Crezul meu este că nivelul de trai al românilor va crește odată cu creșterea gradului de responsabilitate al actorilor economici din țara noastră. Fără transparență însă, afacerile nu au nicio dovadă a responsabilității, și fără rapoarte publice de CSR este greu să sperăm la creșterea nivelului de trai din țara noastră.
De ce vorbim de raportarea de sustenabilitate? Pentru că Uniunea Europeană a decis să pună piciorul în prag și să transforme recomandarea de raportare nonfinanciară în obligativitate. Nu este ideal că raportarea a devenit obligație legală, dar mai bine așa decât deloc. Ideal ar fi fost să vedem cât mai multe companii care să raporteze din proprie inițiativă, voluntar.
De ce să raporteze companiile? Pentru că o companie matură și bine intenționată își dorește profit pe termen lung. Prin umare, își planifică opusul business-urilor oportuniste, al celor care vor să facă bani mulți, într-un timp cât mai scurt, indiferent de ce se întâmplă în jur.
Pentru că un manager care vrea profit pe termen lung măsoară impactul organizației în cel puțin patru mari domenii: drepturile omului, dreptul muncii, mediul înconjurător, anti-corupția. Vă recomand să citiți cele 10 principii pe care UN Global Compact le cere companiilor întru adoptare, pentru a sprijini și a promova sustenabilitatea globală prin activitatea proprie.
Orice manager care își dorește să conducă un business profitabil pe termen lung are nevoie de informații despre indicatorii care pot conduce la riscuri. Acestea sunt în general rezultate non-financiare înregistrate de către companie. Este important pentru management și acționari să poată vedea informații clare, sigure, echilibrate și comparabile.
Raportarea de CSR explică în detaliu modul cum companiile aleg să se comporte în relație cu angajații, cu furnizorii, cu clienții, cu membrii comunităților care le găzduiesc activitatea, cu mediul înconjurător și cu persoanele de decizie care le influențează rezultatele financiare.
Ce se întâmplă în piețele în care raportarea de CSR nu există sau în care practicile de sustenabilitate și transparență nu au ajuns să devină automatisme în filtrele gândirii oamenilor? Se pot întâmpla lucruri precum cazul HexiPharma, devenit public în anul 2016, când pacienți au murit pentru că spitalele erau mințite cu privire la concentrația produselor de dezinfecție, iar angajații au povestit că erau forțați să accepte deciziile echipei de conducere cu privire la trucarea compoziției produselor. Sau pot apărea cazuri precum cel din iulie 2015, când am aflat din presă despre exploatarea angaților la o fabrică de confecții din Iași, unde muncitoarele erau obligate să poarte scutece pentru a nu merge la toaletă în timpul programului de lucru. Din trecutul apropiat vă mai amintesc cazurile în care au fost implicate companiile Roșia Montana Gold Corporation și, mai aproape în timp, Chevron. Aceste lucruri se întâmplă în România, la fel cum se întâmplă și în alte țări. Actori economici interesați de profit prin acțiuni iresponsabile există și vor exista, întotdeauna.
În lipsa informațiilor, publicul și media nu vor pune presiune, iar în lipsa obligativității raportării, companiile nu vor avea motive să își schimbe comportamentul. Transparența nu aduce doar acces la informații, ci și un prim pas în procesul prin care noi suntem educați să alegem sau să cerem acțiuni responsabile de la companiile cu care interacționăm. Doar dacă facem asta vom avea un trai sustenabil atunci când vorbim de relația cu actorii privați.
