Pe atunci, a face banking era mai mult o chestiune de nume, de reputație”, explică John Chrissoveloni, moștenitorul familiei care a înființat instituția bancară ce purta acest nume. La fondarea băncii, unde N. Chrissoveloni era acționarul principal, fiii săi Jean, Dimitrie și cumnatul lor, principele Dimitrie Șuțu, au garantat cu toată averea lor, pentru a câștiga încrederea clienților – ceea ce astăzi s-ar numi „unlimited liability”. Iar acest mod de a gândi s-a transmis generației următoare: în 1930, când tatăl lui John Chrissoveloni a fost chemat să semneze falimentul băncii, el a preferat să vândă și să plătească deponenții (cu aproximativ 3,8 miliarde de lei), Banca Națională și toți creditorii. „I-a plătit în cocoșei de aur, nefiind destui lei în circulație, ca să se asigure că numele va continua, deși putea să închidă ușa și să spună că toată lumea a pierdut“, adaugă John Chrissoveloni, acum singurul din familie care trăiește în România. Banca Chrissoveloni a supraviețuit în România timp de 100 de ani, chiar și unei crize mondiale grave, până când a fost naționalizată, în 1948. La apogeul său, în 1928, avea rezerve de 190 de milioane de lei și un profit net de 46 de milioane, sume impresionante pentru acea vreme.
După un Bachelor of Science în inginerie mecanică la Belfast, în Irlanda, John Chrissoveloni, alungat din țară de comuniști pe când avea 17 ani, lucrează la Goodyear – mai întâi ca inginer, apoi manager. Urmează un parcurs care îl duce în consultanță și apoi devine mic investitor în România, după Revoluție, când mama sa îl sfătuiește să încerce să reia afacerea din România. „Făceam consultanță și încercam să creez o punte între relațiile mele din Grecia și Anglia cu România, să fiu persoana de încredere a străinilor aici. Scopul final era de a reface banca Chrissoveloni”, mărturisește el.
„Never say never” este răspunsul lui atunci când îl întrebi dacă și cum ar vrea să reia afacerea financiară a familiei. A încercat deja, cu ceva vreme în urmă, dar a făcut invers decât era recomandat – a căutat un partener strategic înainte de a lua licența de banking (care costa în jur de 2 milioane de dolari), iar acesta nu l-a mai susținut când a văzut că poate intra și singur pe piață. Chrissoveloni continuă însă să ducă numele mai departe, deoarece este «un brand 100% românesc, care a trăit 100 de ani, a trecut prin toate crizele și, fiindcă a plătit întotdeauna, dădea o garanție oamenilor», după cum spune cu mândrie.
Investiții în istorie. Până la reluarea tradiției însă, John Chrissoveloni, care a trăit de la 17 ani în Anglia și Grecia și, după Revoluție, s-a întors (cu intermitențe) în România, se ocupă cu afaceri imobiliare, o altă moştenire a familiei. Face naveta, după cum spune, între București-Londra-Atena, deși este destul de dezamăgit de România: de atmosfera apăsătoare, de nesiguranță, de modul în care au fost păstrate proprietățile și de legi.
Familia (de origine greacă, dar stabilită în România în secolul XIX) a reușit să recupereze un conac din Teleorman și unul din Moldova, însă ambele erau în stare deplorabilă. Acestea ar putea intra într-un circuit turistic, dar potențialul lor rămâne încă de analizat. O altă proprietate recuperată este clădirea din Lipscani 55, în care Chrissoveloni a investit deja 1,3 milioane de euro şi unde lanțul de librării Cărturești va deschide anul acesta cel mai spectaculos concept-store al său. Clădirea în stil francez, care pare un adevărat palat, păstrează încă pe frontispiciu blazonul familiei.
Dar faptul că este urmaș de bancher nu îl face pe omul de afaceri mai blând cu sistemul bancar actual: „problema cu dezvoltarea imobiliarului este că băncile sunt foarte scumpe, nu te ajută, plătești dobânzi de 6-7%, pe când afară iei aceiași bani cu 2%. Aici, însă, economia e mult mai săracă și un client onest nu poate suporta aceste costuri”, susține el. Așa se explică o dezvoltare economică lentă, care nu încurajează destul investitorul local român, în viziunea sa.
Urmașul bancherilor, acum singurul care locuiește în România, deține Imobiliara Chrissoveloni, compania fondată de tatăl său în 1932, a cărei activitate a reluat-o încă din 1990, prin mici investiții în real estate (clădiri de 1.000 -1.200 mp). „Mie nu mi-au plăcut riscul și investițiile enorme, nu îmi stă în caracter să joc totul pentru tot, eu trebuie să le controlez, să le cresc și să cresc oamenii din ele”, explică proprietarul. Spune că nu banii îl motivează, ci crearea unor slujbe: „ideea e să clădești, nu să iei un bonus și cred că modelul trebuie să se schimbe, fiindcă economia nu poate continua așa”. Chrissoveloni crede într-un model de economie care se bazează pe mici investitori, nu pe speculatori. „Scopul meu nu e să devin un om bogat în sensul acesta (al unui top al milionarilor, n.red.), menirea unui om de afaceri este de a crea locuri de muncă, nu de a calcula milioanele”.
Chrissoveloni este însă un om al timpurilor moderne și sfatul său pentru investiții se îndreaptă către inovație. „Dacă te uiți la economia americană, aș spune să investești în invenții, tehnologie, software. Aici nu ai piață de dezvoltare, dar ei vin să caute idei, pentru că acesta este marele business, tot restul este controlat de multinaționale. Te lovești mereu de nevoia de parteneri nternaționali, care se mișcă într-un alt ritm.” El însuși are acțiuni în companii legate atât de tradiția familiei, cât și de inovație –Union Card Services, după ce acum câțiva ani a fost acționar PayNet.
Portretul unei bănci din trecut. Familia s-a ocupat la început cu comerțul de grâne, pe vremea când prețurile pentru Europa se stabileau în România. Zanni, care a fondat Chrissoveloni & Fils și a făcut bani din comerț, a fost primul care s-a gândit să îi finanțeze și pe alții, adăugând astfel denumirii „Maison d’Export & Banque”. A început așadar istoria unei bănci care finanța comercianții, pentru a deveni ulterior o high street bank. Străbunicul lui John, Niculae, a renunțat complet la comerț (export de grâne și lemn în porturile Mediteranei), pe care l-a lăsat în seama fraților și a venit la București să se ocupe de afaceri financiare. În 1882, s-a asociat cu o altă casă de comerț și finanțare, iar în 1886 a fondat N. Chrissoveloni Bancheri. Ulterior, acesta a finanțat toate marile proiecte românești din industrie, precum complexele de la Galați și Reșița, fabrica de ciocolată Capșa, Luceafărul și a lucrat cu marii industriași precum Auschnitt și Mociorniță. Acesta a fost marele boom în viața băncii care nu oferea doar working capital, ci investea în capitalul social al acestor afaceri.
În fața concurenței acerbe reprezentate de Marmorosch, Blank & Co, cea mai mare bancă privată, Chrissoveloni s-a unit cu Banca de Credit Român și și-a dublat capitalul într-un an. Nu era vorba de fuziune, ci de o înțelegere, o cooperare, după cum explică urmașul familiei.
În 1928, banca ajunsese la apogeu, un capital de 350 milioane de lei. Dar în 1932 criza a lovit România și toată lumea voia să-și retragă banii din bănci. Pentru a supraviețui, bancherii au vândut bunurile imobiliare, printre care sediul din Lipscani 17, unde trei generații din familie se perindaseră. Pe atunci, pentru o bancă sediul era totul, deoarece modelul de business nu presupunea o multitudine de sucursale. Ulterior economia s-a refăcut prin exporturi în sectorul agricol și atunci banca s-a întors la investiții bancare pe termen scurt, încheind un cerc complet în propria istorie.
Citiți textele integrale în ediția tipărită a revistei, dar și în variantă digitală a revistei din webviewer sau în aplicația de iPad a Forbes România
