au aparținut lui, printre alții, lui John Lennon, Elia Kazan, Orson Welles și  Joe DiMaggio, și au fost adjudecate la licitație pentru o sumă medie de 250.000 de dolari. Fondurile au mers către Jim Murray Memorial Foundation, organizație care oferă burse studenților la jurnalism.

The post Mașinile de scris ale lui Ernest Hemingway, Truman Capote și Tennessee Williams sunt scoase la licitație appeared first on Forbes Romania.

Castelul austriac Schloss Stuppach, unde Mozart și-a scris ultima compoziție, este scos la licitație. Construit în 1130 și amplasat într-o zonă idilică, la 90 km sud de Viena, palatul a fost reședința contelui Franz Anton Walsegg, care i-a cerut lui Mozart să compună o lucrare în amintirea soției sale, Anna von Walsegg, care a decedat prematur pe 14 februarie 1791. Compozitorul însuși avea să se stingă la doar 35 de ani, în același an, lăsând neterminată lucrarea comemorativă intitulată „Requiem in D minor”.

Cu 50 de camere (între care patru dormitoare și opt băi) pe patru niveluri și o suprafață totală de 2.500 de metri pătrați, Schloss Stuppach este una dintre puținele astfel de construcții încă aflate în proprietate privată. De-a lungul timpului, palatul a fost vizitat de personalități precum Napoleon, Franz Schubert sau Papa Pius al VI-lea.

Astăzi cunoscut drept „ultimul castel al lui Mozart”, impunătoarea clădire este scoasă la licitație de Sotheby’s International Realty, care o evaluează între 3,95 și 9,95 milioane de euro. Anterior, proprietatea a fost pusă în vânzare pentru 12 milioane de euro, dar nu și-a găsit cumpărător.

Foto Sotheby’s International Realty

The post Ultimul castel al lui Mozart appeared first on Forbes Romania.