Cautare




, Contributor

Opinii |
|

Războiul împotriva banilor

Subiectul care se bucură de atenția noastră în aceste zile îl reprezintă posibilitatea de a elimina din circulație bancnotele cu valori mari ale dolarului și euro. Acest concept este dovada pură de prostie – și faliment intelectual – din partea factorilor de decizie politico-economici actuali și a profesioniștilor din domeniul economiei.
Steve Forbes

Larry Summers, fost secretar al Trezoreriei SUA și președinte al Harvard, insistă cu propunerea sa, conform căreia SUA ar trebui să interzică bancnotele de 50 de dolari și 100 de dolari. Există discuții, de asemenea, cu privire la interzicerea bancnotei de 500 de euro.

Aparent, motivul îl reprezintă ajutorul de care ar beneficia America în lupta împotriva teroriștilor, mituitorilor, traficanților de droguri și evazioniștilor, prin faptul că le vor fi îngreunate acțiunile și modul în care își vor stoca banii obținuți necinstit.

Bancnota de 100 de dolari, cu chipul lui Benjamin Franklin, este cea mai populară din lume, cu peste 10 miliarde aflate în circulație. Noțiunea conform căreia răufăcătorii, precum traficanții de droguri mexicani și ISIS ar putea fi perturbați de absența lui Benjamin – „Acești saci cu bani sunt prea grei acum. Să ne predăm!” – este atât de amuzantă încât lumea ar trebui să se întrebe dacă nu cumva Summers și colaboratorii săi scriu glume pe tema asta pentru emisiunea Saturday Night Live.

Expertul monetar Seth Lipsky atrage atenția, punctual, în New York Post: „Când criminalii folosesc arme, democrații vor să ia armele de la cetățenii care respectă legea. Când teroriștii folosesc bancnote de câte o sută, liberalii vor să ne interzică bancnotele cu Benjamin Franklin”.

În condițiile în care administrația Obama vrea să interzică resursele pentru teroriști, de ce oferă zeci de miliarde de dolari centrului terorismului global, Iran?

Adevăratul motiv al acestui război împotriva banilor – începând cu facturile uriașe – reprezintă o modalitate urâtă prin care marele guvern își exercită puterea. Oamenii vor avea mai puțină intimitate: comerțul electronic facilitează accesul pe care „Big Brother” îl are asupra acțiunilor noastre, prin urmare ar trebui să ne limităm la activitățile pe care acesta nu le îndrăgește precum cumpărăturile de zi cu zi (să cumpărăm sare, zahăr, sticle de suc și Big Mac-uri).

Această măsură de a înlătura anumite bancnote din circulație hrănește fantezia comisarilor că pot controla mai bine economia. Factorii de decizie din Washington, Tokyo și UE sunt de părere că motivul pentru care economia lor stagnează este reprezentat de faptul că oamenii încăpățânați nu cheltuiesc și nu investesc așa cum ar trebui. Cum poți determina aceste ființe neinformate și recalcitrante să facă ceea ce ar trebui să facă? Cea mai recentă soluție provenită de la conducătorii noștri este reprezentată de ratele negative ale dobânzilor. Dacă oamenii ar trebui să plătească taxe pentru a stoca banii lor, așa cum o fac când își stochează anumite lucruri, atunci, aceștia ar putea fi mai predispuși să-i cheltuiască. Pentru a inhiba stocurile de cash – când Japonia a anunțat impunerea unor rate negative ale dobânzii, vânzările seifurilor au crescut – autoritățile vor dori să elimine bancnotele mari.

Nu glumim. Cel mai titrat autor al unui document care pledează pentru interzicerea bancnotelor mari a declarat: „Introducerea unor rate negative ale dobânzilor ar putea fi un stimulent puternic pentru a păstra economiile în numerar, cel mai probabil în bancnote mari. Eliminarea bancnotelor mari, astfel încât economisirea în numerar să fie incomodă, ar atenua această problemă”.

Manipularea valorii banilor și controlul ratelor dobânzilor, mai exact prețul banilor, nu funcționează niciodată. Banii măsoară valoarea. Este o afirmație cu privire la servicii și un instrument pentru a facilita comerțul și investițiile. Motivul pentru care economia mondială se află într-o pasă proastă – care alimentează mânia, nemulțumirea și politica murdară – este structural, bazat pe barierele create de guvern: instabilitate monetară, reguli sufocante și rate mult prea mari de impozitare.

De ce au rămas cu Hitler. Al Doilea Război Mondial a fost cel mai amplu conflict din istoria omenirii, deci nu este o surpriză faptul că numeroase cărți care abordează acest subiect continuă să apară chiar și după 70 de ani de la încheierea acestuia. The German War: A Nation Under Arms, 1939-1945, scrisă de Nicholas Stargardt (Basic Books, 35 de dolari) într-un mod nemaipomenit și cu nuanțe impresionante, se ocupă de întrebările uluitoare privind modul în care cel mai educat și cultivat popor din lume a putut declanșa un genocid și un război atât de criminal, barbar și cum de majoritatea germanilor – naziști sau anti-naziști – s-a alăturat lui Hitler, chiar și atunci când era destul de clar faptul că războiul se va sfârși dezastruos.

După ce a scotocit prin nenumărate scrisori și jurnale, Stargardt a împletit poveștile mai multor persoane care au fost implicați în acea perioadă a războiului, în diferite zone. Accentul este pus în mare parte pe frontul de Est, unde au fost cele mai multe victime. Autorul arată modul în care atitudinile și opiniile oamenilor au evoluat, unul dintre exemple fiind un tânăr sensibil, dar în același timp rece și indiferent în fața atrocităților la care a fost martor în Rusia. Asemenea contradicții șocante erau obișnuite. Un protestant cunoscut în acea vreme, episcopul Wurm din Württemberg, nu a avut curajul de a protesta în fața practicii regimului nazist de a ucide copiii „deformați” și bolnavi mintal prin administrarea de pastile otrăvitoare sau prin înfometare, în timp ce episcopul catolic Galen din Münster a condamnat în mod public și curajos această practică. Numărul deceselor provocate de această practică a depășit 200.000. Cu toate acestea, Galen a sprijinit puternic invazia Uniunii Sovietice și a refuzat orice ajutor pentru evrei, chiar și pentru cei care s-au convertit la creștinism, în timp ce Wurm a trimis scrisori către Reich pentru a-i sprijini pe acești convertiți. Conform acestei cărți, atât protestanții, cât și biserica catolică erau vinovați de acest eșec moral.

Un număr de soldați și oficiali germani au fost absolut îngroziți de ceea ce se întâmplă, însă nimeni nu a făcut mare lucru în această privință. Toată lumea a dorit sfârșitul războiului cu excepția unui grup mic de anti-naziști, întrucât aceștia credeau că o înfrângere ar duce la anihilarea Germaniei. Stargardt evocă preocupările de zi cu zi ale oamenilor din acea perioadă: plângeri cu privire la oficialii care duceau o viață boemă (o glumă obișnuită: „Când se va termina războiul? Când [obezul Hermann] Göring va încăpea în pantalonii lui [șeful propagandist, slab, Joseph] Goebbels”); raționalizarea; filmele, piesele de teatru și emisiunile de radio pe care oamenii le preferau (Shakespeare se juca mai mult în Germania decât în Marea Britanie în timpul războiului); bombardamentele aliaților; războiul în sine.

Câteva idei principale: Cei mai mulți dintre civilii germani erau înștiințați de uciderea în masă a evreilor și alte atrocități prin intermediul scrisorilor și pozelor trimise de către soți, fii, frați și prieteni, și prin intermediul conversațiilor oamenilor care veneau acasă în concediu.

Goebbels era maestru în a face frontul de acasă complice la ceea ce se întâmpla, mai întâi observând „profeția” lui Hitler din ianuarie 1939 conform căreia, în cazul în care evreii pornesc un alt război european aceștia vor pieri, iar apoi lăsând evenimentele să vorbească de la sine – deportarea evreilor germani și lichidarea proprietăților lor, împreună cu ceea ce oamenii au aflat de la rudele lor care se luptau pe frontul de Est. Majoritatea germanilor s-a convins de faptul că războiul este, mai degrabă, unul de auto-apărare, o luptă pentru supraviețuire, pentru că francezii, rușii, englezii și americanii, împreună cu maeștrii lor evrei doreau să distrugă Germania.

Germanii erau implicați într-o echivalență morală: bombardarea orașelor germane de către SUA și Anglia au fost represaliile tratamentului pe care regimul Reich îl aplica evreilor, însă ceea ce se întâmpla în lagărele morții și pe câmpurile de luptă nu era deloc diferit de atacurile cu bombă ale aliaților.

Unul dintre motivele pentru care germanii au luptat până la capăt cu un fanatism ce îl depășea pe cel al japonezilor a fost reprezentat de acea secvență din noiembrie 1918, când Germania s-a prăbușit dintr-o dată, chiar dacă teritoriul nu a fost invadat și majoritatea oamenilor credea că armata se află pe poziții de luptă. Contrar mitului nazist, germanii nu au fost niciodată o comunitate unită. Diferențele dintre regiuni, clase și religii erau nuanțate și au devenit exacerbate când milioane de refugiați din orașele bombardate s-au mutat în alte regiuni ale țării.

Opinia publică în raport cu războiul a oscilat. La început, germanii s-au opus categoric. Victoria aparent ușoară împotriva Franței a trezit euforie în rândul oamenilor; eșecurile au avut un efect contrar. Dar, chiar dacă regimul a suferit crize imense de nepopularitate, în special în vara anului 1943, majoritatea germanilor niciodată nu a crezut că ar trebui să renunțe. La începutul anului 1942, majoritatea evreilor din Europa erau încă în viață; până la sfârșitul anului, cei mai mulți au fost morți. Aceasta este o poveste extrem de interesantă, și în același timp deprimantă, a transformării unui popor civilizat într-unul barbar.

Traducere și adaptare de Raluca Lipoveanu

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii