Cautare




, Contributor

|
|

Mentorii rock

În care este vorba despre cât de mult contează mentoratul  pentru tinerii  muzicieni din zona underground.
the_kryptonite_sparks_02

Când stai de vorbă cu Dan Iliescu, liderul formației Timpuri Noi, observi, înainte de a auzi cuvintele pe care le spune, gesturile sale. Toți gesticulăm atunci când vorbim, iar Dan Iliescu nu face excepție. Diferența este însă că o face ca și când ar avea în mâini o chitară. Mâna stângă pleacă ca și când ar prinde un acord pe grif, în timp ce dreapta se îndreaptă spre bridge-ul chitarei imaginare, pentru o ciupitură expertă a corzilor.

Și apoi urmează cuvintele. „În anii `90 am fost în underground timp de un an, apoi nu, pentru că ceea ce cântam noi era altceva decât ceea ce se cânta în anii `80. Asta ne-a ajutat pe noi, am fost underground pe vremea lui Ceaușescu. Faptul că noi cântam muzică «altfel», mai modernă decât erau muzica ușoară și rock-ul vechi, ne-a făcut pe noi să ajungem «mainstream» dintr-o trupă de underground, luptându-ne cu trupele consacrate, ne doream și noi locul nostru în momentul ăla”, spune Dan Iliescu, adăugând că sunt puține trupe tinere din prezent care i-au atras atenția. Una dintre acestea este The Kryptonite Sparks (TKS). „Din punct de vedere al concepției muzicale, nu mă atrage nicio formație. În lume eu nu am mai auzit trupe la care să-mi pun mâna la gură și să zic: «Mamă, ce mișto cântă ăștia!» Nu am mai auzit! Care sunt? Ultimii pe care i-am ascultat cu plăcere au fost Incubus, la care am zis:  «Ia uite un sound interesant». Din punct de vedere al măiestriei, sunt foarte mulți tineri foarte buni. Acum, recent, i-am remarcat pe The Kryptonite Sparks. De ce și-or fi dat numele ăsta? Ei sunt băieți școliți, dar cum să-ți dai numele ăsta? Vrei să vinzi în Anglia, când ei au inventat muzica? E caterincă, știi? Altfel, ei sunt mișto și le-am și spus”, explică Dan Iliescu, într-un stil autentic de rocker căruia nu i-a fost niciodată teamă de cuvinte.

Răzvan Diaconu, chitaristul și vocalistul formației The Kryptonite Sparks, spune că Anglia nu a fost până acum o piață pe care să o vizeze și că, după studiile pe care el și fratele său Rareș, basistul trupei, le-au finalizat la Conservator în Londra, s-au întors în România tocmai datorită proiectului lor muzical. „Aveam oportunități și acolo, Rareș cânta în vreo trei formații de funk, soul și jazz, eu cântam într-o orchestră, dar aveam foarte mare încredere în acest proiect, investisem foarte mult sentimental, piesele noastre erau apreciate. Am văzut că nu ne ciocnim de un perete și am zis că de plecat putem pleca oricând, suntem tineri și nu suntem legați de nimic, am zis să jucăm și cartea asta”, spune Răzvan, cu referire la anul 2014, ultimul de studiu al celor doi frați la Londra.

Pe aceeași temă: În ritm de rock #impreunaevoluam, o poveste despre pasiune, muzică, business, marketing și despre cum pot conviețui toate acestea 

Pentru formația înființată în vremea când cei doi frați erau la liceu, anul 2014 a fost de altfel și cel care a marcat începutul unei ascensiuni – atât cât poate fi aceasta pentru o trupă din underground-ul românesc – , aflată însă la capătul unui drum deloc ușor. „TKS a început ca o trupă de liceu acum mai mulți ani, dar serios ne-am apucat de treabă prin 2013, când ne-a plecat vocalul și s-a dus la Conservator în București și era sufocat de treabă și a zis că nu mai poate, că nu mai are timp. Am căutat un pic un alt vocal, însă apăruse un concert pe care îl stabiliserăm deja, iar Rareș și fostul toboșar mi-au zis să încerc eu la voce. Am încercat și lumea a reacționat bine, așa că am zis că încerc în continuare și la voce, până atunci eu eram la chitară și la backing vocals”, povestește Răzvan. Acesta a fost începutul formulei actuale a formației , după care a urmat înregistrarea, la Studio Attic, a pieselor din repertoriul de atunci al TKS.  „Nu prea știam cu ce se mănâncă, noroc că acolo am dat de oameni profesioniști, care ne-au spus că să cânți live e una și să înregistrezi e alta. Am intrat în universul muzical pe bune. EP-ul l-am scos pe cont propriu, am învățat ce înseamnă să te înscrii la UCMR, la Credidam, la ORDA să-ți pui timbre. Am vrut să facem totul legal, ne-am făcut și o entitate legală, o întreprindere familială, noi fiind frați”, spune Răzvan Diaconu.

Miluță Flueraș: ”Să nu renunți!” #impreunaevoluam

Și pentru că a venit vorba despre business, trebuie menționat că membrii TKS tratează formația (și) ca pe un proiect antreprenorial. ”Anul trecut a fost primul an în care am ieșit pe zero. Am privit totul ca pe un start-up. Cel mai mare impediment e statul, nu vreau să-mi dea nimeni nimic, ci să mă lase să-mi fac treaba, nu să-mi pună bețe în roate, începând de la partea de business, strict legată de impozite, fiscalizare – noi lucrăm la alb cu totul, agenția noastră de booking se interesează la cluburi, nu mai cântăm în locuri care nu sunt în regulă. Birocrația ne domină și nu ne mai lasă să facem cealaltă treabă, să punem la punct un plan și o investiție pe termen măcar mediu.  Noi avem periodic întâlniri în care discutăm cu bullet points, exact ca la orice business. Trebuie diferențiată partea de muzică de cea de business. Mulți nu se gândesc că trebuie totul tratat și ca o afacere, însă sunt și unii care tratează totul doar ca pe un business”, explică Răzvan Diaconu.

Pentru o formație din underground, TKS stă destul de bine: a semnat cu casa de discuri Universal Music România și este reprezentată exclusiv de Dark Side Booking, companie activă pe segmentul serviciilor de producție de spectacol, management artistic și booking pentru concerte și festivaluri , evenimente corporate, drepturi muzicale și de imagine, compoziție. De altfel, de colaborarea cu Dark Side Booking se numără și poate cel mai important moment din activitatea TKS de până acum: întâlnirea cu Adrian Despot de la Vița de Vie. entru formația înființată în vremea când cei doi frați erau la liceu, anul 2014 a fost de altfel și cel care a marcat începutul unei ascensiuni – atât cât poate fi aceasta pentru o trupă din underground-ul românesc – , aflată însă la capătul unui drum deloc ușor. „TKS a început ca o trupă de liceu acum mai mulți ani, dar serios ne-am apucat de treabă prin 2013, când ne-a plecat vocalul și s-a dus la Conservator în București și era sufocat de treabă și a zis că nu mai poate, că nu mai are timp. Am căutat un pic un alt vocal, însă apăruse un concert pe care îl stabiliserăm deja, iar Rareș și fostul toboșar mi-au zis să încerc eu la voce. Am încercat și lumea a reacționat bine, așa că am zis că încerc în continuare și la voce, până atunci eu eram la chitară și la backing vocals”, povestește Răzvan.

Acesta a fost începutul formulei actuale a formației , după care a urmat înregistrarea, la Studio Attic, a pieselor din repertoriul de atunci al TKS.  „Nu prea știam cu ce se mănâncă, noroc că acolo am dat de oameni profesioniști, care ne-au spus că să cânți live e una și să înregistrezi e alta. Am intrat în universul muzical pe bune. EP-ul l-am scos pe cont propriu, am învățat ce înseamnă să te înscrii la UCMR, la Credidam, la ORDA să-ți pui timbre. Am vrut să facem totul legal, ne-am făcut și o entitate legală, o întreprindere familială, noi fiind frați”, spune Răzvan Diaconu.

În vara anului 2014, The Kryptonite Sparks a susținut un concert la Iași, unde formația a fost văzută de Lili Diaconu, managerul trupei Partizan, fondată de Adrian Pleșca „Artan” după despărțirea de Timpuri Noi. „Lili ne-a chemat la ea în birou și ne-a zis că ne pune în legătură cu Alin Voica de la Dark Side Booking și cam ăla a fost punctul la care chiar am început să facem treabă, în 2014, în vară. Ne-am întâlnit cu Alin, ne ascultase materialele, am stat de vorbă despre ce vrem să facem, de ce vrem să facem, de ce ne-am întors din Anglia, suntem nebuni, discursul clasic”, își amintește Răzvan de la TKS. „În acea vară, Alin ne-a provocat să arătăm că putem atrage publicul, am  participat la un  concurs, prin care am ajuns să cântăm, la Zilele Prieteniei Bergenbier, în Brașov și Galați, ne-am intersectat cu Vița de Vie acolo. Adi Despot primise un cd cu noi de la Alin Voica, ne-a spus că ne-a remarcat pentru că băiatul lui cel mare ne asculta prin casă și la una dintre probele de sunet a venit și el, ne-a filmat  și ne-a rugat să spunem ceva pentru băiatul lui, că-i place de noi și acesta a fost începutul acestei prietenii.”

Adi Despot rememorează și el felul în care a auzit pentru prima dată de The Kryptonite Sparks. „Am primit un cd de-al lor de la impresarul nostru, l-am luat și l-am lăsat prin casă, copiii au pus mâna pe cd și la un moment dat tot auzeam de la ei din cameră un cântec, obsedant și la infinit, era ceva cu «sar scântei din pantofii ei». I-am întrebat ce ascultă acolo și mi-au spus  că e cd-ul cu TKS”, povestește vocalistul formației Vița de Vie. „Eram într-un turneu în care noi eram headlineri și ei cântau pe la prânz și i-am văzut și mi-a plăcut foarte mult că în trei oameni au reușit să reproducă live ce auzisem eu pe cd și aveau foarte multă vervă. Apoi ne-am împrietenit, i-am luat în turneul Fenomental 15 ani ca invitați, am avut vreo 15 concerte. În acel turneu ei au început să evolueze de la zi la zi din ce în ce mai bine, pe la finalul turneului arătau ca o trupă care face asta de ani buni de zile.”

Citește un articol despre  cum pot și de ce este bine pentru copii să învețe să cânte altfel decât după metodele clasice

Pentru TKS, turneul prilejuit de aniversarea a 15 ani de la lansarea albumului Fenomental al formației Vița de Vie probabil că va rămâne un reper pentru tot restul carierei. „Ne obișnuisem cu acest stil de viață, de a cânta azi și a te trezi mâine pentru a pleca într-un alt oraș în care să cânți”, spune Răzvan Diaconu.

Despre importanța turneelor în activitatea unei formații vorbește și Dan Iliescu, care a avut ocazia, înainte de 1990, să participe, împreună cu colegii din formația Timpuri Noi, la adevărate maratoane în domeniu.  „Industria muzicală, până în anii `90, era condusă de partidul unic, care avea o singură sursă de producere a discurilor, Electrecordul, tot ce era aprobat de către Cultură apărea pe radio mai ales, pentru că postul de televiziune, în ultimul timp, ajunsese la câteva ore  de emisie pe zi. O industrie muzicală nu exista în România, dar asta nu înseamnă că nu se cânta, chiar se cânta foarte mult, se făceau turnee de până la 300 de zile pe an. Formațiile mai mari, cum erau în anii `85, când am început și noi să scoatem capul în afara Bucureștiului,  Roșu și Negru, Compact, Holograf aveau 300 de zile de turneu pe an”, spune Dan Iliescu. „Noi am participat odată, în `87, la un turneu de 40 de zile, înainte de Crăciun, cu formația Semnal M, care era deja în turneu de la începutul anului. Aveam două spectacole pe zi, chiar trei, pentru că aveam și matineu, la ora 11 cântam. Din acest punct de vedere, industria muzicală românească mergea mult mai bine decât merge acum. Acum nu ai cum să susții un astfel de turneu.”

Așadar, pentru TKS, participarea la turneul Fenomental 15 ani a reprezentat o ocazie rară, cu care puține trupe din underground-ul românesc se întâlnesc. Acesta nu avea să fie însă ultima colaborare rezultată în urma amiciției ce se stabilise cu Adi Despot. „În 2015 ei mi-au curtat serviciile de producător muzical pentru EP-ul lor și m-am ocupat de partea de producție a albumului și de partea de înregistrat și de mixat”, spune solistul trupei Vița de Vie.

Pentru Răzvan Diaconu, această colaborare a însemnat mult mai mult decât atât. „Simțeam nevoia de ajutor pe partea de voce, în ceea ce înseamnă interpretare și transmiterea emoțiilor în voce. Adi a venit la noi la repetiții într-o zi, ne-a ascultat, și-a spus părerea, a înregistrat cu reportofonul să mai asculte piesele, după care a urmat o pauză în relația noastră, pentru că noi am plecat în turneu cu formația Pinholes, în 16 orașe și un anumit timp l-am petrecut pe drum. Când ne-am întors în București am intrat în studio cu Adi. Ca producător muzical, a avut o atitudine în care ne lăsa pe noi să facem și apoi ne spunea dacă e bine sau nu. S-a ocupat foarte mult, împreună cu Mihai Pop, în al cărui studio am tras, de tot ceea ce înseamnă arhitectură sonică, concepție, design auditiv, gen unde punem chitarele în mix, cât de tare să se audă vocea în relație cu chitara sau toba. La partea de voce, Adi a avut o altă abordare, a dat stop, a stat la consolă, lângă mine. Vocea e un instrument pe care nu poți să-l cânți non-stop, trebuie să-l menajezi. Aici am simțit cea mai mare diferență față de primul EP, pentru că au fost foarte multe intervenții din partea lui Adi și foarte mult din interpretarea mea vocală este meritul lui”, explică vocalistul TKS.

După înregistrare a urmat mixajul și masterizarea, care a fost realizată în Statele Unite ale Americii. Momentul în care albumul „A doua undă de bruiaj” a fost gata este un alt reper de care membrii TKS își vor aduce aminte și peste ani de zile. ”Noi eram la festivalul Summerwell și parcasem mașina undeva pe marginea străzii și când ne-am întors pe la 2-3 noaptea după concert am găsit un șervețel pus la ștergător pe care Adi scrisese: «E gata masterul!». Avem încă acel șervețel și îl vom păstra”, își amintește Rareș Diaconu, basistul TKS.

Când îl întrebi cum a fost pentru Vița de Vie perioada de început, acum două decenii, Adi Despot spune că e „ușor amuzant” să compari cele două epoci – cea de atunci și prezentul. „Imediat după Revoluție, în `90, au fost niște ani de totală haiducie în România. Vița de Vie a rezistat 20 de ani datorită nebuniei noastre, pentru că n-am dat niciodată înapoi, am vrut să facem lucrul ăsta și am mers înainte oricât de greu ar fi fost. Este foarte simplu pentru țările care au o oarecare cultură muzicală și o oarecare stabilitate economică și culturală, pentru că acolo drumurile sunt deja bătătorite. Acum 20 de ani la noi nu existau drumurile astea. De multe ori, când ajungeam pe un drum închis, îl făceam noi mai departe. Astăzi, când unele trupe vin din spate, uneori merg pe niște drumuri și  drumulețe, bătătorite și făcute de Vița de Vie”, spune el.

Și totuși, dintr-un anumit punct de vedere, lucrurile din „subsolul” muzicii rock nu s-au schimbat prea mult. „Faza de underground a fost și va fi tot timpul la fel: trupele care sunt «main» nu au nici un interes să promoveze formații care nu sunt de același calibru și care ar putea deveni concurente. Și pe vremea noastră era la fel. Știi cât mă rugam de formații să mă primească să cânt alături de ei? Prima formație care ne-a primit a fost Holograf. Dacă vor fi prieteni, dacă vor fi profesorii lor, îi vor promova, altfel nu”, explică Dan Iliescu, liderul formației Timpuri Noi, în interiorul căreia s-a cristalizat o astfel de relație de mentorat. Este vorba despre cooptarea în echipă a basistului Alex Vâșcan.

„Am început să cânt la 13 ani, autodidact până să-l întâlnesc pe Dan. De când m-am apucat de bas nu l-am mai lăsat, a fost un fel de dragoste la prima vedere. Am studiat inginerie de sunet la institutul SAE, iar ultimul nostru examen a fost să înregistrăm o trupă, ca să vadă cât de bine punem tehnicile de microfoane. Majoritatea colegilor mei nu aveau o trupă care să înregistreze pentru ei și s-au gândit cine știe să cânte la chitară? Alex. Cine știe să cânte la bas? Alex. Cu vocea? Alex. Cine știe să bată la tobe? Mihai, dar nu e, atunci îl chemăm pe Alex. Profesorul intra tot timpul să vadă cum decurge treaba și când m-a văzut în proiectele diferiților colegi chiar în timp ce înregistram, a observat în mine un potențial pentru a depăși scena undergroundului în care eram deja”, povestește Alex Vâșcan, care,  în decembrie 2013, a primit un telefon de la profesorul care-l remarcase. „Întâmplarea a făcut să fiu atunci chiar în stația de metrou Timpuri Noi, m-a întrebat cum mi-ar plăcea să cânt cu Timpuri Noi. Am avut un blocaj, pentru că eu îi ascultam de mic copil”, își amintește basistul.  „L-am sunat a doua zi cu mari emoții pe Dan m-a chemat la o probă chiar în ziua următoare și mare mi-a fost surpriza că m-a chemat din nou săptămâna următoare. Vreau să spun sincer că, datorită pedagogiei băieților, datorită experienței lor pe care mi-au transmis-o, mi s-a schimbat percepția asupra muzicii cu 180 de grade. Consider că acesta este vârful carierei mele până în acest moment.”

De notat este că Alex Vâșcan transmite acum mai departe această experiență acumulată  – „Pentru Alexandru ce este mai important este că a sărit niște etape din viață în cântarea live”, spune Dan Iliescu –, fiind la rândul său mentor pentru trupele aflate la început de drum. Un exemplu în acest sens este formația The Purple Dandies, cu care Alex a cântat o melodie pe scena unui club din București, la sfârșitul lunii martie.  „I-am văzut pe The Purple Dandies, pentru prima dată, cred că acum doi ani de zile la Rock în Parc. Au început să cânte și mi s-a rupt filmul. Sunt și pe genul meu, o combinație de funk cu alternativ și ska. După concert m-am dus să felicit băieții și de atunci am rămas prieteni în sensul că m-au chemat să-i ajut cu niște păreri legate de abordarea lor a unor piese, mi-au trimis tot timpul variantele alfa ale înregistrărilor, să-mi dau cu părerea. Cred că e o trupă care are potențial mare”, spune basistul formației Timpuri Noi.

Instrumentul la care cântă Alex Vâșcan – chitara bas – a fost unul dintre punctele comune care au dus la apariția amiciției cu Tudor Marcu, basistul și solistul formației The Purple Dandies, a cărui poveste se aseamănă întrucâtva cu cea a lui Răzvan Diaconu. După mai multe formule și nume prin care a trecut trupa, Tudor Marcu, inițial chitarist ritmic în cadrul formației din care mai fac parte, în prezent, Naim și Ramin Vahidi (tobe, respectiv chitară), a trecut la chitară bas, pentru că membrii formației nu reușeau să găsească un muzician care să cânte la acest instrument. În 2013, la un concert susținut într-un bar din apropierea liceului la care cei trei erau elevi, vocalista formației a întârziat, așa că Tudor a preluat și acest post.

The purple dandies 1 (2)„Mă simțeam cumva aiurea, i-am și întrebat pe colegi:  «Ce sunt eu, aveți nevoie de bas, mă puneți pe mine, aveți nevoie de voce, tot pe mine mă puneți?»”. Și totuși, această schimbare a fost cu noroc, pentru că trupa a reușit, într-o formulă de patru, din care mai făcea parte un chitarist, să câștige ediția națională a festivalului Imagine, din juriul căreia au făcut parte muzicieni cunoscuți precum chitaristul Cristi Gram de la Phoenix și Berti Barbera. „Obiectivul nostru era să ne clasăm pe locul al treilea, pentru că primele trei trupe cântau în Piața Mică din Sibiu”, spune Tudor Marcu. „A fost o experiență superbă. De atunci a început să urce totul, deși a plecat chitaristul, am rămas doar noi trei, dar am reușit să ne definim stilul.” Nu a fost Piața Mică din Sibiu, ci sala Botanique din Bruxelles, pentru că The Purple Dandies s-a clasat pe primul loc la Imagine România și a participat la finala internațională ce a avut loc în Belgia.

„Cel mai mare avantaj al lor este că se cunosc și cântă împreună de mici și ăsta e primul lucru care-i aseamănă cu ce se întâmplă afară. Așa au început toți, au studiat, au cântat de mici împreună, au cântat la metrou, unii au avut noroc să fie descoperiți, alții sunt și acum în underground”, spune Alex Vâșcan.

Indiferent de reușita sau de eșecul din perspectiva materială sau a celebrității, importantă rămâne arta pe care o faci. „Omul, prin artă, are dreptul și datoria să fie co-creator cu Dumnezeu. Arta îți dă posibilitatea de a face treaba asta cu un efort material mic. Îți trebuie un creion și ai făcut ceva. Îți trebuie un instrument, ai făcut «bing bing» pe el și ai făcut ceva. Omul asta trebuie să facă, nu același lucru permanent în același loc. Asta înseamnă mișcare și evoluție. O partitură azi o cânți într-un fel, mâine o cânți într-un cu totul și cu totul alt fel, până o cânți din ce în ce mai rafinat. Poți să spui «Sunt mulțumit cu nivelul meu, bat pasul pe loc», dar asta n-are legătură cu arta, are legătura cu rutina și cu o nefericire îngrozitoare”, conchide Dan Iliescu

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii