Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Minunatele călătorii ale lui Sy Montgomery

Străbate Pământul în lung și în lat, din California până în Kalimantan, din Namibia până în Cozumel, aducând surprinzătoare istorii cu animale. De curând, a apărut și în română cel mai recent succes editorial semnat de Sy Montgomery, „În mintea unei caracatițe”, o carte-eveniment despre miracolul inteligenței acestor creaturi de care ne separă totul și ne leagă… atât de multe.
140 bookmark Sy Montgomery 1

 

Care este cea mai veche amintire a ta legată de animale?

Am niște amintiri din copilărie, dar părinții mei spuneau mereu povestea asta: m-am născut în Germania, unde tata, colonel în armata americană, era delegat și, după ce am făcut primii pași, părinții mei m-au dus la excelenta Grădină Zoologică din Frankfurt. Și acolo m-am smuls din mâna lor și, până să se dezmeticească, eu reușisem să ajung cu mersul meu nesigur în padocul hipopotamilor. Și uite acolo eram, fix în mijlocul hipopotamilor, foarte mulțumiți și eu, și ei de situație – mai puțin părinții mei…

Când a apărut prima ta carte? Cum visai că va fi cariera ta de scriitoare?

Prima mea carte, „Walking with the Great Apes”, a fost de fapt un omagiu adus eroinelor mele Jane Goodall, Dian Fossey și Birutė Galdikas, care compuneau clubul cercetătoarelor ce studiau cele mai apropiate rude ale omului. Ele au schimbat pentru totdeauna felul în care se făcea etologie. În loc să numere antropoidele ca pe niște obiecte, așa cum făcuseră cercetătorii de până atunci, ele notau trăsăturile de personalitate ale indivizilor, dezvoltând relații personale, de afectivitate, cu mulți dintre subiecții studiilor.

Cartea mea nu redă cele trei biografii, ci expune relația cercetătoarelor cu animalele studiate. Cronicarii și cititorii au înțeles acest demers, iar asta m-a făcut foarte fericită. Cartea nu a fost un bestseller, dar s-a bucurat de cronici de întâmpinare foarte bune, a obținut niște premii și a intrat pe lista New York Times Notable Books of the Year. Omagiindu-le pe aceste femei pe care le admiram, valorificam experiența lor și-mi lansam propria carieră literară.

 

Dincolo de stil şi de vocea personală, admir imensa ta muncă de cercetare pentru fiecare carte. Cum îţi planifici proiectele editoriale?

Îți mulțumesc pentru compliment. În ce mă privește, a contat mult că prima carte a fost un omagiu. Mi s-a părut cum nu se poate mai nimerit să scriu despre relația dintre noi și cele mai apropiate rude ale noastre. Următorul volum, „Spell of the Tiger”, a vizat o relație mai problematică, aceea dintre om și prădător. Toate cărțile mele, mă rog, cele pentru adulți (pentru că eu scriu și pentru copii, după cum știi), asta sunt în esență: examinări ale relației noastre cu animalele. Așa că fiecare abordează această chestiune dintr-o altă perspectivă sau explorează un aspect diferit privitor la felul în care noi influențăm viața animalelor și ele pe a noastră.

 

Am ajuns la „The Good, Good Pig: The Extraordinary Life of Christopher Hogwood”, primul tău mare succes. Cum ți-a schimbat cartea aceasta cariera?

A fost prima (la vremea respectivă credeam că avea să fie și unica) mea carte de succes. Sigur că m-a ajutat: după ea am primit ca avans sume mai mari. Dar cartea asta a fost foarte importantă dintr-un alt punct de vedere, mai personal. Mă simțeam groaznic când scriam! În fiecare zi de lucru eram tristă. Îl pierdusem pe Christopher, apoi pe Tess (unul dintre câinii border collie pe care i-a crescut Sy – n.a.), fetița din vecini se mutase – părea că toți cei pe care îi iubeam dispăruseră. (Slavă Domnului, soțul mi-era alături, dar eu eram atât de tulburată, încât mi se părea că-i sunt o povară). Trebuia să scriu zilnic despre acele ființe pe care le iubisem și care nu mai erau.

Dar, citind cartea, vezi că nu e deloc tristă. Însuflețită de Christopher, scrierea e plină de veselie. Toată această bucurie se datora lui, nu mie! Așa că, dacă până la acel moment nu eram tocmai sigură de faptul că sufletele animalelor îmi scriau cărțile (dincolo de talentul pe care îl am sau nu), succesul volumului mi-a demonstrat asta fără drept de apel. Nu mă pot baza mereu pe propriile forțe pentru a scrie o carte bună, dar mă pot încrede în sufletul animalelor. Iar Christopher încă mă are în pază. La fel ca toate celelalte animale care m-au ajutat și m-au inspirat de-a lungul anilor.

 

„În mintea unei caracatițe” a primit Orion Book Award și a intrat pe lista volumelor finaliste la National Book Award. Recent a fost tradusă în română de Laura Ciobanu și a apărut în colecția Sapiens a Grupului Editorial Art. Când ai interacționat prima dată cu o caracatiță?

Văzusem caracatițe înainte, normal, la acvarii și mă fascinaseră. Dar prima care mi-a permis s-o ating a fost Athena, o caracatiță uriașă de Pacific de la Acvariul New England din Boston. Se întâmpla în 2011. Această creatură frumoasă, gelatinoasă m-a privit în ochi, s-a făcut roșie de nerăbdare și s-a îndreptat direct spre mine, traversând acvariul. Când brațele ei au ieșit la suprafață și s-au întins spre mine, nu m-am putut abține să-mi bag mâinile în apă, lăsând-o pe Athena să mi le acopere cu ventuzele ei frumoase și cercetătoare.

 

Când te-ai gândit prima oară la cartea despre caracatițe? Hai să le spunem cititorilor de ce sunt aceste animale atât de speciale.

Ideea mi-a venit când le-am propus celor de la revista Orion un articol despre inteligența caracatițelor. Dintotdeauna mi-am dorit să descriu o relație construită între om și o nevertebrată. Ele compun majoritatea faunei. Multe nevertebrate par ființe extraterestre din pricina lipsei scheletului. Cum m-aș fi putut numi naturalistă dacă nu aș fi încercat să mă apropii măcar de una dintre ele? Caracatițele au acel gen de inteligență cu care putem rezona. Le place să rezolve jocuri de perspicacitate, recunosc diferențele dintre indivizi, vânează – fac toate astea la fel ca noi. Și totuși sunt cum nu se poate mai diferite de noi – au trei inimi, sânge albastru, opt membre, iar cea mai mare parte a neuronilor lor nu se află în creier, ci în brațe! Au niște superputeri la care noi doar visăm. Pot simți gusturi prin piele. Își schimbă forma și culoarea. Își ucid prada cu ajutorul veninului și scapă de animalele care vor să le vâneze împroșcând cerneală. O caracatiță de dimensiunile unui om își poate strecura corpul lăbărțat printr-o deschidere cu diametrul unei portocale. Sunt creaturi nemaipomenite! De‑abia așteptam să mă împrietenesc cu una dintre ele.

 

Care a fost cea mai neașteptată descoperire a ta în ce le privește?

M-a surprins gradul în care fiecare caracatiță cu care interacționam ajungea la rândul ei să mă placă! Nu vreau să le antropomorfizez. Caracatițele pe care le știam se grăbeau să mă întâmpine în momentul în care deschideam capacul acvariului lor. Își schimbau culoarea din cauza nerăbdării. În mod clar le plăcea să se joace cu mine – indiferent dacă le hrăneam sau nu. Comportamentul lor varia în funcție de oamenii cu care interacționau. În mod obișnuit, nu se apropiau de cei pe care nu-i știau, iar în unele cazuri, din motive numai de ele știute, îi antipatizau pe unii dintre vizitatori, iar atitudinea asta rămânea constantă.

 

Mai treci și acum pe la Acvariul New England?

Da. Iar cei de acolo au pus unei caracatițe numele meu. A murit între timp, dar acum sunt prietenă cu succesoarele ei: Freya și Profesorul Ludwig von Drake, primul mascul pe care l-am întâlnit.

 

Unul dintre avantajele profesiei de editor este că ajung să citesc multe titluri interesante nu doar înainte de traducerea lor în română, ci și de publicarea în limba originară. Așa am parcurs cartea pe care ai scos-o la prestigioasa editură Houghton Mifflin Harcourt, „How to Be a Good Creature”. Spune‑mi mai multe despre acest volum minunat, cu ilustrații superbe, semnate de Rebecca Green.

Proiectul a pornit de la un interviu pe care i l-am dat lui Vicki Croke, fabuloasa autoare a cărții de succes „Elephant Company”, corespondentă pe teme de zoologie la postul NPR din Boston. La finalul interviului, m-a întrebat: „Nu crezi că, dincolo de chestiunile de istorie naturală, ai învățat adevărate lecții de viață de la animale?”. Ce întrebare deșteaptă! Ce deprinsesem așadar de-a lungul unei vieți în care scrisesem despre animale? „Cum să fiu o ființă mai bună”, i-am răspuns. Interviul a fost arhivat, dar unul dintre editorii mei a dat peste el într-o bună zi.

„Acesta e titlul următoarei tale cărți”, mi-a spus.  Și am scris despre treisprezece animale care, primindu‑mă în viața lor, mi-au arătat cum să devin o ființă mai bună. Am fost încântată când mi s-a propus ca volumul să fie ilustrat cu desene, nu neapărat cu fotografii. Iar Rebecca Green a fost alegerea perfectă. Deși nu am apucat să ne cunoaștem, Rebecca a folosit fotografiile pe care i le-am trimis ca surse de inspirație. Îmi place foarte mult rezultatul. Ilustrațiile ei degajă afecțiunea animalelor despre care am scris.

 

Și cum putem deveni ființe mai bune? Care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o de la animale?

Fiecare animal este perfect, este frumos în felul său. Fiecare are ceva profund genuin. Bun, ele pot da dovadă de viclenie – gândește-te la caracatițe, care se camuflează părând corali, roci, șerpi de mare sau pești veninoși. Animalele au scos la suprafață tot ce e mai bun în mine, m-au făcut să mă deschid, să fiu mai curioasă, să mă joc și să dau dovadă de mai multă compasiune. Pur și simplu au lărgit granițele sufletului meu.

 

Câte animale ai acum acasă?

Îl avem pe Thurber (poartă numele unui caricaturist american ‑ n.a.), un border collie, care vede doar cu un ochi. A împlinit trei ani. Mai avem niște găini care trăiesc libere.

 

Îți place să mergi în turnee de promovare a cărților, să-ți întâlnești cititorii?

Nu-mi place să fiu departe de Thurber și de Howard [soțul lui Sy – n.a.]. Dar ador să mă întâlnesc cu cititorii – sunt oameni care îmi seamănă.

 

Spuneai într-un alt interviu că scrierile tale despre animale sunt, de fapt, niște scrisori de dragoste, modalități de a ne reconecta cu marea noastră familie. Cum le răspunzi celor care ar obiecta că există prea multă subiectivitate în cărțile tale?

Le-aș spune să citească lucruri care le plac mai mult! Dar vreau să adaug faptul că a-ți păsa de obiectul studiului tău sau a-l iubi nu face decât să sporească acuitatea observațiilor, nu s-o diminueze. Studiile lui Jane Goodall sunt cea mai bună dovadă în acest sens.

 

Știu că te-ai întors de curând din California unde ți-ai făcut documentarea pentru următorul volum. Poți să-mi spui despre ce e vorba?

E o carte pentru micii cititori, pentru copiii din clasa a patra până într-a opta. „Condor Comeback” se numește ea și este despre condorul californian, specie care practic a revenit din pragul extincției. Condorii au fost înmulțiți în grădinile zoologice, iar acum ne putem mândri cu nu mai puțin de 450 de exemplare, dintre care mai mult de jumătate trăiesc în libertate. Este povestea salvării și reintroducerii speciei în mediul său, cu toate problemele întâmpinate în ultima jumătate de secol. Copiii ne pot da o mână de ajutor în rezolvarea acestor probleme.

 

Care a fost cea mai dificilă, cea mai aventuroasă călătorie de cercetare pe care ai făcut-o?

Probabil că prima mea călătorie în Borneo a fost cea mai dificilă. Am vizitat tabăra lui Birutė Galdikas din Kalimantan pentru a o întâlni pe ea și pentru a vedea urangutanii pe care îi studia. E un sit cu un teren foarte dificil și un climat îngrozitor de cald și de umed. Am traversat mlaștini, călcând pe bușteni alunecoși. Pe jos era plin de lipitori, iar ele ne ajungeau în șosete și-n lenjerie. Din copaci cădeau omizi veninoase care ne intrau pe sub tricouri. Dacă ne mușcau, ne alegeam cu febră și stări de rău care durau zile. Seva otrăvitoare a copacilor îți ardea pielea până se înnegrea. Fiecare zgârietură se infecta instantaneu.

Un urangutan mi-a mâncat banda cu unul dintre interviuri. Am făcut și febră Dengue. Dar a meritat! Urangutanii au fost fantastici, de fapt, toate animalele, de la giboni la cobre sau la uriașii lilieci fructivori! Cât despre cea mai aventuroasă călătorie… Probabil că a fost cea din Peninsula Huon din Papua Noua Guinee, când am însoțit echipa condusă de dr. Lisa Dabek prin jungla învăluită în ceață, cu trunchiurile de copaci acoperite de mușchi, loc plin de orhidee. Căutam canguri arboricoli pentru a le pune radioemiţătoare.

Trei zile ne-a luat drumul de la ultimul sat până la destinația noastră, loc în care nu mai ajunsese nimeni în afară de această echipă de cercetare şi de băştinaşi. A fost de parcă ajunseserăm în Paradis, lăsând deoparte lipitorile, desigur.

Cum ar fi să împărțim Pământul cu niște creaturi cu trei inimi, cu creierul răspândit prin tot trupul, capacitatea de a gusta și mirosi cu toată pielea și darul de a-și regenera membrele pierdute? Ne‑am lupta pe viață și pe moarte sau poate ne-ar uni curiozitatea, pe care ambele specii o posedă într-un grad sporit?

Ei bine, extratereștrii respectivi există și sunt, de fapt, cum nu se poate mai pământeni.  Îi cunoaștem sub numele de caracatițe. În cartea ei, Sy Montgomery își propune să demonstreze că o minte inteligentă poate fi organizată altfel decât a noastră, fără ca asta să o facă mai puțin sclipitoare.

În afară de dedicația autoarei față de subiect – a învățat să facă scufundări la cincizeci de ani,  ca să observe caracatițele în mediul lor natural – mi s-a părut fascinant faptul că un animal atât de puțin sociabil cu propriii săi semeni este atât de prietenos, curios și dispus să interacționeze cu oamenii. Caracatițele sunt capabile să rețină fețe diferite, au simpatii și antipatii, învață cum se deschide un zăvor, ba chiar se răzbună dacă le sâcâi. Asta m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva a cunoaște alte tipuri de inteligență ne-ar putea ajuta să spargem propriile noastre tipare mentale. Poate n-ar trebui să ne plângem că suntem, chipurile, singuri în Univers, când, de fapt, nu suntem singuri nici pe Terra.

Laura Ciobanu

 

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii