Mihai Mitrică, director executiv al Asociației Editorilor din România
E și normal să privim cu nostalgie la cum arăta în 2019, în ansamblu, lumea în care trăim, pentru că știm ce au însemnat aceste opt săptămâni de stare de urgență pentru fiecare domeniu de activitate. Dar ar fi greșit să considerăm că industria editorială a fost ”alungată din Rai” odată cu prăbușirea vânzărilor cu peste 60%, în acest prim semestru din 2020. Pentru că să fii cea mai mică piață pe cap de locuitor din întreaga Uniune Europeană nu e un Rai ci, poate, cel mult un Purgatoriu în care fiecare încearcă să își ispășească soarta după cum îl țin puterile. Ce s-a întâmplat bun anul trecut a fost că am marcat depășirea ușoară a nivelului pieței de carte dinainte de criza din 2009.
Știu, au trecut zece ani, dar gândiți-vă că această industrie a reușit să depășească atât de greu efectele precedentei prăbușiri economice mondiale nu cu ajutorul statului, ci în pofida lipsei oricărei măsuri de susținere. Dar nu cred că mai este cineva optimist cu privire la când se va produce revenirea din scăderea cu două cifre așteptată pentru acest an, dacă statul nu intervine.
Ajungem astfel, din nou, la ceea ce cer de ani de zile editorii: campanii naționale de promovare și stimulare a cititului și o legislație corectă față de industria cărții. Campaniile se fac cu pregătire prealabilă, cu focus grupuri și strategii de marketing inteligent, și cu bani. Pentru promovarea consistentă și pentru vouchere de achiziție de carte. Statul trebuie să bage mâna în buzunar și pentru salvarea producătorilor de bunuri culturale pentru că, altfel, își pune în pericol întreaga infrastructură strategică. Apoi, legislația românească referitoare la drepturile de autor a rămas mult în urma propriilor prevederi, dar și a realității. Din 1992 avem o directivă europeană care impune remunerarea editorilor și autorilor pentru împrumutarea cărților în bibliotecile publice și nici până acum nu avem o transpunere a ei în legislația națională.
Din 2002, avem o lege a bibliotecilor în vigoare și, totuși, un serviciu de închiriere de cărți a reușit să se deghizeze în ”bibliotecă”, eludând drepturile editorilor și libera concurență. În fine, din 2006 avem o renumerotare greșită a două articole din legea drepturilor de autor (nr. 8/1996) din cauza căreia autorii și editorii pierd anual aproape două milioane de euro din remunerația compensatorie pentru copia privată pe suport digital, bani proveniți din taxe perfect legale în toată lumea, dar care, în România, au luat un traseu greșit.
În plus, desemnarea Educației ca vulnerabilitate la adresa siguranței naționale (cerută de AER din 2018) este, deși nu pare, o foarte bună ocazie de a începe reconstrucția într-un domeniu prea mult timp lăsat într-o stare de lâncezeală. Interesul industriei editoriale în această reformare este perfect legitim pentru că, deocamdată, nu am aflat să se fi descoperit un instrument mai ieftin și mai eficient de a crește performanța școlară decât cititul.
După zecile de ore petrecute pe platformele video și botezate ”educație digitală”, cred că ne-am lămurit cu toții că nu de aici va veni salvarea domeniului. Da, putem da 150 de milioane de lei pentru a cumpăra de urgență tablete cu internet, putem da 110 milioane de euro anual pentru ”Cornul și laptele”, dar nu mai putem da doar sub doi euro pentru un manual și să avem pretenția să fie excelent și 0 lei anual pentru înnoirea stocurilor bibliotecilor școlare, acolo unde ele mai există. Și, cu siguranță, nu mai putem face cheltuieli fără a respecta standarde de performanță. Pentru că, dacă vom continua așa, dacă vom săpa în continuare doar spre mai jos e imposibil să ieșim din groapa în care suntem.
