Cautare




, Contributor

Opinii |
|

Profitul și prosperitatea

Economistul francez cu înclinații de stânga Thomas Piketty este ultimul dintr-o serie nesfârșită de economiști care nu au nici cea mai vagă idee în ceea ce privește profiturile și care sunt cauzele prosperității și ale unui standard de viață ridicat.
Steve Forbes

Prin apelul pe care l-a făcut pentru taxarea feroce a venitului și averii la nivel global pentru a combate ceea ce el consideră că este o inegalitate în creștere între bogați și restul lumii, Piketty a devenit un star rock al media. Acest lucru întărește ideea că învățații și mult prea mulți jurnaliști, oameni politici și economiști știu mai puțin despre bani și economie decât știau predecesorii lor acum 100 de ani.

Nu este de mirare că economia globală se clatină, în ciuda enormei evoluții în tehnologie și a incredibilelor descoperiri din domeniul medical. Dacă nu ar fi de vină această înțelegere elementară, Statele Unite ar prospera astăzi și indicele Dow Jones ar urca peste 30.000.

Ideea de bază: Nu obții creștere economică fără investiții. Capitalul provine din economii și profituri. Punct. Fiecare taxă și regularizare care împiedică crearea capitalului și diminuează răsplata celor care își asumă riscuri și au succes afectează pe toată lumea – în special pe cei care au cel mai puțin și care vor, cum spunea Lincoln, să își îmbunătățească dramatic viața. Ai nevoie de un mediu în care antreprenorii își pot transforma invențiile în produse care să ajungă pe piață, niște produse din ce în ce mai performante, mai ieftine și mai accesibile tuturor. Henry Ford nu a inventat automobilul. Dar printr-o experimentare continuă și după două falimente dureroase, el a transformat ceea ce era înainte o jucărie pentru cei bogați (o mașină la începutul anilor 1990 costa echivalentul a peste 100.000 de dolari de astăzi) în ceva ce fiecare angajat își putea permite. Steve Jobs și Michael Dell au făcut același lucru cu computerele personale. Dacă ai fi încercat să faci un iPhone la începutul anilor 1990, costul său ar fi depășit 3,5 milioane de dolari.

Asemenea progrese necesită investiții. Însă, cultura populară – și, mai rău, oameni cu o educație superioară, precum Piketty, care ar trebui să știe mai bine – rămân ambivalenți față de profit, privindu-l ca și cum ar proveni de la clienți și privându-i pe lucrători de roadele muncii lor.

De fapt, această opinie față de profit, ca un surplus, poate crea confuzii și, ironia ironiei, economiștii clasici – oameni care cred în taxe joase, o intervenție redusă a guvernului și regularizări scăzute – sunt cei care trebuie să își asume vina.

Economiștii clasici de pe vremea descoperirilor extraordinare făcute de Isaac Newton considerau economia o entitate separată, un sistem închis. Un concept cheie era „echilibrul“, presupunerea că o economie are o stare de echilibru ideală pe care o atinge atunci când totul merge „așa cum ar trebui“. Prețurile ar trebui să fie stabile, oferta ar trebui să fie mereu egală cu cererea și rata de ocupație a populației, oricum ar fi definită, ar trebui să fie maximă.

Echilibrul este echivalentul nirvanei. Pot apărea evenimente externe, precum războaie, secetă, uragane, cutremure sau crize financiare cauzate de practicile băncilor – și, desigur, inovații precum motorul cu aburi, calea ferată și internetul. Dar atunci când se reduc efectele unor asemenea situații, economia se va întoarce la echilibru, la condițiile sale normale.

Ciclurile economiei – suișurile și coborâșurile economiei – sunt percepute ca un inconvenient, care într-o situație ideală ar trebui să fie redus sau eliminat. Manualele vorbesc despre cauzele și soluțiile ciclurilor economice.

Keynesianismul, marxismul și monetarismul
sunt erezii ale economiei clasice, dar toate susțin ideea unei economii închise, unde competiția perfectă este ideală. Și așa ajungem la problema profitului. O economie statică, în care echilibrul este norma, nu lasă loc pentru profituri. Cum ar putea fi justificat un preț mai ridicat cerut clienților la producerea și vânzarea unui produs sau serviciu, în special atunci când se apropie de competiția perfectă? Karl Marx susținea că, după recuperarea costului de construcție și organizare a unei fabrici, proprietarul nu are niciun drept să încaseze profit. Până la urmă, munca producea valoarea produsului și profitul însemna că proprietarul nu-și plătea suficient angajații.

Economiștii clasici nu ar putea să răspundă decât că profitul era răsplata sau motivul celor care își asumau riscuri. Dar această raționalizare nu putea să justifice moral vasta bogăție acumulată de mulți antreprenori ai zilei. Era lăcomie de cel mai înalt nivel și apărea pe seama lucrătorilor, explicau Marx și susținătorii săi. Cât de mult pot mânca? De câte palate au nevoie? Au suficientă strălucire și totuși au rezerve enorme. Acestea ar trebui să le fie distribuite lucrătorilor, care asudă creând bogăția.

De aici a apărut ideea conform căreia sursa bogăției este expoatarea muncii lucrătorilor prost plătiți.

Barack Obama susține la rândul său această temă la peste un secol și jumătate mai târziu. Politicienii de stânga cer astăzi „justiție socială“, precum creșterea salariului minim, astfel încât toată lumea care lucrează să poată beneficia de un salariu cu care se poate trăi. De ce McDonald’s și Wal-Mart trebuie să fie așa egoiști cu profiturile lor enorme?

Economistul Joseph Schumpeter a fost cel care a clarificat rolul crucial, și totuși moral, pe care profitul îl joacă. Schumpeter privea clasicul rol al echilibrului ca pe un nonsens. El a explicat procesul „distrugerii creative“, care are loc în economiile care evoluează. Așa cum a descris el procesul, piața globală nu este o entitate înschisă, ci este mai mult un ecosistem viu și dinamic cu miliarde de oameni implicați într-o arie incomprehensibilă de activități și tranzacții. Schimbarea și turbulențele reprezintă norma. Antreprenorii și inovațiile lor nu sunt factori exogeni, ci se află chiar la baza economiei, ca o parte integrală a creșterii și a progresului.

În viziunea lui Schumpeter, profitul are un rol crucial. Nu este un surplus, ci costul de a face afaceri. Nu este imoral, ci este moral. Fără el, o economie ar stagna și oamenii nu ar mai putea aspira la o viață mai bună.

Inovația face ca afacerile actuale să pară învechite, astfel reducându-le valoarea capitalului. Gândiți-vă la efectul pe care popularizarea căii ferate l-a avut asupra valorii canalelor, la efectele web-ului asupra valorii presei scrise (anul trecut, New York Times Co. a vândut Boston Globe, pentru care plătise 1,1 miliarde de dolari acum 20 de ani, cu 70 de milioane de dolari) sau ce efecte are popularizarea tehnologiilor wireless asupra liniilor tradiționale de telefonie. Capitalul a fost distrus. Profitul nu trebuie doar să înlocuiască ce a fost distrus, ci și să ofere resursele pentru a finanța noi companii și pentru a le extinde pe cele actuale. Procesul creării de noi companii și de noi industrii este hazardant, ceea ce implică numeroase greșeli. Aceste experimente necesită capital de risc. Aflăm despre cele care au avut succes, dar niciodată despre costurile celor care au eșuat. Din această perspectivă, profitul este o cheltuială indispensabilă a unei economii dinamice. Așa cum spunea gurul managementului, Peter Drucker, „întrebarea în economia lui Schumpeter este întotdeauna dacă este suficient profit. Este o formare de capital adecvată pentru a acoperi costurile viitorului, costurile de menținere a afacerii și costurile distrugerii creative? Cu siguranță, întrebarea de bază a teoriei și politicii economice este: cum pot fi menținute formarea de capital și productivitatea astfel încât schimbările tehnologice rapide și rata de ocupare a populației să fie susținute?“

Presiunea exercitată asupra generării de profit nu se diminuează. Profiturile ridicate ale unui inovator de succes sunt adesea pe termen scurt. Un exemplu ilustrativ este Digital Equipment Corp. Fondat de Kenneth Olsen în anii 1950, DEC a fost pionierul unei tehnologii disruptive, mini-computerul, care a înfipt un harpon în stomacul mult prea puternicei companii producătoare de computere mainframe IBM. Oferta DEC: 75% din puterea unui computer mainframe, la 25% din preț. Olsen și DEC s-au îmbogățit. Apoi a apărut computerul personal, pe care Olsen nu l-a luat în seamă, considerându-l un gadget pentru cei pasionați. Într-adevăr, mulți producători de PC-uri au dispărut la începutul anilor 1980, părea că Olsen avea dreptate. Dar, așa cum Schumpeter ar fi putut să-l avertizeze, tehnologia nu rămâne niciodată pe loc. Câțiva ani mai târziu, antreprenorii și-au dat seama cum să conecteze PC-urile. În ultimă instanță, DEC și ați producători de mini-computere s-au prăbușit.

Nu a fost niciun echilibru acolo. Succesul de azi este adaosul la rămășițele corporatiste de mâine.

Aflați ce alte articole cuprinde ediția specială Forbes Healthcare

Citiți ediția specială Forbes Healthcare și în variantă digitală a revistei din webviewer sau în aplicația de iPad a Forbes România.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii