Era vorba despre Cupa Mondială din Franța, iar Gheorghe Hagi, cel mai apreciat fotbalist român din istorie, făcea una dintre declarațiile care l-au făcut celebru. „Hai să vorbim adevărul, noi nu avem nimic! Merităm să ne faceți statuie pentru ce am făcut noi în 10 ani, în condițiile care sunt în România, sociale și tot ce vreți voi, trebuie să ne faceți statuie. (…) Se duce fotbalul românesc. Se duce, vă spun, în 2-3 ani, va fi zero. Zero!”
Nu puțini au fost cei care au râs de ceea ce a spus Hagi. Au râs în primul rând de modul cum a spus-o (microbiștii își vor aduce aminte cu siguranță de remarca făcută către un ziarist – „Nu strâmba tu, cu mustața ta”), exprimările sale fiind deja foarte bine cunoscute, dar au râs și de ceea ce anticipa fostul fotbalist. De atunci încoace, naționala de fotbal a României nu s-a mai calificat la niciun campionat mondial. Nici măcar la recentul campionat european de fotbal care a avut loc, parțial, și în România, nu am avut ocazia să vedem fotbaliști români.
Iată că, 23 de ani mai târziu, cea mai experimentată scrimeră din România, Ana Maria Brânză (Popescu), face o declarație la fel de dură în ceea ce privește situația din prezent a unui sport care a adus multe medalii olimpice pentru România.
Nu aduc în discuție modul cum a ales sportiva să-i răspundă ministrului Eduard Novak, un alt fost sportiv care a câștigat un titlu paralimpic, dar care a avut o reacție cel puțin nepotrivită.
La fel ca mulți alții, care pare că își pierd complet bunul simț și rațiunea atunci când ajung în politica (mai) mare, Eduard Novak a declarat că sportiva n-ar fi câștigat locul întâi nici dacă bugetul federației de profil era cu 5 milioane de lei mai mare sau că medalia de argint obținută de sportiva de 37 de ani este peste așteptările lui.
Nu aduc în discuție nici modul cum a ales sportiva să răspundă ziariștilor atunci când unii dintre aceștia au scos în față mai degrabă ratarea primului loc decât performanța obținută prin ajungerea în finală.
Atât în cazul lui Hagi, cât și al Anei, perspectivele acestor uriași performeri (numai cine nu a făcut o zi de sport în viața lui nu înțelege eforturile supraomenești pe care le face un sportiv pentru a ajunge în liga mare) sunt cât se poate de ușor de înțeles, în condițiile în care sportul nu este susținut la nivel național decât atunci când este nevoie de voturi. Astfel s-a ajuns ca România să se transforme dintr-un lider la gimnastică într-un outsider în cel mai bun caz. La fotbal, după ce în 1994 a fost aproape să ajungă între cele mai importante patru echipe din lume, naționala a ajuns să se chinuie din greu an de an cu echipe care de care mai slabe și să rateze competiție după competiție.
Dacă ceea ce spune Ana Maria Brânză se va adeveri, atunci probabil că este de așteptat ca peste alți 20 și ceva de ani, la Jocurile Olimpice sau la alte competiții internaționale, să ajungem să ne bucurăm dacă un sportiv român s-a calificat măcar între primii 8 sau 10.
Pentru că, dacă există un lucru clar pe lumea aceasta, este că în lipsa investițiilor serioase și susținute nimic durabil nu poate să se dezvolte. Este valabil în sistemul de educație, este valabil în sport, este valabil în economie și este valabil la nivelul întregii societăți. Poate n-ar fi rău să ne gândim la asta acum, când suntem la munte, la mare, prin țară cu rulota sau în străinătate într-o vacanță exotică. Să ne revedem sănătoși în toamnă!
