FacebookTwitterLinkedIn

Ce s-a întâmplat?

Banca Centrală a Elveției a renunțat la un prag de variație a cursului francului, pe care îl menținuse timp de trei ani cu „eforturi“ considerabile. Ghilimelele sunt pentru că efortul vine dintr-o postură totuși de invidiat: trebuia să tipărească bani pentru a cumpăra cât mai mulți euro – în bilanțuri asta înseamnă pierdere de franci, dar în realitate este vorba totuși de bani cu care banca a putut investi în lucruri cât se poate de palpabile – de exemplu acțiuni sau obligațiuni. Cele 500 de miliarde de euro strânse în bilanțul băncii sunt de ajuns pentru a cumpăra integral Apple, cea mai mare companie din lume după capitalizarea de piață.

De ce a decis totuși SNB că „efortul“ a fost prea mare și că nu mai merită să continue?

Tocmai pentru că asta ar fi însemnat o dependență față de euro atât de mare încât economia Elveției s-ar fi putut considera, de facto integrată zonei euro – cu toate riscurile care decurg din situația precară a finanțelor UE. Când relaxarea cantitativă a BCE a devenit iminentă, când alegerile amenințau deja să ducă Grecia mai aproape de un exit și mai ales când cursul dolar/euro a început să anticipeze aceste evoluții, cu o apreciere a dolarului de peste 20% în doar câteva luni – elvețienii au avut de ales între a aștepta ca acumulările de euro să-și piardă din valoare și a face o decuplare controlată, folosind răgazul pentru a cumpăra ieftin dolari.

Și pentru a se scutura de arbitrajul fondurilor de hedging, care foloseau pragul valutar ca pe un paravan aducător de câștiguri sigure, multe au fost lovite grav de decizie sau chiar au tras oblonul.

În Est au părut și victimele colaterale: creditele ipotecare date în Polonia, Ungaria și în mult mai mică măsură România sau chiar credite publice luate de municipalități, mai ales în Ungaria. Împrumutații au văzut cum valoarea ratei a ajuns până la dublu față de minimele de acum șapte-opt ani, iar băncile au văzut cum valoarea garanțiilor a scăzut sub jumătate – iar uneori chiar spre un sfert, atunci când deprecierea francului s-a suprapus căderii pieței imobiliare.

Ce putea face BNR?

Există o mulțime de voci care spun acum că autoritățile de reglementare puteau face ceva sau altceva pentru a preveni deznodământul. Toate aceste argumente sunt de-a dreptul facile, după ce s-a consumat un scenariu din o mie posibile, dar în plus nu țin cont nici de faptul că o politică monetară la rândul ei are de făcut un compromis rezonabil între zeci de componente. La vremea lor, banii intrați în economie au fost bineveniți pentru a ridica puterea de cumpărare, pentru a recapitaliza companiile, pentru a crește în cele din urmă economia până la un nivel de la care chiar și pierderea produsă de criză ar fi fost suportabilă. O restricție a intrărilor de capital ar fi însemnat desigur rate mai sustenabile dar și salarii la jumătate față de cele de acum – și ăsta este numai unul dintre multe efectele revizibile într-o astfel de istorie contrafactuală. Pe când pretenția de a alege doar consecințele dezirabile din orice mixt de politici și de-a le refuza pe cele neplăcute este doar o fantezie fără bază științifică.

În realitate, condițiile de creditare din România au fost destul de restrictive – cu rezerve minime obligatorii de 40% constituite de bănci pentru finanțările atrase în valută. La vremea respectivă, BNR era criticată pentru strictețe, nicidecum pentru relaxare.

Ce pot face băncile?

În realitate, deși aprecierea totală a francului este cu adevărat prăpăstioasă – de la simplu la dublu – cea mai recentă creștere este complet suportabilă și n-ar trebui să ridice vreun fel de problemă la nivelul sistemului bancar. Au demonstrat-o deja Volksbank și OTP, care au înghețat cursul respectiv redus dobânda cu 1,5% (de fapt acceași operațiune financiară prezentată în moduri diferite) astfel încât clienții plătesc în ianuarie cât au plătit și în decembrie.

Cele două bănci au majoritatea portofoliului de franci din România. Măsura este prezentată ca temporară, pentru trei luni, însă este aproape cert că va deveni permanentă într-o formă sau alta. Este și de așteptat ca restul băncilor să urmeze exemplul, chiar dacă prima mișcare din partea Raiffeisen a fost oarecum jenantă – cu o reducere de dobândă de numai 0,5%. Ce arată asta? Dintre împrumutații în franci există în continuare o bună parte pentru care plata ratelor este sustenabilă chiar și la acest nivel iar unele bănci nu vor să renunțe la profituri.

Pentru că, deși dobânzile au fost mici, marjele practicate au fost peste media pieței astfel că francul a adus băncilor profituri frumoase. La asta se adaugă o scădere a Libor cu 3 puncte, de la 2,5 la -0,5, care rar s-a transmis integral la clienți. La fel se adaugă și reducerea RMO de către Banca Națională, care a scăzut și mai mult costurile – astfel încât o reducere de dobândă de 3 până la 4,5 puncte procentuale să poată fi operată fără ca marja de profit a băncii să fie afectată.

Fiecare punct procentual de dobândă înseamnă 10% la rată, deci este posibilă chiar azi o înjumătățire a efortului clienților. Iar dobânzi de 1-1,5% la franci nu sunt ceva nemaiauzit – dimpotrivă, este valoarea standard pe care băncile din Vest o trec astăzi în dreptul rubricii “prime rate”.

Ce pot face clienții?

Procesul cu banca poate fi o soluție, deși extremă și scumpă. Majoritatea cazurilor se rezolvă însă, colectiv sau individual, prin negocieri amiabile. Iar aici, deși băncile încearcă o abordare individuală din care să stoarcă un profit cât mai mare, în cele din urmă sunt dispuse să cedeze oricât de mult numai pentru ca plata principalului să rămână viabilă. Pentru că de executarea garanțiilor, care mai valorează sub jumătate din credit, nici nu poate fi vorba.

Indiferent de situație, dați un telefon la bancă și întrebați cât aveți exact de plătit și dacă există vreo formulă de restructurare a creditului astfel încât rata să fie cât mai suportabilă!

Eventuala conversie pe care ar propune-o este o decizie dificilă și cu consecințe serioase – într-adevăr ar proteja față de orice nouă apreciere a francului, dar ar și face ireversibile pierderile de până acum, astfel încât o eventuală răsturnare a tendinței se va transforma într-o nouă pierdere, de data asta din cauza noii monede de împrumut – euro sau leu.

Ce pot face politicienii?

Prima reacție a fost devastatoare pentru bănci, după ce s-au fluturat idei “radicale” precum conversia la curs fix, cules de la data acordării creditului. Falimentul personal, cândva îngropat cu fanfară de lobby-ul bancar a ajuns să fie acceptat ca răul cel mai mic. Este un statut previzibil, cel de țintă facilă, după ce bancherii au reușit să rămână cu un capital de încredere mai mic chiar decât politicienii. Iar operațiunea de jupuire a șapte rânduri de piei, atât de familiară bancherilor, va continua dar în sens invers.