Cautare




, Contributor

Scriu despre publicitate și media de 20 de ani. În 2013, am publicat cartea de interviuri „Primul an de publicitate”.

Media şi entertainment |
|

Mihail Penescu (ALL): „Societatea românească cu instituțiile ei lasă impresia că duc o campanie programată pentru descurajarea lecturii”

Mihail Penescu, directorul general al Grupului Editorial ALL, invocă trei cauze care frânează dezvoltarea industriei de carte: absența finanțării editurilor, puterea de cumpărare redusă a publicului și lipsa de motivației a lecturii.
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Forbes: În ultimii trei ani (2014 – 2016), România a înregistrat creșteri economice. În ce măsură aceste performanțe macroeconomice au influențat piața editorială din România?

Mihail Penescu: Este o întrebare legitimă, care însă nu poate primi un răspuns. Din păcate, nimeni nu poate da un răspuns la o astfel de întrebare, pentru că România nu are niciun fel de informații statistice sau globale privind piața de carte.

Nu știm valoarea vânzărilor, adică cifra de afaceri, nu știm câte cărți se vând, nu știm nici câte cărți se publică, nu știm cu precizie nici măcar numărul real al librăriilor sau al site-urilor care vând cărți. Cu atât mai puțin există informații despre structura de publicații sau de vânzări. Industria de carte din România este mult prea săracă pentru a putea plăti astfel de studii, altfel perfect justificate și necesare unei industrii moderne. Sigur, putem avea păreri despre aceste cifre, putem intui anumite lucruri, dar totul rămâne la nivel de impresie personală. Neavând astfel de cifre, nu putem spune nici dacă industria crește sau scade, sau crește pe un domeniu și scade pe un alt domeniu.

Impresia mea de jucător în această piață este că pentru perioada ultimilor ani putem crede într-o creștere de câteva procente, cam la același nivel cu creșterea economică generală. Orice altă considerație mi se pare hazardată. Vezi în jurul tău edituri care cresc, altele stagnează, altele dispar sau intră în conservare. Greu de făcut un total. După părerea mea, evoluția fiecărei edituri în parte depinde de un număr mare de factori, care creează un adevărat context particular.

Ca o impresie generală, cred că industria cărții din România se află de mult timp pe un minim din care cu greu va putea vreodată ieși. Raportat la numărul de locuitori, avem cea mai slabă industrie a cărții din UE.

Forbes: România este de 10 ani în Uniunea Europeană. Dar piața editorială din România este integrată sau măcar conectată, din perspectiva valorilor și a businessului, la piețele europene?

Mihail Penescu: Integrarea editurii pe care o reprezint, Editura ALL, în peisajul european, a avut loc cu mult înainte de intrarea României în UE. Mai mult chiar, o ironie a sorții a făcut ca intrarea în UE să coincidă cu eșuarea, după 10 ani, a celei mai mari investiții din domeniul educațional, care a avut loc, până în prezent, în România. Este vorba de plecarea Editurii Cornelsen, după o investiție eșuată de câteva milioane de euro, din parteneriatul cu Editura ALL. Pentru cei care nu știu, Cornelsen este cel mai mare producător de manuale și carte educațională din Germania, cu o cifră de afaceri de 500 milioane de euro, care a venit în 1997 și a investit în Editura ALL, ca partener egal cu partea română, în ideea de a produce materiale educaționale de nivel european. Creșterea, după anul 2000, a nivelului de corupție peste orice suportabilitate și mutilarea condițiilor de licitație a manualelor în mod aberant au determinat Editura Cornelsen să ia decizia de a se retrage, după zece ani de muncă, investiții și așteptări.

Grupul de Edituri ALL a mai realizat două parteneriate europene înainte de 2006. Primul, în 1998,  cu Editura C.H. Beck din München, lider al pieței de carte juridică din Germania, editură care funcționează și astăzi în afara grupului. Al doilea este un parteneriat care a luat ființă în 2002 cu Helen Exley London – Gift Books, editură care funcționează și azi în cadrul grupului ALL.

Deci, din punct de vedere individual, noi ca și alte edituri de succes din România ne-am integrat în circuitul editorial european înainte de 2006. Editurile din România sunt prezente în peisajul publicistic european.

Alta este, însă, situația privită la nivel de industrie. În Europa există trei asociații importante de editori.

Una este EEPG – European Educational Publishers Group – care este o asociație europeană de edituri de carte educațională, organizată pe principiul „o editură – o țară”.

Între anii 1998 și 2000 Editura ALL a fost membră din partea României în această asociație. Ce e de spus despre acest episod este că după trei ani ne-am retras pentru că nu puteam, practic, să folosim nimic din sinergia care se producea în acel grup. Trebuie să ținem cont că acolo participau cele mai mari edituri de carte școlară din țările avansate din vestul Europei. Discuțiile erau axate pe subiecte pe care eu cu greu reușeam să le cuprind. Participarea mea la acele discuții era zero. În acea perioadă se discuta foarte mult despre publicațiile digitale și despre site-uri și platforme on-line la care aveau acces elevii și profesorii pentru a-și completa documentarea față de materialele tipărite. Se lucra de pe atunci la elaborarea unei platforme de învățare a limbilor străine construite după o programă europeană unică. Și toate acestea în timp ce la noi aveau loc niște licitații meschine pentru câteva manuale încorsetate, pe care ministerul plătea 1,5 dolari. Și asta reprezenta marea noastră evadare din manualul unic, de sorginte sovietică.

Celelalte două asociații despre care vorbeam sunt IPA – International Publishers Association și FEP – Federation of European Publishers.

Din 2011 România este reprezentată în FEP prin FER – Federația Editorilor din România. Aceste organizații au în componență asociațiile de editori din fiecare țară europeană. Și aici este o anecdotă de amintit. Toate țările au câte o singură asociație de editori, numai în România breasla este fărâmițată în 7 sau 8 asociații, mai mici sau mai mari, mai noi sau mai vechi. Acesta este motivul pentru care noi suntem reprezentați de o federație formată din două asociații mai măricele, AER și UER, care a fost acceptată ca a fi suficient de reprezentativă.

La nivel de industrie, de țară, România este departe, trăiește într-o lume paralelă, undeva aproape de sălbăticie.

Ca președinte al UER am participat la câteva întâlniri ale FEP și sentimentul a fost același ca acum 20 de ani, când participam la ședințele EEPG. Se discută despre situații speciale de protecție a drepturilor de autor, cum ar fi operele orfane, se discută despre modul în care bibliotecile pot împrumuta carte electronică și cum se plătesc drepturile de autor către editură în această situație și, în general, se discută legislație europeană privind reglementări din industria cărții.

Desigur, este un cadru în care se schimbă idei, informații, cunoști oameni cu experiență în domeniul editorial, afli despre reglementări din domeniul cărții în diferite țări europene. Dar noi nu putem fi decât niște simpli spectatori, care se străduiesc să înțeleagă ce îi frământă pe editorii europeni. Nu putem avea nicio contribuție, pentru că la nivel general industria noastă este într-un stadiu primitiv. Un moment penibil se repetă în fiecare an, atunci când țările membre au datoria să prezinte un raport sintetic asupra evoluției industriei. Adică acele cifre amintite la întrebarea precedentă și care caracterizează o industrie – evoluția pieței, cifra de afaceri, structura de vânzare pe domenii. De fiecare dată inventăm, cu întârziere, de jenă, un raport fals, care se întinde pe o jumătate de pagină și care cuprinde doar generalități. Nu ne zice nimeni nimic, pentru că toată lumea știe adevărul. România nu are nicio cifră despre propria industrie a cărții.

După cum vedeți, este un tablou paradoxal. La nivel individual, de companie, editurile din România sunt integrate și binevenite în clubul european. La nivel de industrie, de țară, România este departe, trăiește într-o lume paralelă, undeva aproape de sălbăticie. Și aceasta nu este o părere, sunt lucruri trăite de mine, pe care le mărturisesc cu responsabilitate și durere.

Desigur, integrarea europeană se poate discuta și din alt plan, cel al importurilor și exporturilor. În industria cărții nu se prea exportă sau importă produse. Schimbul are loc pe conținut. Pe achiziție și vânzare de drepturi de autor. Aici analiza este simplă, România importă drepturi de autor. Exportul este accidental. Motivele pentru care suntem în această situație, ce s-ar putea face pentru o redresare trebuie discutat într-un cadru separat, subiectul având un grad ridicat de complexitate.

Forbes: În opinia dvs, care sunt blocajele interne ce au frânat în ultimii trei ani dezvoltarea pieței editoriale din România (2014 – 2016)?

Mihail Penescu: Nu e ușor să pui un diagnostic. Poți să greșești și poți să provoci multe antipatii. Eu însă am recidivat de multe ori în acest sens, așa încât mă voi hazarda din nou în a-mi enunţa părerea foarte deschis.

Aș vorbi doar despre primele trei motive care blochează dezvoltarea industriei cărții, în opinia mea. Pe acestea nu le pot ierarhiza, doar le enumăr – lipsa de finanțare a editurilor, puterea de cumpărare foarte slabă a publicului și lipsa motivației în a cumpăra și a citi carte.

Acestea nu sunt singurele motive. Nu vreau să se creadă că eu consider că editorii nu au nicio vină pentru situația precară în care ne aflăm. În mod sigur și noi greșim în management, în metodele de marketing, poate prea timide, sau vetuste și tot așa. Se pot găsi nenumărate puncte în care ar trebui să ne îmbunătățim prestația.     Pentru a înţelege de unde vine dificultatea de finanţare a editurilor, voi da un exemplu generic privind modul de circulaţie a cărților. Puțini oameni știu cum funcționează industria cărții. Este un sistem total diferit de activitatea industrială, dar și de comerț.

Pe scurt, ce se întâmplă: decizi să publici o carte. Aș lua un caz extrem (cu cifre aproximative) pentru a fi mai elocvent – te-ai hotărât să traduci un tratat de medicină care e full color și are 2.000 de pagini. Au loc negocieri, închei un contract de drepturi de traducere, la care avansul poate fi de 10.000 euro și royalties de 9%. Pasul următor este să începi traducerea. Cu expertiză și noroc, găsești traducătorii potriviți. Dacă ei reușesc să-și respecte contractul, vei avea traducerea cam la 10-12 luni de la contractare. De menționat că pentru o astfel de activitate traducătorii trebuie să fie medici care știu bine limba străină, stăpânesc la perfecție limba română și, nu în ultimul rând, își pot aloca câteva ore bune zilnic pentru această muncă pe o durată de 6 luni – un an. Dacă tratatul este în limba germană, aceste condiții nu le vei găsi posibile în România. Deci, de la început, știi că nu vei traduce niciodată un tratat de medicină din limba germană.

După circa un an începe redactarea, care poate dura să zicem, optim 6 luni. Și redactarea nu se poate face decât cu redactori cu studii de specialitate, altfel riști să publici o carte care să se asemene cu sfaturile de pe internet. Poți spune că la 18 luni de la contractare ai cartea bună de tipar. Până în acest moment ai cheltuit circa 25.000 de euro cu avansul, traducerea, redactarea, paginarea, plata fișierelor cu imagini etc. Trebuie să trimiți cartea la tipar. Pentru asta trebuie să decizi tirajul și să negociezi prețul cu mai multe tipografii. Dacă ai mare încredere în cartea ta, hotărăști un tiraj de 4.000 sau 5.000 de exemplare. Dacă nu ești foarte sigur, sau nu ai destui bani, tipărești doar 3.000 de exemplare. În acest ultim caz, la un preț orientativ de 15 euro/exemplar, te costă tipografia 45.000 de euro.

După două luni de la comanda în tipar, vine tirajul, fixezi prețul și începi să livrezi cartea în rețeaua de distribuție. Fixarea prețului reprezintă un stres nemaipomenit. Pentru ca cifrele să arate bine ar trebui să pui un preț de 500-600 lei. E clar că la un asemenea preț, cartea e aproape imposibil de vândut. Așa că, după multe ezitări vei pune un preț de 350 lei/exemplar, sperând într-o vânzare bună și un tiraj următor.

Primii bani pe care îi încasezi vin la minim trei luni de la prima livrare. Până în acest moment editura a cheltuit aproximativ 75.000-80.000 de euro. Această sumă se recuperează după vânzarea a circa 2.000 de exemplare. Asta durează, în general, 12-18 luni de la lansare. În tot acest timp se adaugă cheltuieli de promovare și cheltuieli de funcționare – salarii, depozitare, regii, transport, alte costuri de vânzare, plata drepturilor de autor. Deci se poate spune că, după un ciclu de trei ani, ajungi cu fluxul de numerar la un echilibru. Dacă ai norocul să vinzi și ultimele 500 de exemplare, apare și profitul. Dacă această vânzare nu se întâmplă, profitul rămâne pe hârtie, în depozit și în rafturile librăriilor. Trebuie spus că toată distribuția se face în consignație, cu plata pe măsura vânzării. Din acest motiv editura nu are acces la bani pentru dezvoltare. Trebuie să aștepte încheierea completă a unui ciclu pentru a porni un alt proiect. Lipsa de cash este cea care te frânează evident în dezvoltare.

Unde s-ar putea îmbunătăți situația? Cum funcționează acest ciclu în țările europene? Există două pârghii: banca și difuzorii.

Banca, dacă ar înțelege mecanismul și și-ar asuma o parte din risc, așa cum ar fi firesc, ar putea să îți finanțeze tot proiectul și astfel să îți creeze posibilitatea de a dezvolta mai multe proiecte în paralel, mărind astfel piața. Sau banca ar putea măcar să îți finanțeze costurile tipografice, până la recuperarea acelor bani din piață.

Rolul difuzorilor ar trebui să fie acela de parteneri. În Europa difuzorii se află în contact cu editura din faza de proiect a cărții, iar tirajul se fixează în funcție de comenzile venite din piață și nu în funcție de o impresie a editorului. La apariția volumului, practic distribuirea acestuia este rezolvată instantaneu, iar difuzorii plătesc marfa primită imediat sau la un termen fix, de circa două luni. Practic, după apariția titlului, editura și-a echilibrat fluxul de numerar și se poate concentra pe proiectul următor. Deci durata ciclului s-a redus la jumătate. În România, difuzorii, deși rețin jumătate din încasarea din piață, nu își asumă niciun risc, iar partea lor de investiție este infinit mai redusă. Acest sistem frânează creșterea întregii piețe, deci inclusiv dezvoltarea difuzorilor de carte.

În România cărțile sunt mai ieftine decât în restul Europei. Aș estima că sunt mai ieftine cu 20% până la 40%, în funcție de tipul de carte.

Despre al doilea motiv, legat de puterea scăzută de cumpărare, nu trebuie să argumentez foarte mult. Aș aduce în discuție doar un aspect: prețul cărților. Există percepția că prețul cărților este mare sau chiar nejustificat de mare. Realitatea cifrelor este însă diferită.

În România cărțile sunt mai ieftine decât în restul Europei. Aș estima că sunt mai ieftine cu 20% până la 40%, în funcție de tipul de carte. Majoritatea celorlalte produse sunt la preț european sau mai scumpe, și aș enumera benzina, mașinile, electronicele, mâncarea, uneori și energia electrică. La noi, foarte ieftine sunt cărțile, apa minerală și taxiurile. Prețul redus al cărților, dependent mai ales de costurile tipografice și reflectând foarte puțin costurile editoriale de dezvoltare a conținutului, face imposibilă creșterea pieței editoriale. De aici rezultă și salariile mici din edituri și tarifele scăzute pentru traducători, corectori, redactori, graficieni și nu în ultimul rând valoarea scăzută a drepturilor de autor. Din acest motiv se scrie foarte puțin în România, pentru că nu se poate câștiga din scris, nici vorbă să se poată trăi din scris. Scrisul nu este o meserie în România, este doar un hobby costisitor. În celelalte țări europene scrisul este o ocupație ca oricare alta.

Vedem conducători politici, miniștri, parlamentari, formatori de opinie care schingiuiesc limba română și logica cu o naturalețe înduioșătoare.

Motivația lecturii, deși am lăsat-o la urmă, poate fi acel sâmbure de la care pleacă totul. Motivațiile ne vin din interior, dar ele sunt declanșate de factori externi. Se vorbește puțin despre lectură, se vorbește puțin despre cultură, despre știință, despre cunoaștere. Oamenii calificați se bucură foarte rar de respectul societății. Se vorbește mult despre politică, despre succes și bogăție, despre furt și căpătuială. Se înlocuiește valoarea cu notorietatea. Toate aceste subiecte, promovate excesiv, nu stimulează lectura.

Vedem conducători politici, miniștri, parlamentari, formatori de opinie care schingiuiesc limba română și logica cu o naturalețe înduioșătoare. Avem o parte însemnată a populației care nu a citit niciodată o carte. Avem peste 40% din elevii de gimnaziu care nu înțeleg un text. Au rămas la nivelul de percepere a literelor și a cuvintelor. Eu am un papagal care vorbește foarte bine și pot înțelege foarte plastic fenomenul. Nici papagalul meu nu ar trece testele Pisa, deși vorbește. Avem un sistem academic viciat, în care se cumpără și se vând examene, diplome, doctorate, grade universitare ca la piață, cu legătura.

Dacă nu există o motivație permanentă pentru lectură, pentru a fi mai bine pregătit în meseria ta, pentru a fi mai bine informat, pentru a ajunge la plăcerea de a te bucura de o carte bine scrisă, lectura nu se poate transforma în obișnuință, cum este firesc. Societatea românească cu instituțiile ei lasă impresia că duc o campanie programată pentru descurajarea lecturii.

Mă opresc aici, pentru că aș putea scrie pagini întregi pline de furie. Din superficialitate și nebăgare de seamă, putem să ajungem un popor care își devorează viitorul.

(26 aprilie 2017)

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii