La întâlnirea noastră, într-o după-amiază răcoroasă de primăvară, Carmen și-a făcut apariția într-un deux-pieces minimalist, alb cu imprimeu geometric, cu o haină aruncată lejer pe umeri și o pereche de Adidas în picioare, o ediție limitată, foarte cool, pe care mi-a mărturisit că și-o dorea de multă vreme. Avusese o săptămână-maraton, cu zeci de proiecte și muncă migăloasă până la ore mici din noapte, însă chiar și așa, privind-o relaxată și fresh, toată treaba asta cu crescutul copiilor și jonglatul cu o mie de activități în același timp aproape că nu-mi mai părea atât de dificilă. Aproape. „Copiii mei sunt mari, așa că îmi este oarecum mai ușor”, mi-a explicat ea. „Deși, cu cât cresc ei, cu atât devin mai complexe și problemele cu care te confrunți, ca mamă”.
Pentru că, „pe vremea ei”, anumite conversații părinte-copil erau tabu, Carmen și-a dorit dintotdeauna să fie o mamă super-relaxată și deschisă la minte. Atât de deschisă încât, recunoaște râzând, uneori proprii ei copii adolescenți o mai „cenzurează”, din timiditate și jenă. „Mă întreabă câteodată de ce nu pot să fiu o mamă ca toate mamele, fiindcă alte mame nu vorbesc asemenea lucruri cu copiii lor”, se amuză ea.
Pe Ingrid și Harold – în vârstă de 14 și respectiv 13 ani – i-a născut cu mult înainte de epoca „forumurilor pentru mămici” și a rafturilor întregi de literatură parentală și simte a fost mult mai bine așa. La 22 de ani era practic un copil care avea deja doi copii, iar faptul că „nu prea știa ce i se întâmplă” a ajutat-o să fie extrem de relaxată și să ia lucrurile ușor, adaptându-se din mers la noul statut de „dublu mamă”, apoi de mamă divorțată care își crește singură copiii.
„Totuși, pe lângă faptul că eu sunt foarte prietenoasă și deschisă cu ei, sunt și extraordinar de strictă”, ține ea să precizeze. „Dacă mă încrunt puțin, ei înțeleg prea bine”. Aici a adoptat modelul mamei ei, care obișnuia să-i lase pe frigider lista cu ceea ce avea de făcut în ziua respectivă, de la teme și lecții (la care trebuia să ia mereu 10) până la mici sarcini de făcut prin casă. Pentru că educația ușor spartană i-a prins bine în viață, a preluat câteva principii și pentru creșterea lui Ingrid și a lui Harold. Astfel, chiar dacă e genul de mamă care nu cunoaște subiecte tabu și merge cot la cot cu copiii la concerte Justin Bieber, în cea mai mare parte a timpului conduce casa cu o mână de fier.
„Mi-am dorit să am copii descurcăreți, să nu ajungă la 14 ani și să nu fie în stare să curețe un cartof”, explică ea. „Nu râde, că am mai văzut cazuri”. Așa că pe ai ei i-a învățat de toate, de la lucruri de viață și de suflet până la modul în care se triază rufele și se încarcă mașina de spălat vase. Pentru orice „Eu vreau…”, replica lui Carmen e mereu aceeași: „Bun, du-te și fă-ți singur”.
Strictețea lui Carmen Negoiță MAMA, nu bloggerul, se traduce și în pedepsele pe care nu se sfiește să le aplice la nevoie: când Ingrid a supărat-o cu ceva, i-a confiscat telefonul timp de trei luni, fără drept de apel, iar lui Harold, care încearcă mereu să plângă ca să o înduioșeze, i-a pus capacul cu o idee absolut ingenioasă. „L-am pus să scrie un contract prin care se obligă să facă toate lucrurile pentru care îl cert eu de obicei: să se spele pe dinți, să se îmbrace, să facă curat în cameră, apoi să se semneze și să scrie, cu mâna lui, că – dacă nu respectă vreuna dintre obligațiile de mai sus – singur își va preda telefonul în locul stabilit de comun acord”, îmi explică, amuzată, Carmen, care a luat actul astfel întocmit, l-a îndosariat și l-a așezat la loc de cinste în birou.
„Când îi iau telefonul, știe cu ce a greșit și nu mai jelește pentru că i l-am luat”, explică ea. „I-am spus «De acum înainte nu mai plângi pentru că ești supărat pe mine, plângi din vina ta și plângi pentru paragraful 3, aliniatul al doilea, din contractul semnat chiar de tine»”. Un artificiu simplu, dar care a funcționat la perfecție, tot așa cum a funcționat și o regulă simplă, impusă când copiii erau mici și erau tentați să plângă și să se tăvălească pe jos pentru a obține ce-și doresc. „Nu am conceput niciodată să am niște copii care să urle și să se târască pe jos ca să-și impună voința, cum mai văd uneori în jur”, recunoaște ea. „Așa că le-am zis clar: «Vreți să plângeți? În regulă, plângeți, dar în picioare. Fiți demni, chiar și atunci»”.
Dacă Ingrid este un lider în grupul ei de prieteni, vorbăreață și extrem de persuasivă când își dorește ceva cu adevărat, micuțul Harold, semnatarul celebrului „contract de bună-purtare”, este mai introvertit și închis în universul gândurilor lui. „Fie că e ceva de bine sau de rău, Ingrid vorbește, comunică, știi la ce să te aștepți de la ea”, spune Carmen. „La Harold te gândești mereu ce o fi în mintea lui și oare ce gândește despre cutare lucru”.
E o perioadă trecătoare, dar tot și-ar dori să-l știe puțin mai bătăios în viață, mai ales în vremurile în care trăim: „Ingrid este super-descurcăreață, iar Harold e un mic dandy, dar nu la partea cu cochetăria, ci cu rafinamentul alegerilor”, râde Carmen. „Decât să stea în nisip și să se murdărească, la mare preferă să rămână la piscină, pe șezlong, iar la meciurile lui eu sunt de două ori mai băiețoasă decât el, strig să alerge după minge mai repede”. De fapt și de drept, Carmen chiar a fost un „băiețoi” în adolescență, iar la primul nostru interviu mi-a povestit cum și-a sărbătorit majoratul într-un costum bărbătesc împrumutat de la un văr.
Așa introvertit cum este, însă, Harold este acel gen de copil care prinde totul din zbor și care nu are nevoie să muncească prea mult ca să înțeleagă și să memoreze. „Chiar și când pare că nu e atent, ascultă tot și îți repetă cuvânt cu cuvânt, doar că e prea comod ca să facă un efort în plus”, crede Carmen. „Încerc să-i explic că și memoria e un mușchi: dacă nu-l muncești zdravăn, se lenevește”.
Ingrid, în schimb, aflată la vârsta la care moda înseamnă stil grunge, haine negre, adidași și pantaloni lălâi, este prototipul omului care știe ce vrea și care, dat afară pe ușă, identifică rapid un geam deschis pe care să intre. „O să-i fie bine așa, mai ales că nu se lasă când vrea ceva cu adevărat”, crede Carmen. „Eu nu eram așa la vârsta ei: dacă cineva zicea NU, a doua oară eram prea orgolioasă să mai întreb, în schimb ea insistă până când obține”. Carmen recunoaște că nici în prezent nu a învățat lecția „băgatului în față” și a „cerutului drepturilor”, deși e conștientă că e atitudinea din care ar avea mai mult de câștigat. „Eu las mereu de la mine în relația cu oamenii, prefer să știu că e okay pentru toți decât să mă cramponez”, explică ea. „Firește, până când cineva mă calcă pe nervi”.
O admiră în multe privințe pe fiica ei pentru acest echilibru între atitudinea de lider – cu care organizează și „disciplinează” tot ce mișcă în jurul ei, găsind mereu modalitatea cea mai eficientă de a te „face din vorbe” – și statutul de „mamă a răniților” pentru oricine are o problemă. Cu o maturitate superioară vârstei, Ingrid o surprinde adesea pe mama ei cu mici concluzii înțelepte, ultima revelație de acest gen având loc în direct, în emisiunea lui Teo Trandafir dedicată mamelor și fiicelor. „Eu explicam că, pentru copiii din ziua de azi, cea mai mare pedeapsă este să le iei telefonul, fiindcă sunt complet dependenți de el”, își amintește Carmen.
Spre uimirea tuturor, Ingrid a replicat că tinerii din ziua de azi nu sunt nicidecum dependenți de telefon în sine, ci de oamenii cu care vorbesc la telefon. „Ne-a lăsat pe toți cu gura căscată, mai ales că a fost o replică venită spontan”, își amintește Ingrid. Tot în acea emisiune au bucurat-o foarte tare mesajele primite de la oameni, pe Facebook, prin care era apreciată inocența copilărească a lui Ingrid, ca imagine și atitudine. „Are 14 ani, dar chiar e foarte copil”, zâmbește Carmen. „Și e foarte bine, pentru că femeie va avea timp să fie toată viața”.
Deși are colege care se uită toată ziua pe tutoriale de make-up, au zeci de farduri și cosmetice și sunt preocupate de modă, ea e mult mai detașată de acest univers. Nu poate trăi fără muzică, și-ar dori să-și facă într-o zi propria casă de discuri și toată ziua fredonează zeci de melodii, ale căror versuri le știe pe de rost. „Toate noutățile muzicale de la ea le aflu”, recunoaște Carmen. „Știe orice melodie care apare”. Ca dovadă că seamănă cu mama ei, nu se poate hotărî la o singură activitate, așa că i-ar plăcea să fie și avocat, și proprietar de casă de discuri și cine știe ce altă carieră care se va născoci în următorii zece ani.
Chiar dacă deocamdată nu e foarte interesată de modă, cu o mamă blogger de modă totul capătă o aură mai cool. Carmen o învață combinații corecte de culori, iar când ea și fratele ei mai mic pleacă în vacanță, tot mama le face bagajul, cu ținute pregătite pentru fiecare zi: „Facem combinațiile, le pozăm, iar apoi ei se îmbracă după poză”. Cât despre colegele ei, toate sunt înnebunite după colecția de pantofi a bloggeriței și îi urmăresc postările. „Mi s-a întâmplat să vină fete la mine, prietene cu Ingrid, să mă roage să facem un selfie”, râde Carmen. „Așa cum mi s-a întâmplat să vină un coleg de-al ei să-mi ceară numărul de telefon, pentru că e pasionat de fotografie și ar vrea să fie asistent de fotograf pe vară”.
Între timp, business-ul conex blogului, serviciul de bunătăți raw-vegane „Rawyal Brunch & Cakes”, merge tot mai bine, cu multe solicitări de francize, așa că, împreună cu familia ei, Carmen lucrează să-și mărească echipa, să investească în mașini de transport și să facă strategii de viitor. Una dintre ele având, în mod cert, legătură cu Londra, locul în care și-ar dori să plece la un moment dat la studii Ingrid și Harold.
Deocamdată, pe lângă numeroasele planuri pentru colecții-capsulă de haine, bijuterii sau pantofi în parteneriat cu branduri de la noi, Carmen își dorește să lanseze o mini-linie de tricouri pentru adolescenți, împreună cu Ingrid. Ideea i-a venit în timpul unei discuții mamă-fiică, și s-a cristalizat tot mai bine pe măsură ce au analizat, împreună, moda adolescenților din zilele noastre. „Dacă îi lași într-un magazin, primul loc spre care se duc sunt tricourile”, explică ea. „Este cea mai iubită piesă vestimentară a tinerilor”. Mai ales tricourile cu mesaje, un fel de cod secret de comunicare, asemeni sms-urilor și postărilor-colaj de pe Facebook și Twitter.
Și, ca dovadă a abilităților de persuasiune ale lui Ingrid, Carmen îmi povestește „oferta” pe care a primit-o de curând de la fiica ei, o mică gurmandă pe care încearcă mereu s-o îndemne către mai mult sport și mâncare sănătoasă. „Mi-a zis așa: dacă slăbesc până la vară, mă iei cu tine la Fashion Week în septembrie?”, râde ea.
Încă nu s-a gândit dacă se cere un contract sau nu pentru a parafa înțelegerea, dar un lucru este cert: oricât de jucăușe și relaxate ar fi fotografiile inspiraționale de pe blogul ei, Carmen nu ia în joacă nici moda, nici proiectele ei, nici micul business Rawyal și în niciun caz statutul de mamă. Pentru acesta din urmă, mai ales, are un al șaselea simț nativ, perfecționat în ani. „Nimic nu-mi scapă, observ totul, pun cap la cap și îți livrez imediat varianta reală a oricărui scenariu pe care încerci să mi-l vinzi”, râde ea. „Aș fi putut lucra în Serviciile Secrete”. O mamă blogger care gătește vegan, conduce casa ca un amiral și „veghează” asupra copiilor ei ca un mic James Bond: iată o forță căreia n-ai vrea să-i stai vreodată împotrivă.
