Cea mai nouă carte a sa, romanul „Efectele secundare ale vieții“, impresionează prin structura elaborată, precizia stilistică și acuitatea analizei. Este demonstrația de măiestrie narativă a lui Vlad Zografi: lumea românească de azi este mai vie, mai reală așa cum a clădit-o el pe hârtie.
Aș putea să încep întrebându-te despre cărțile tale, dar aș vrea să-mi vorbești întâi de toate despre cariera ta de editor, despre munca ta de a publica volumele altora. Cum ai ales acest drum?
Eu am vrut dintotdeauna să scriu, publicasem câte ceva, dar nu există meseria de scriitor – asta dacă nu cumva ești autor de bestseller-uri, ceea ce nu sunt, nici nu mi-am propus să fiu. Mă gândeam să mă fac jurnalist sau să lucrez într-o editură, dar nu cred că jurnalismul mi se potrivea, am reacții întârziate și rămân cu ochii în soare.
Pe de altă parte, la începutul anilor ’90 citeam aproape toate cărțile publicate de Humanitas – editura care, în bună măsură, m-a format. După ce am revenit în țară din Franța, unde obținusem un doctorat în fizică, m-aș fi mulțumit și cu postul de corector, însă am avut norocul să fiu angajat redactor la Humanitas. De 23 de ani lucrez acolo.
Doctoratul tău la Paris este în fizică atomică și bănuiesc că ai fi putut să stai în străinătate și să-ți clădești o carieră radical diferită de cea pe care o ai azi. De ce ai rămas în România?
Nu se punea problema să rămân la Paris sau să plec oriunde altundeva. Voiam să scriu – or, eu nu pot să scriu decât în română. Sunt mari scriitori care s-au adaptat unei limbi străine, îi admir de la distanță, mie mi-ar fi fost imposibil, n-am versatilitatea asta, nu sunt poliglot, trăiesc cu violență în intimitatea limbii române. Sau, inversând raportul, simt limba română ca pe un organ intern netransplantabil.
Povestește-mi despre primii ani la Humanitas. Cât de mult s-a schimbat domeniul editorial între timp?
La începuturile editurii tirajele erau uriașe, exista un public care voia să recupereze acea parte a culturii la care nu avusese acces în comunism. Exista și un prestigiu al cărții, al culturii să-i zicem clasice, care între timp s-a erodat, e un fenomen general, au intrat în joc, prin internet, avalanșe de imagini, informații prezentate ingenios (de multe ori false) și lumi virtuale care concurează pagina tipărită.
Oricum, tirajele n-ar fi putut rămâne ca în anii ’90. Mai e însă un lucru: au plecat în străinătate o bună parte din cititori, iar procentajul analfabeților funcționali e în creștere, deci publicul potențial scade. Trebuie să te adaptezi la condițiile astea. Oricum, lumea editorială depinde critic de calitatea învățământului.
Coordonezi colecția de carte științifică de la Humanitas, unde au apărut volume semnate de nume mari, de la Richard Dawkins la Werner Heisenberg, de la Frans de Waal la Albert Einstein. Ce înseamnă pe piața noastră de carte bestseller în acest domeniu?
Pentru cartea de știință, un bestseller ar fi o carte care se vinde cam de zece ori mai slab decât un bestseller din literatură. Citirea unei cărți de știință cere un oarecare efort, chiar dacă autorul încearcă să se exprime cât mai simplu și mai clar.
Bestseller-ul clasic e „O scurtă istorie a timpului“ de Stephen Hawking, o carte mai dificilă decât pare la prima vedere, dar cu un titlu splendid. În seria pe care o coordonez la Humanitas am publicat mai ales lucrările unor mari oameni de știință adresate publicului larg, pentru că explici bine doar lucrurile pe care le cunoști din interior, din munca ta de cercetare, iar atunci poți deosebi esențialul de neesențial.
CITEȘTE ȘI Despre forţa şi neputinţele literaturii
Cam ce aflăm comparând apetitul românilor pentru cartea de știință cu cel al cititorilor din alte spații culturale?
Cititorii români sunt interesați de nașterea universului, de pildă, dar, din păcate, în mult mai mică măsură de felul în care funcționează creierul. Am publicat cărțile lui Antonio Damasio și Oliver Sacks, neurologi celebri, cărți care în Occident au avut mare succes, au declanșat dezbateri, la noi în schimb nu s-au vândut grozav – și, mai ales, au trecut aproape neobservate în lumea noastră intelectuală, deloc preocupată, după toate aparențele, de tema asta.
Un rol îl joacă aici și nivelul scăzut al jurnalismului de știință, deși sunt câteva excepții notabile – cazul Corinei Negrea sau al lui Cristian Presură.
Cât timp îți lasă profesia de editor pentru scris? Te întreb asta pentru că, după ce am terminat de citit cea mai nouă carte a ta, romanul „Efectele secundare ale vieții“, mi-am dat seama că munca de organizare a materiei, a întregii narațiuni, trebuie să fi fost imensă.
Eu n-am timp să scriu când vreau, mă aflu cam în situația lui Gustav Mahler, un compozitor născut cu o sută de ani înaintea mea, care dirija tot timpul stagiunii și compunea abia în vacanță. Dar îmi notez de ani de zile idei, situații, replici sau observații banale, în spatele „Efectelor secundare…“ au fost sute de pagini scrise de mână, exista un material care s-a tot adunat.
Chiar dacă n-am timp să scriu, mă gândesc la lucrurile astea, e o materie pe care o modelez și remodelez mereu în minte. Iar când am răgaz – scriu. Situația asta nu are numai dezavantaje, te poți gândi mai atent, ce scrii are o miză mai mare, știind cât de prețios e timpul nu bați câmpii. Scrisul e un amestec straniu de rigoare și delir.
Cu totul în afara modelor literare, dar perfect inserat în actualitate, polifonic, caustic, analitic – s-au spus multe despre acest roman, iar discuțiile pe care le-a stârnit și le poate stârni sunt infinite. Când ai început să-l scrii aveai deja viziunea întregii lui arhitecturi?
Da, știam cum va fi, știam cum trebuie să se încheie, știam ce vreau să fac acolo, aveam o structură în minte – dar nu una fixată până la detalii. Scriind, inventam în fiecare zi, improvizam, deschideam piste noi, mă jucam mult.
Având însă mereu limpede în minte ce vrea să spună romanul – dar când zic asta nu mă refer la idei simplu de enunțat, la o temă demonstrativă, ci la ceva complex, ireductibil la un discurs și incompatibil cu tipologii sau clișee de orice fel. E ca și cum ai simți un gust – nu-l poți descrie, dar senzația lui e pregnantă și inconfundabilă; sau e ca și cum ai avea în minte o muzică polifonică și tu nu cunoști nici măcar notele muzicale, dar senzația acelei muzici e vie și intensă.
Arhitectura romanului, în timp ce-l scriam, a fost în bună măsură flexibilă, dar senzația pe care el trebuia să mi-o dea a rămas de la început absolut neschimbată. Am modelat ani de zile la obiectul care avea să devină romanul, am adăugat situații și personaje, am inventat povești, având mereu în minte senzația asta.
Scriind, n-am făcut decât s-o reprezint. Senzația fiind complexă, romanul a căpătat și el o complexitate pe care unii o pot găsi indigestă – cei care caută răspunsuri și concluzii tranșante. Viața reală nu-ți oferă luxul concluziilor tranșante.
Când te întorci la dramaturgie?
Nu cred că am să mai scriu vreodată teatru, simt că în ultimele piese am spus tot ce aveam de spus. Lucrurile la care mă gândesc de câțiva ani pot lua doar forma romanelor. Chiar dacă în ce scriu încape mult ludic, pentru mine scrisul nu e un capriciu, nu mă amuz să încerc una sau alta doar ca să văd ce-ar ieși, dacă scriu ceva trebuie să mă conving că are într-adevăr miză, n-am timp și energie de pierdut.
În orizontul meu de-acum nu se află decât nuclee de romane care așteaptă să fie dezvoltate. Îmi ia mult timp până să mă hotărăsc să scriu o carte – de fapt, am scris puțin.
În ce fel diferă efortul romancierului de cel al dramaturgului? De fapt, ce scrii cu mai multă plăcere – teatru sau proză?
Nu mi-e ușor să răspund la întrebarea asta pentru că vremea în care am scris teatru e închisă într-o capsulă de care m-am îndepărtat mult. Aproape că am uitat cum era. Există o diferență importantă care ține de construcție, de tipul ei și de amploarea ei.
Când lucram la „Efectele secundare…“ trebuia să am în minte, în fiecare clipă, vreo patru sute de pagini, e ca și cum le-aș fi scris și rescris simultan, pentru că lucrurile se leagă, construcția e coerentă, nu se dezvoltă la întâmplare.
Era un efort de memorie epuizant. Sigur, și piesele trebuie să aibă coerență, dar la o scară mai mică, mai ușor de controlat. Coerența e impusă de miza a ceea ce scrii. În privința plăcerii, bănuiesc că ea a fost aceeași.
Cum se simte dramaturgul în sală, urmărind cea dintâi reprezentație a uneia dintre piesele sale? Când a fost montată prima ta piesă de teatru?
E o senzație stranie, te recunoști și nu te recunoști în ce vezi pe scenă. Sunt cuvintele tale, dar privite dintr-o altă perspectivă, descoperi ce-ai pus acolo fără să știi – ceea ce e bine. Suprapui spectacolul avut în minte când ai scris pe spectacolul real care se desfășoară în fața ta. În ’97 s-a pus în scenă „Petru“ la Teatrul din Satu Mare. Țin minte că eram bucuros și amețit – e o amintire dintr-o capsulă a timpului foarte, foarte îndepărtată.
Cumva îți găsești timp și pentru a scrie comentarii politice. Pentru cine sunt aceste texte și ce aștepți de la ele și de la cititorii lor?
Am scris articole dintr-o revoltă spontană, simțeam că nu pot să nu reacționez, că se petrec lucruri inacceptabile și trebuie să vorbesc și altor oameni, așa cum mă pricep, simțeam că văd limpede anumite lucruri. Eu nu sunt un om decuplat de ce se întâmplă în jurul meu. Din păcate, acum, când se petrec lucruri încă mult mai rele, n-am putut veni cu niciun articol.
Se întâmplă că scriu ceva care mă dizolvă, sunt prins cu totul în povestea asta, iarăși trebuie să am în minte în fiecare clipă patru sute de pagini. Am încercat acum o lună sau două să mă apuc de un articol, m-am așezat la calculator, am scris un paragraf, n-am reușit mai mult, am stat ca prostul în fața calculatorului câteva ore, a trebuit să renunț, mă aflam, sufletește și stilistic, în altă lume.
Un prieten m-a întrebat de ce n-am mai scris articole tocmai acum; e greu de explicat, pentru că revolta mea e și mai violentă. Sunt însă prizonierul cărții la care lucrez, dacă voi reuși s-o termin și va fi publicată, abia atunci prietenul meu va înțelege de ce am tăcut atâta timp. Mă simt vinovat că n-am mai scris articole politice tocmai acum.
Care consideri că este cel mai important lucru pe care l-ai făcut până acum?
La întrebarea asta sunt tentat să spun ceva patetic, așa că îmi reprim pornirea de a răspunde.
