Cautare




, Staff

https://www.facebook.com/forbesromania https://twitter.com/ForbesRo

Industrie |
|

România@100: Steaua de la malul mării

Când vrei să înțelegi mai bine agonia și extazul prin care a trecut în ultima jumătate de secol sectorul de rafinare din România, e de ajuns să urmărești cu atenție povestea tumultoasă a Petromidiei.
080 dosar Petromidia 05

Istoria celei mai mari rafinării din România începe în anii ’70, când, pentru îndeplinirea programului de dezvoltare a României, stabilit de statul român în perioada 1970-1975, s-a hotărât construirea la malul Mării Negre a unui combinat petrochimic, cu o capacitate anuală de prelucrare de 3,5 milioane tone de țiței şi integrat cu un sector petrochimic (200.000 tone etilenă şi 100.000 tone propilenă).

A fost ales Năvodari, în detrimentul localităților Cumpăna, Cernavodă sau Valul lui Traian, având în vedere atât distanța față de Marea Neagră, în condițiile în care rafinăria urma să prelucreze țiței greu/sulfuros, cât și terenul agricol necesar, aproximativ 37 de hectare, din cele peste 480 de hectare ocupate de combinat, fiind recuperate din mare.

Pentru a înțelege mai bine momentul pe care îl traversa industria românească e de ajuns să menționăm că în perioada anilor ’70-’80 s-au construit instalaţii noi de rafinare la Piteşti, Ploieşti  şi Oneşti, cu o capacitate similară cu cea a rafinăriei Petromidia. Practic, la finele anului 1970 existau în România  rafinării la Piteşti, Brazi, Teleajen, Oneşti, Vega, Câmpina, Dărmăneşti, Suplacu de Barcău și Ploiești (Astra), cu o capacitate totală de prelucrare de aproximativ
16 milioane de tone de țiței pe an.

Ca un element de culoare, spre diferență de celelalte rafinării din țară construite având ca bază același proiect (la Brazi, Pitești sau Onești), la Năvodari toate instalațiile au fost realizate în România.

Lucrările de construcție a platformei Petromidia au început în 1976, iar în 1979 rafinăria a început să funcționeze și a procesat circa 1,25 milioane tone țiței, cu un randament al produselor albe de 44,6% . Până în 1989, s-au proiectat, realizat și integrat în fluxul tehnologic al rafinăriei și petrochimiei un număr de 16 instalații în rafinărie și șapte în petrochimie.

Legăturile logistice cu portul Constanța erau realizate prin trei conducte subterane: una pentru transportul țițeiului din Constanța la rafinăria Midia și alte două conducte, una pentru benzină și una pentru motorină, pentru transferul acestor produse la Oil Terminal Constanța. Prin construirea canalului Dunăre – Marea Neagră, Rompetrol Rafinare avea posibilitatea de a livra produse utilizând barjele.

În ceea ce privește impactul social, platforma a avut un rol major în evoluția localității Năvodari, de la o așezare de pescari și crescători de animale cu o populație de circa 500 de locuitori, la un oraș industrial de 7.000 locuitori în 1975, 26.000 în 1983, 32.400 în 2002 și circa 40.000 în prezent. De-a lungul celor peste 30 de ani, aproximativ 30.000 de oameni au lucrat pe platforma Petromidia.

După decembrie 1989, după schimbarea regimului politic, statul s-a retras gradual din acționariatul rafinăriilor, fiecare companie dezvoltându-și propriile strategii pentru supraviețuire și mai ales pentru dezvoltarea unor programe de retehnologizare conforme cu normele internaționale de mediu.

La început anului 1990, în România erau în funcțiune 10 rafinării, care au înregistrat în 1989 o cantitate record de materie primă procesată – circa 34 de milioane de tone de petrol. În anii 1975, în România se rafinau circa 20 de milioane de tone de ţiţei. Concepţia economică în perioada comunistă era strictă: să nu depindem de importuri şi să producem totul în ţară. Pornind de aici, petrolul juca un rol crucial, era pilonul pe care se baza întreaga economie: agricultură, textile, îngrăşăminte, industria chimică, mase plastice, lacuri, vopseluri, cauciuc, fire şi fibre sintetice.

Numai că, între timp, piețele țintă s-au modificat dramatic, atât la nivel intern, cât și pe plan internațional. Practic, pe fondul reducerii necesarului de materii prime pentru industria de fire și fibre sintetice, complexul de la Midia, devenit între timp Societatea Comercială Petromidia SA, s-a reorientat spre producția de carburanți și polimeri și a trecut în conservare anumite instalații.

Prima tentativă de privatizare a SC Petromidia SA  a avut loc în 1993 când firma americană Marc Rich & Co (ulterior, Glencore International) a încercat preluarea după ce investise, între 1990 și 1993, 50 de milioane de dolari în modernizarea unor instalații, în contul cărora a primit produse petroliere.

După „spargerea” Companiei Române de Petrol (CRP), din 1997, Petromidia rămâne fără acces la depozite și rețea de distribuție, astfel că se propune în perioada 1997-1998 pe fondul acumulării de datorii – 120 de milioane de dolari, de mai multe ori, lichidarea, dar și privatizarea acesteia.

A doua încercare de privatizare Petromidia a avut loc în 1997 când FPS (Fondul Proprietății de Stat) a discutat cu Daewoo, Glencore și Petromidia SUA (reprezentanță a Windmill). Urmează firma turcă Akmaya în ianuarie 1999, cu care se semnează preluarea a 65% din acțiunile rafinăriei pentru 725 de milioane de dolari (acțiunile efective – 239 de milioane de dolari, investiții de 226 de milioane de dolari și valoarea datoriilor acumulate de societate și preluate de cumpărător de 260 de milioane de dolari). Din valoarea datoriilor, circa 215 milioane dolari urmau sa fie reeșalonate la plată pe o perioadă de 5-15 ani.

Dar povestea se complică prin neînțelegeri între autoritățile române și compania turcă, rezultate și din negocierile cu FMI și Banca Mondială. Acestea duc la anularea contractului, dar și la procese, arestări și acuzații de spionaj.

În octombrie 2000, începe a treia încercare de privatizare, cu Rompetrol Group NV, iar în ianuarie 2001 se face transferul efectiv al pachetului de acțiuni.

La momentul respectiv, în 1999, rafinăria a prelucrat o cantitate de circa 900.000 de tone de materie primă și 1,15 milioane de tone în 2000.

Grupul a demarat un amplu program de investiții pentru modernizarea și automatizarea rafinăriei și a fluxurilor de producție, de alinierea la standardele de calitate și mediu, până la creșterea capacității de prelucrare.

În același timp, au fost repornite instalațiile de producție polimeri, închise în 1996 din lipsa materiei prime, și se dezvoltă facilități care să susțină activitatea și noile capacități, facilitate pentru aprovizionarea cu materie primă, instalaţii automate de ambalare a polimerilor, primul terminal criogenic de la Marea Neagră (pentru aprovizionarea cu etilenă), un centru de monitorizare și control a unităților de producție de pe platforma Petromdia și multe altele.

În august 2007, compania națională de petrol și gaze din Kazakhstan – KazMunayGas (KMG) a cumpărat 75% din acțiunile grupului Rompetrol, iar în 2009 restul de 25%, devenind unic acționar.

Investițiile totale realizate de KMG în perioada 2007-2017 pentru susținerea si dezvoltarea activităților de profil ale grupului se ridică la peste 1,6 miliarde de dolari. KazMunayGas a reușit să transforme rafinăria Petromidia în cea mai mare unitate de profil din România, dar și una din cele mai moderne din regiunea Mării Negre.  În prezent, doar 4 rafinării mai sunt în funcțiune în țară (Petromidia Năvodari și Vega Ploiești deținute de KMG, Petrobrazi Ploiești, controlată de OMV și Petrotel Ploiești, deținută de Lukoil).

Materia primă prelucrată de rafinăria Petromidia în perioada 1979-2017 se apropie de un nivel de 117 milioane de tone, din care circa 49 de milioane de tone în intervalul 2007-2017, când rafinăria a atins niveluri record (5,66 milioane de tone în 2017).

Pe fondul investițiilor de peste 400 de milioane de dolari realizate între 2008-2012 pentru modernizarea și creșterea capacității de prelucrare a rafinăriei Petromidia, volumul de materii prime procesat a crescut de la 3,8 milioane tone în 2007 la 4 milioane tone în 2012, respectiv 5,66 milioane de tone anul trecut (cu 5% peste nivelul din 2016).

Cantitatea zilnică de materie primă prelucrată a înregistrat o creștere constantă, de la o medie de 10.800 tone în 2007 la 11.000 în 2012, respectiv 16.763 anul trecut. În luna decembrie a anului trecut, unitatea de la malul Mării Negre a atins o cantitate zilnică de circa 19.100 tone de materie primă, cel mai înalt nivel obținut de aceasta în istoria sa de
41 de ani.

România @100- Dobrogea

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii