Înțelepții te învață prin faptele lor, nu prin cuvinte, deși Aristotel zicea că cei care știu fac, iar cei care înțeleg îi învață pe alții. Însă așa eram obişnuită… iar obiceiul poate ascunde uneori fața adevărată a lucrurilor. Și vorba lui Baudelaire: „Ceea ce gura se deprinde să spună, inima se obișnuiește să creadă”.
Sigur că e obligatoriu să facem o delimitare între ceea ce înseamnă un obicei bun de unul discutabil, care, în timp, lucrează în defavoarea noastră. Iar vorbitul, acum nu vreau să mă laud, dar nici să exagerez în modestie, e și el o artă pe care mi-am dorit să o deprind și ar fi nedrept să nu recunosc că mi-a adus și multe beneficii. Dar ca acest tip de obicei să fie real bun, e bine să fie și ajutat. Cel mai bun exercițiu în astfel de situații, pentru a echilibra ritmul, cum e obiceiul de a vorbi în exces, e învățarea tăcerii. Astfel, un obicei vechi este contrabalansat de unul nou, care vă poate face plăcere și, neașteptat, vă poate da chiar satisfacții. „Obişnuinţa, adică ceva mai stupid ca lenea, ne face să rămânem nemișcați în mlaștină și să ne împotmolim tot mai mult”, cum zicea Balzac, gândindu-mă eu că se referă aici la obiceiurile proaste și cred că, de fapt, asta m-a speriat cel mai tare: să mă mulțumesc cu faptul că pot vorbi, neluând în considerare că și tăcerea poate avea în conținut miliarde de cuvinte nerostite.
Cam așa se nasc noile obiceiuri, care ne ajută, de fapt, să vedem ce ne trebuie și ce nu, ce e bine să păstrăm și la ce e obligatoriu să renunțăm, pentru că suntem ceea ce facem în mod repetat, iar excelenţa nu este o acțiune, ci un obicei, precum scrie și Aristotel.
Din păcate, lipsa obiceiurilor noi care să completeze tabloul personalității noastre îmbrăcate gros, de iarnă extrem de friguroasă, cu obiceiuri devenite „tradiţionale”, poate avea consecințe grave, definitorii, pe temen lung, asupra caracterului și chiar întregii noastre vieți. Așa începi să simți că nu progresezi, nu ai motivație, îți dispare entuziasmul de viață, îți consumi timpul pe acțiuni și lucruri mărunte, care nu-ți aduc niciun folos, neînțelegând de ce ai an de an aceleași rezultate slabe. În tot acest timp, obiceiurile tale proaste devin tot mai puternice, instalându-se confortabil și evident că în astfel de situații cordonul ombilical începe să ți se pară îngrozitor de greu de rupt. A nu se înțelege greșit și anume că nu apreciez tradiționalul. Dimpotrivă, sunt destul de conservatoare, lucru ce mi-a dat de-a lungul timpului suficiente bătăi de cap și mie și altora, urmare a unui comportament din care nu lipseau obișnuințe clar stipulate la nivel mental, mai abitir decât contractele create de marile case de avocatură și respectate, practic, până la limita suportabilității.
Culmea e că mereu vedem calea bună, însă pașii ne trag către cea cu care suntem obișnuiți, deși am putea să ne inspirăm de la Waze sau Google Maps, nu doar în trafic, ci și ca strategie de acțiune, ca stimulent. Noțiunea de obișnuinţă are multiple conotații: de la rezultate excelente urmare a exercițiilor și activităților repetitive, care conduc către performanță, la rezistenţă la schimbare, care pare să ne împovăreze uneori; de la deprindere și exercițiu până la disciplină, ordine excesivă și obositoare, care conduc fie către reușită, fie către rutină, plictis și către o imagine de sine dezolantă, depinde de tipul de activitate la care este aplicat sistemul. Și așa, ca într-o lege nescrisă, interesele noi, ideile însoțite de fapte care conduc către progres depășesc, chiar înving tradițiile învechite, obiceiurile ignorante, preocupările conservatoare, obișnuinţele ineficiente. Și dacă, conform obiceiului meu vechi, până acum am „vorbit” în scris și ați avut curiozitate și răgaz să „ascultați”, acum mi-ar plăcea să tac, conform obiceiului nou învățat, iar voi să vă spuneți părerea vorbind…
