FacebookTwitterLinkedIn

Cea mai puternică și de temut agenție guvernamentală s-a dezlănțuit asupra unui grup de cetățeni despre care Casa Albă și democrații congresionali simțeau că le amenință puterea. Președintele Franklin Roosevelt a folosit IRS împotriva adeversarilor săi, dar la fel au procedat și președinții John Kennedy, Lyndon Jaohnson și Richard Nixon. Grupurile de discuții consevatoare au fost, pe bună dreptate, suspicioase, atunci când au fost selectate pentru auditul fiscal, în timpul administrației Clinton. Dar niciunul dintre aceste abuzuri nu a fost de o natură atât de radicală precum acelea care au început în 2010 și care au fost îndreptate împotriva cetățenilor obișnuiți, care s-au unit în mod spontan, în nenumărate organizații, pentru a combate politicile impertinente ale actualului regim și pericolele care amenință libertatea.

Delictele IRS sunt simptomatice pentru administrația Obama. Schimbarea legii prin decret executiv oficial, crearea de legi prin decrete executive și abuzul legislativ prin implicarea puterilor polițienești în agenții federale, toate acestea, pervestesc fundamental și amenință stabilimentul acestei Republici.

Apărătorii libertății, în special republicanii, trebuie să reflecteze acum și să acționeze strategic. Asta înseamnă că trebuie lansate campanii concertate care să educe publicul despre ceea ce se întâmplă în prezent. Înseamnă, așadar, atacarea inteligentă și concentrată.

Educarea trebuie să înceapă acum. Lovitura pe care Curtea Supremă a dat-o numirilor ilegale, făcute de președinte, în timpul vacanței judiciare la NLRB (National Labor Relations Board) reprezintă un excelent nucleu pentru viitoare știri. Aceasta ar trebui să fie urmată, îndeaproape, de atacuri care să culmineze cu oprirea finanțării, aproape în întregime, a IRS-ului, după alegerile interimare, pe care democrații le vor pierde. Nu mai pot fi rezoluții continue care să permită agenției de colectare a impozitelor să își desfășoare afacerile ca de obicei, deși Congresul nu a votat un document privind alocările de fonduri. Dacă o rezoluție continuă este necesară pentru a evita o închidere a guvernului, atunci, negreșit, votați una – dar în mod special operați o reducere aproape la zero a fondurilor IRS (singura excepție ar fi o mână de funcționari care să proceseze restituirile), până ce aceste scandaluri vor fi complet și credibil investigate. Dacă președintele își dă veto-ul pentru o astfel de rezoluție de buget, vina este a sa și nu a Congresului.

Un alt McNamara. Robert Strange McNamara, Ministrul Apărării al SUA, din perioada 1961-1968, a fost aclamat în vremea sa ca geniu tehnocratic, un om care putea conduce, în mod uimitor, orice (de-abia fusese numit președinte al Ford Motor înainte să fie pus în valoare, conducând Pentagonul, de către proaspătul ales președinte, John F. Kennedy), prin ronțăieli spectaculoase de cifre și analize științifice reci. McNamara și-a pus la contribuție mintea sa formidabilă, pentru a înfrunta insurgența neliniștitoare și în creștere a comuniștilor din Vietnamul de Sud. A crezut că „escaladarea” era cheia victoriei, că punerea în practică, treptat, a puterii militare în creștere a SUA, va forța Vietnamul de Nord, creierul și furnizorul rebelilor din Sud, să-și recunoască înfrângerea. McNamara a pus mare preț pe numărul morților inamici și pe alte măsurători, pentru a estima cât de aproape de victorie eram. Statele Unite au pierdut, pentru prima dată, un război și, prea târziu, Mcnamara a fost îndepărtat.

Ca un premiu de consolare, lui McNamara i-a fost oferită președinția Băncii Mondiale, unde a făcut o orgie de cheltuieli pentru „lupta împotriva sărăciei”. Investește destui bani în al Treilea Război Mondial și, voilà, boala va fi eliminiată, școlile vor înflori și economiile vor crește, de vreme ce proiectele de infrastructură vor încolți pretutindeni. Din păcate, sărăcia a persistat, iar corupția s-a răspândit.

McNamara a dispărut de mult, dar gândirea defectuoasă cu „merite deosebite” este vie și în siguranță, în persoana fostului Ministru al Trezoreriei, Hank Paulson.

Nemulțumit să poarte responsabilitatea pentru unul dintre cele mai grave dezastre economice din câte au existat – unul ale cărei efecte, grație erorilor persistente, ne trag în jos, până în ziua de azi, pe noi și întreaga lume – Paulson vrea acum să ajute, conducând atacul pentru a ne salva de încălzirea globală. Într-o secțiune de comentarii a New York Times, Paulson a adus în prim plan toate profețiile ieremice mucegăite, despre planeta care se înfierbântă în timp ce orașele de coastă sunt inundate, odată cu creșterea nivelului oceanelor, asta dacă nu ne descotorisim de emisiile de carbon de pe planetă, impozitându-le până la dispariție.

Cu greu poate să știe cineva de unde să înceapă. Problema încălzirii globale abia dacă poate fi considerată lămurită – de fapt, probele devin din ce în ce mai contrare pentru toți cei care-i seamănă lui Al Gore, din întreaga lume. Temperaturile se schimbă dintr-o multitudine de motive, inclusiv petele solare. Asemenea mutații se petrec din timpuri imemoriale. Unii experți consideră că suntem, încă, într-un proces de recuperare, după mini era glaciară care a început în jurul anilor 1.300 și nu s-a sfârșit decât la începutul lui 1.800. Înainte ca acel val rece să lovească, vinul era produs, în mod obișnuit, și în sudul Angliei.

Chiar dacă acorzi credit teoriei schimbării climaterice provocate de om, adevărul care deranjează indică faptul că, per total, încălzirea face mai mult bine decât rău. Nu mai puțin, Paulson vrea să ne împovăreze cu și mai multe taxe pentru a forța utilizarea surselor regenerabile de energie. Pentru Dumnezeu, omul nu a citit despre Danemarca și Germania care au făcut tot ce le-a stat în putință pentru resurse regenerabile? Costurile electricității în Germania sunt de trei ori mai mari decât în SUA.

Paulson ignoră, fără să-i pese, costurile diferențiale ale energiei: „Energia regenerabilă poate să concureze combustibilii mizerabili odată ce se contabilizează costurile poluării”. Ah, da, dacă cifrele nu funcționează, introduci costuri suplimentare. Ce preț pune el pe sutele de mii de păsări, inclusiv cele aflate în pericol, pe care structurile eoliene le ciopârțesc mereu?

În ultimii ani, undeva la 1 miliard de dolari a fost cheltuit prin tot felul de subvenții, pe surse regenerabile, în numele luptei împotriva încălzirii globale. Gândiți-vă o clipă, ce ar fi putut să facă toate aceste resurse, în beneficiul omenirii, dacă ar fi fost investite în crearea de noi produse și servicii, în cercetările pentru tratarea unor boli ca Alzheimer-ul, sau în creșterea productivității recoltelor.

Ca fapt divers, emisiile de carbon sunt în scădere în SUA, grație, parțial, revoluției în forarea gazelor naturale.

În loc să încerce să ne impună, inutil, scheme grandioase în genul lui McNamara, Paulson ar trebui să cântărească de ce, în timpul mandatului său, lumea a ajuns aproape de a suferi versiunea financiară a stopului cardiac.

Principala cauză a fost politica slabă a dolarului, pe care el și doi dintre predecesorii săi au urmărit-o. Moneda slabă generează, întotdeauna, dezastre economice. Să fie întrebată Argentina. Ce nu înțeleg cei ca Paulson este că banul măsoară valoarea, așa cum scara de valori măsoară greutatea. Facilitează infinit comerțul, înlocuind procesul greoi al schimbului în natură. Banii sunt o revendicare a produselor și serviciilor așa cum biletul de la garderobă este o revendicare a hainei tale la restaurant. Un sistem monetar este, în mod necesar, dependent de încredere. Când banii au o valoare fixă – pe care dolarul a avut-o timp de 180 de ani, sub standardul aurului – se facilitează, întotdeauna, creșterea pe termen lung.

Un dolar slăbit nu l-a deranjat pe Paulson, pentru că a crezut că va ajuta exporturile SUA. Să ne gândim, à la John Locke: slăbirea bancnotei de un dolar este o formă de trișare.

Când subminezi o monedă de schimb, banii zboră către comodități și alte bunuri. Cu toate acestea, Paulson, predecesorii săi imediați și Rezerva Federală nu au făcut niciodată legătura dintre dolarul slab și creșterea bruscă a prețului țițeiului sau clocotul cazărilor.

Paulson a mai comis și alte greșeli grave, de proporțiile celor lui McNamara: orbirea sa în fața impactului devastator al noului principiu instalat, al contabilizării valorii de piață, impact asupra băncilor deja aflate în stare de beligeranță (odată ce Casa Reprezentanților a forțat suspendarea sa virtuală în martie 2009, piața împovărată s-a oprit abrupt și acțiunile au crescut); decizia sa de a ajuta creditorii Bear Stearns (născând speranța că mai marele Lehman Bros. va primi un tratament similar, și când asta nu s-a întâmplat, s-a instalat panica); cruda lui „ofertă de nerefuzat” care forța băncile solvabile să accepte bani, un proces care a condus la transformarea băncilor în vasali virtuali ai guvernului federal; și nenumăratele sale alegeri arbitrare despre ce instituții să exploateze, pe care să le desființeze și pe care să le lase în viață.

S-au adăugat, toate, unei mizerii catastrofale care a condus la Actul Dodd-Frank și la o multitudine de afronturi constituționale, inclusiv obținerea fără precedent a puterii asupra Rezervei Federale. Nu-i de mirare că economiile Statelor Unite și ale lumii se află în dificultate.

TRADUCERE ŞI ADAPTARE de Alexandru Rotariu

Citiți textele integrale în ediția tipărită a revistei, dar și în variantă digitală a revistei din webviewer sau în aplicația de iPad a Forbes România