Cautare




, Contributor

Blogul lui Lucian Davidescu (riscograma.ro)

Auto |
|

Pe cine ajută “prima mașină”

shutterstock_145410160
Băncile nu vor câștiga prea mult din programul „Prima mașină”. Vor fi favorizați producătorii auto de modele ieftine.

Statul s-a întors în postura de arbitru-jucător pe piaţa bancară cu programul de ajutor al pieţei auto „Prima maşină“, după ce la începutul crizei testase o soluţie de stopare a prăbuşirii imobiliare („Prima casă“) şi una de stimulare a agriculturii („Primul siloz“). Pe cine ajută şi pe cine încurcă această măsură:

1. Producători. Scopul principal al măsurii este să susţină industria auto autohtonă – producătorii Dacia şi Ford – care reuşesc să se poziţioneze obiectiv, prin preţ, sub plafonul de 50.000 de lei fără TVA. Competitori care reuşesc marginal să coboare sub prag se califică doar cu modelele de clasă mică, fără multe opţiuni sau pur şi simplu nu sunt prea populari în România.

2. Cumpărători. În cazul probabil în care băncile vor opera o uşoară reducere de dobândă (mai mult simbolică, e posibil ca pur şi simplu să mărească dobânzile pentru creditele din afara programului), diferenţa de cost dintre modelele ieftine şi cele scumpe va creşte în favoarea primelor. Dar nu cu mult, dacă un cumpărător va reuşi să economisească 10 euro pe lună la rata lunară ar fi mare lucru, iar dacă vor fi 20 ar fi excepţional.

3. Bancheri. În mod normal, băncile nu au prea mult de câştigat din asta. Le scade costul riscului, diferenţă pe care pot alege să o transfere cumpărătorului sau nu, dar în orice caz câştigurile ar fi marginale (cei 10 euro la rata lunară). Cel mult îşi vor depăşi tracul patologic pe care par să îl aibă atunci când trebuie să îşi asume riscuri fără vreo plasă de siguranţă cum este cea oferită de stat.

4. Politicieni. Iniţiatorii măsurii se pot lăuda că au dat câte ceva pentru multe feluri de beneficiari fără să fi consumat bani de la buget. În realitate, garanţia funcţionează după principiul asigurărilor de catastrofă oferite de firmele „neserioase”. Totul e bine cât timp nu se întâmplă nimic. În realitate, orice garanţie are un cost – el ar trebui evaluat cât mai competent cu putinţă şi înregistrat contabil, în buget. Ceea ce probabil se va şi întâmpla la presiunile Comisiei Europene.

5. Contribuabili. Cât timp riscul nu se produce, ei nu par să fie afectaţi. Iar riscul pare destul de mic. Problema este că fiecare astfel de program se adaugă pe lista lungă a garanţiilor de stat şi cu fiecare creşte riscul să se producă un eveniment catastrofal, cu costuri substanţiale, dintr-o situaţie care părea controlabilă – adică deja proverbiala „lebădă neagră”.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii