Cautare




, Contributor

Scriu despre publicitate și media de 20 de ani. În 2013, am publicat cartea de interviuri „Primul an de publicitate”.

Media şi entertainment |
|

Mihai Mitrică: „La nivel guvernamental, nu se conștientizează importanța pe care cultura scrisă o are pentru economie”

Mihai Mitrică, directorul executiv al Asociației Editorilor din România, face o analiză la rece a industriei editoriale din România. Toată lumea supraviețuiește: editor, autor, traducător.
Mihai Mitrica 1 AER

Forbes: Cum caracterizați piața cărții în anul 2014?

Mihai Mitrică: De câțiva ani, nivelul de acces la cultura scrisă al publicului este într-un declin. Este, dacă vreți, ca la întâlnirile periodice cu prietenii din tinerețe: după un timp, cei care apar la aceste întâlniri (adică la târgurile și saloanele de carte, în librării, biblioteci etc.) sunt din ce în ce mai puțini și din ce în ce mai ocupați cu altceva. Dorința de a se (re)vedea rămâne vie doar în cei care mai participă la aceste întâlniri.

Publicul de carte in Romania este tot mai puțin numeros, iar cei care rezistă încă acestei definiții sunt, la rândul lor, asediați de nivelul de informație pe care trebuie s-o proceseze zilnic, de lipsurile materiale (cultura nu este foarte sus pe lista de priorități a unei gospodării tipice), de lipsa de stimuli externi pentru a citi. Pentru fiecare dintre acestea există câte cel puțin un remediu, dar fiecare dintre ele nu este nici simplu și nici ieftin.

GALERIE FOTO: Topul celor mai vândute cărți de autori români, în 2014

Impresia mea este că în România se citește totuși mult. Însă mi-e greu să mă gândesc în acest moment la o situație care să se potrivească mai bine cu dictonul latinesc non multa, sed multum. Asta pentru că se citesc postări de Facebook, știri (multe dintre ele non-știri), dialoguri pe messenger, titluri de pe ecran/crawl, mailuri etc. Toate acestea sunt ca mâncarea pentru căței și pisici (ca să îl citez aici pe Gabriel Liiceanu) : conțin substanțe nutritive (cuvinte) dar nu satisfac apetitul, ci doar umplu un spațiu, un interval.

Dacă fiecare dintre noi ar conștientiza faptul că cititul unei cărți este o zăbavă sanitară, un exercițiu care ne învață să vorbim și să ne comportăm față de ceilalți (o carte te învață să te pui în pielea tuturor personajelor sale, dacă este o carte bună), sunt convins că toată lumea ar avea de câștigat.

Copiii sunt – asta o spun studiile celor care și-au permis să le facă –  cei mai afectați de comportamentul nostru, al adulților: este greu de imaginat un adult bine construit care să provină din copilul care crește într-o familie în care părinții nu citesc și nu îi citesc.

Există, totuși, și vești bune legate de piața de carte: ea este foarte bine sincronizată cu aparițiile și bestseller-urile de la nivel internațional. Nu suntem în nici un caz în urma pieței de carte mondiale din acest punct de vedere: ce apare afară și se vinde și foarte bine, apare și la noi, de multe ori concomitent.

Suntem, însă, departe de ea în ce privește tirajul acestor titluri care afară se vând în sute de mii de exemplare; la noi un tiraj de 10.000 de exemplare este o minune iar ca să ajungi la 150.000 de exemplare trebuie să fii deja președinte ales sau Dale Carnegie.

GALERIE FOTO: Topul celor mai vândute cărți de autori străini, în România

În acest tablou nu pot exista câștigători pentru că toată lumea doar supraviețuiește: editor, autor, traducător. Orice câștig semnificativ pentru cei din ecuație începe de la cifre de vânzări care trec pragul de 5.000 de exemplare.

Forbes: Ce lucruri aveți de apreciat și de reproșat rețelelor de distribuție de carte și librarilor?

Mihai Mitrică: Principalul reproș adresat rețelelor de distribuție și librarilor din România este că sunt prea puține/puțini. Cei care încă mai reușesc să reziste, ba chiar să deschidă noi librării, merită toată aprecierea. Avem unele librării care arată extraordinar de frumos, și în București dar și în țară. Problema noastră și a lor este că în același timp avem orașe și județe fără nicio librărie – întrebați-l, spre exemplu, pe Liviu Dragnea, care a fost președinte al CJ Teleorman, câte librării sunt la el în județ.

Forbes: Ne puteți confirma: există un blocaj financiar între distribuitori și editori?

Mihai Mitrică: Există o întârziere mare (luni, chiar trimestre în unele cazuri) în recuperarea de către editori a banilor de la distribuitori. Acest cerc vicios crește tensiunea acolo unde ar trebui să fie relații de colaborare și nu ajută nici pe unii și nici pe alții.

Forbes: La ce cifră de vânzări estimați piața de carte din România, în 2014?

Mihai Mitrică: Nu există un studiu actualizat care să cuantifice nivelul pieței de carte din România. Motivul pentru care nu există este simplu : oricât de paradoxal ar părea, este foarte greu/costisitor să măsori ceva de dimensiuni reduse (probabil știți ce înseamnă și cât costă nanotehnologia).

Estimările din industrie sunt în jurul pragului de 60 de milioane de euro, calculat la prețurile de producător. Adăugând în ecuație manualele (cu auxiliarele școlare) și edițiile de chioșc, aceleași estimări spun că în România se cheltuiesc anual circa 100 de milioane de euro pentru cărți.

În anul 2009, când mai erau în piață cei 100 de euro guvernamentali pentru ca fiecare profesor să își cumpere cărți, aceeași piață era undeva la 120 de milioane de euro.

Forbes: Care sunt marile suferințe ale editorilor? Ce măsuri guvernamentale ar putea încuraja creșterea consumului de carte în România?

Mihai Mitrică: Un editor rămâne cu 50% (în medie, deși există rabaturi și mai mari) din prețul unei cărți, bani din care trebuie să asigure plata pentru drepturi de autor, traducător- acolo unde este cazul, tipograf, editare (acel proces din care ia naște carte pornind de la textul autorului), marketing, impozite și taxe și, dacă mai rămâne ceva, un profit. Cealaltă jumătate merge la distribuitor/librar ca rabat, iar distribuitorul îi returnează banii după o anume perioadă (de multe ori mai mare, decât mai mică). Niciun editor nu poate să pună un preț exagerat la o carte pentru că aceasta nu se va vinde și nu va câștiga nici cât a investit în producția ei.

Peste acest tablou vine statul care încasează 9% TVA la cartea tipărită și 24% la cartea electronică (și de aceea poate că avem sub 1% din piață cărți electronice deși nu stăm rău nici la numărul de tablete/smartphone-uri vândute și nici la viteza conexiunilor la internet).

În plus, mai avem și Legea Timbrului Cultural, o lege strâmbă pe care zilele acestea Camera Deputaților se pregătește să o facă și mai hidoasă. Editorilor li se cere prin acest nou proiect de lege să cumpere timbre de 1 leu pentru orice carte de beletristică de la uniunile de creație, a se citi de la Uniunea Scriitorilor din România, indiferent dacă autorul este român sau străin, membru sau nemembru al Uniunii Scriitorilor din România.

Sunt convins că nu doar eu văd aici un mecanism de inspirație profund stalinistă: statul obligă o entitate privată să plătească unei alte entități private (ai cărui membri sunt parlamentarii care au inițiat această lege) o taxă parafiscală fără ca acest al doilea privat să fie obligat să presteze un serviciu societății în contrapartidă. Adică doar drepturi, fără nicio obligație. Această taxă – dacă printr-o calamitate va fi adoptată – va îndepărta și mai mult de carte publicul cu posibilități reduse de consum. Dar, în primul rând, va distruge producția de beletristică din România.

Educația este un alt punct dureros de pe harta industriei de carte din România: profesorii sunt slab pregătiți (mulți dintre ei) iar manualele după care predau sunt îngrozitoare – asta ca să folosesc un eufemism.

Toată vâlva creată anul trecut în jurul noilor manuale de clasele I și a II-a a fost un foc de paie regizat de niște băieți (deloc deștepți) care voiau să facă astfel loc în școli și unei licitații pentru dispozitive electronice. Ideea lor nu a murit, dar a reușit să mai dea o lovitură industriei de manuale, trimisă spre eșafod de Ecaterina Andronescu la începutul anilor 2000. O piață liberă a manualelor în România, în care profesorul să fie liber să aleagă ce manual vrea el, iar statul să subvenționeze manualul doar pentru cei care au cu adevărat nevoie ar fi un bun început. Un scenariu în care statul să aibă un curriculum coerent și actualizat ar fi deja un mare pas înainte. Nu văd însă semne că asta ar putea veni în realitate prea curând.

Legea celor 100 de euro pe care profesorii îi primeau pentru achiziția de cărți și materiale educaționale a fost iarăși o gură de oxigen pe care piața editorială a pierdut-o cu consecințe sociale în lanț.

Dar cel mai dureros este că, la nivel guvernamental, nu se conștientizează importanța pe care cultura scrisă o are pentru economie. Ecuația este simplă: un om care citește este un om educat, care are acces la o slujbă mai bine plătită care îi oferă un venit mai mare care îi oferă posibilitatea să consume mai mult (și mai scump) și astfel să crească economia și să susțină dreaptă coloana vertebrală a unui stat.

Alții au înțeles asta de multă vreme, noi s-ar putea să o înțelegem când va fi prea târziu.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii