Discuție între bancher și client: „Am un ochi de sticlă. Dacă ghicești care e, îți tai dobânda la zero“ / „Stângul“ / „Extraordinar, este o replică anatomică perfectă, m-a costat 100.000 de euro. Cum ai ghicit?“ / „Am zărit în el un licăr de omenie!“. Cam așa sună acum știrile despre bănci, știri care în urmă cu câțiva ani ar fi părut doar pamflete dintr-o revistă de satiră: tăieri de comisioane sau chiar rambursări, conversii valutare la un curs mai bun, reduceri unilaterale de dobânzi sau alte asemenea operațiuni – „cadouri“ ale căror costuri totale ajung la nivelul zecilor și sutelor de milioane de euro. Cu cât banca a fost mai arogantă, mai neglijentă sau mai lacomă, cu atât sunt acum concesiile mai mari. Și vor mai urma; pentru că deja bilanțurile nu mai contează!
Nu că bilanțurile ar arăta bine. Pentru multe bănci, creditele neperformante au șters integral toate câștigurile obținute prin abuz. Valoarea lor reală este greu de calculat, pentru că – exact ca în cazul ratei șomajului – creditele neperformante „scoase din bilanț“ nu mai sunt puse la socoteală. Valoarea contabilă a multor bănci se apropie periculos de zero, dacă n-a scăzut deja sub această valoare. „Pachetele“ de neperformante se vând cu câțiva cenți cash pentru fiecare euro ipotetic și, chiar și așa, recuperatorii strâmbă din nas. Pentru că au mai multe dosare decât pot duce, iar datornicii sunt tot mai greu de convins să plătească. Altfel spus, banca are de ales între discount de 20% față de toți clienții sau de 90% pentru un număr necunoscut, dar în orice caz mare. Însă nici măcar aceasta nu este cea mai mare problemă, pentru că – de bine de rău – acționarii au fost forțați să plătească provizioane la vremea lor, bani de la care deja și-au luat gândul. Pentru ei, singura grijă este ca la sfârșitul acestui proces (dacă se va sfârși vreodată) să fie proprietari în continuare pe o bancă mai mare sau mai mică.
CUM AU REACȚIONAT BĂNCILE LA CRIZA FRANCULUI
Pentru bancheri, mizele sunt însă mult mai mari – este vorba de-a avea sau nu un job. „Ochiul de sticlă“ este cel care acum servește simțurilor mult mai bine decât a făcut-o, la vremea lui, cel adevărat. În cei aproape șapte ani de criză, piața s-a transformat teribil. Înainte, banii depuși în bănci de români erau mult mai puțini decât banii luați cu împrumut de la bănci, astfel că o parte din împrumuturi veneau din economisirile străinilor. Acum lucrurile stau pe dos: creditarea s-a prăbușit, economisirea a crescut încet dar sigur, iar bilanțul arată un surplus solid și în creștere.
Însă la rândul lor deponenții sunt nemulțumiți de dobânzile minuscule pe care le încasează și care la rândul lor sunt aproape de zero. Iar bancherul știe foarte bine care este diferența dintre un împrumutat nemulțumit și un deponent nemulțumit.
Împrumutatul încearcă să plătească an de an iar dacă nu poate este măcar executat / vândut mai departe pentru o parte din sumă. Deponentul intră într-o bună zi pe ușa băncii, își cere toți banii din cont și pleacă cu ei acasă.
Dacă actuala criză, a datornicilor, a avut nevoie de ani de zile pentru a se desfășura, o eventuală criză viitoare a deponenților poate arde rapid, în doar câteva luni. După acel moment nu mai contează nici reputația, nici calitatea portofoliilor, nici cât de prudentă a fost banca. Va trebui doar să tragă obloanele, iar bancherul să plece acasă.
De aceea au ajuns atât de valoroși clienții buni platnici, dispuși să plătească băncii chiar și un 3-4%. Aceste încasări, bancherul își permite să le împartă pe din două cu depunătorii astfel încât toată lumea să fie mulțumită: deponentul că se alege cu ceva din banii lui, împrumutatul că nu mai este luat drept prost, acționarul că nu se alege chiar praful din ce a investit iar bancherul pentru că își păstrează jobul, deci implantul ocular nu îi va fi executat silit, pe o zecime din „cât face“, de recuperator.
