Cautare




, Contributor

Blogul lui Lucian Davidescu (riscograma.ro)

|
|

Magia taxelor

Dezbaterea asupra reducerii TVA se opintește acum între două abordări radical diferite: curajul populist și prudența academică. 
taxe

Calculele contabile, binevenite atât timp cât sunt corect fundamentate, sugerează că o astfel de măsură ar adânci deficitele până la limita tratatului de la Maastricht și peste limitele asumate voluntar de România. Pe de altă parte experiența de până acum arată că fundamentarea exclusiv pe calcule nu dă aproape niciodată rezultatele scontate:

  • Cota unică a adus încasări  egale sau mai mari la bugetul de stat (ca procent din PIB) atât în cazul impozitului pe venit, cât și al celui pe profit.
  • Reducerile succesive de CAS de până în 2008 nu au contribuit la adâncirea deficitului asigurărilor sociale, deși acesta a continuat să existe din motive independente – prea puțini salariați.
  • Mărirea CAS la începutul lui 2009 nu a îngustat deficitul decât pentru o perioadă scurtă de timp.
  • Mărirea TVA la mijlocul lui 2010 nu a mărit încasările decât pentru un an. Apoi, ele au scăzut sub nivelul anterior.
  • Reducerea CAS din 2014 a avut un impact limitat, sub jumătate din cel estimat contabil, iar tendința este de echilibrare.
  • Reducerea spectaculoasă a TVA la alimente s-a soldat cu plus de încasări în loc de minus.

Prin urmare, la fiecare scădere de taxe impactul a fost fie mai mic decât cel estimat fie chiar pozitiv. La fiecare creștere de taxe, rezultatul a fost cel mult temporar. În nici un caz asta nu înseamnă că „taxele se plătesc singure“ – surprize pot apărea oricând. Însă există și o altă serie de calcule, preliminare, care de obicei sunt sărite și care ar putea da o imagine mai exactă a sistemului românesc de taxare și a efectelor lui.

Cu al treilea cel mai mare TVA din Europa și a șaptea cea mai mare taxare asupra muncii – economia este suprafiscalizată: dacă toată lumea s-ar conforma, colectarea ar trece ușor de 50% din PIB. Desigur, nu toată lumea se conformează: o parte din banii lipsă îi reprezintă așa-numita „evaziune fiscală“ în stare pură. Cealaltă parte, probabil mai mare, ține de sustenabilitatea afacerii. Există sectoare întregi sau măcar componente de pe lanțul de furnizare unde cine plătește taxele integral nu rezistă pe piață, iar dacă încearcă să o facă ajunge direct în faliment. Așa se explică de exemplu „miracolul“ matematic rezultat în urma tăierii TVA la alimente.

Se poate observa că indiferent de nivelul taxelor statul a reușit mereu să aducă la buget în jurul a 30% din PIB, cu o tendință ușor crescătoare. Este legitim să își propună o creștere a colectării, dar nerealist dacă o face pornind de la o țintă cu peste jumătate mai mare decât potențialul. Altfel spus, printr-o calibrare în jos a taxelor chiar se poate obține o creștere ceva mai rapidă a colectării.

Însuși gradul de colectare calculat ca procent din PIB este o cifră înșelătoare, pentru că nu ține cont de viteza de circulație a banilor în economie – așa-numita „velocitate“. Ea este mai mare în economiile dezvoltate și mai redusă în cele emergente. Dacă raportăm bugetul de stat la cifrele de afaceri ale tuturor firmelor, România este undeva la jumătatea clasamentului european, cu un raport de 1 la 6. Pe ultimul loc este Bulgaria, cu o economie comparabilă, dar un raport de doar 1 la 9, iar pe primul loc este Danemarca, cu un raport de 1 la 4. Într-adevăr, Danemarca are aproape cel mai mare nivel de TVA din Europa (25%) însă taxarea muncii (36%) este mai mică decât cea din România (41%).

Adică încă o dovadă că o calibrare adecvată la realitate face mai mult decât șapte studii de impact.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii