„Ce frumos este la noi acasă! Știi, mami, casa noastră este plină de iubire!“. Cu asemenea exclamații gingașe, rostite cu voce entuziastă de copil, este întâmpinată în fiecare dimineață Adelina de băiețelul ei cel mic, Iancu. Aflat la vârsta la care orice lucru este o descoperire, darul lui de a se încânta din tot sufletul la orice lucru mărunt pe care-l observă pare să fie mult mai mult decât simplul elan al copilăriei. E un talent cu care te naști, prea prețios ca să-ți permiți să-l pierzi sau să-l rătăcești vreodată. „Când ne întoarcem acasă de undeva, se uită în jur și spune «Ce bine e să fii acasă, e frumos unde am fost, dar e așa de plăcut să te întorci și acasă!»“, râde Adelina. „Este un copil pe care totul îl bucură și îl entuziasmează, la modul cât se poate de autentic“.
De când îl are pe Iancu, Adelina a început să privească și ea lumea prin filtrul roz și vesel al micuțului ei. „Copiii m-au făcut să fiu mult mai deschisă, mi-au modificat total zona afectivă“, recunoaște ea. Când a intrat în lumea modei era timidă, îi păsa ce zice lumea și se temea să vorbească în public. Apariția băieților în viața ei a deschis-o către lumea largă, după o perioadă în care fusese doar ea și lumea pe care și-o construise pentru ea însăși.
Unul dintre cei mai bine-cotați designeri români, Adelina visează la modă de când se știe, dar a pus bazele brandului care îi poartă numele în 2008. De atunci a crescut încet, dar sigur, de la an la an, iar în prezent se concentrează pe piețele externe, mai ales pe zona nordică, stilul ei fiind un minimalism cu accente retro, extrem de bine-primit în arealul scandinav și nu numai. Următoarea oprire logică ar fi Japonia, pentru că niponii nu doar că s-au arătat interesați de creațiile ei, dar au și suficientă personalitate și asumare pentru a „simți“ stilul curat, structural și spectaculos al Adelinei. Designerul nu se grăbește însă nicăieri, pentru că – așa cum și-a crescut cei trei băieți – are infinită răbdare și cu cel de-al patrulea, brandul ei.
„Târgurile internaționale, mai ales când e vorba despre clienți din zona asiatică, sunt un joc al tatonării“, explică ea. „Oamenii vin, te privesc, îți analizează creațiile, vor să te cunoască, iar asta se repetă vreo 2-3 ani, până când capătă suficientă încredere în faptul că ești capabil să susții niște colecții pe termen lung“, explică ea. Nu e plăcut să aștepți, dar Adelina are răbdare, multă răbdare, forjată în parte și de cei trei bărbați pe care i-a crescut.
Pentru că diferențele de vârstă între Răzvan, Dimitri și Iancu se declină din zece în zece ani, Adelina a trăit trei circumstanțe diferite de copilărie, fiecare aferentă unei alte generații și unui alt moment din evoluția galopantă pe care a avut-o societatea în ultimii 24 de ani. Băiatul cel mare, Răzvan, actualmente regizor pasionat de documentaristică și scurtmetraje, a crescut odată cu cariera ei în modă, cu primele încercări în lumea publicității, la începutul anilor ’90 și cu cele dintâi inițiative antreprenoriale, legate de magazinul Zasha. „Când eu terminam Institutul de Arte, Răzvan era în clasa întâi“, își amintește ea. A fost mereu un copil responsabil, atent și extrem de bine organizat în tot ceea ce făcea, capabil să se gestioneze independent și să ia decizii de la o vârstă fragedă.
Și, își amintește Adelina, era și din cale-afară de bun și de generos: dacă un copil de la școală îi cerea o gumă sau un creion, el i le făcea cadou de tot. „Îi luam tot timpul rechizite și vedeam cum vine de la școală fără ele, așa că într-o zi l-am mustrat“, recunoaște ea. „S-a uitat la mine și mi-a spus, foarte senin, că nu putea să nu le dea acelor copii din lucrurile lui, când a văzut că ei nu aveau“. Cu o maturitate care îi depășea mult vârsta, tot Răzvan a fost, în momente mai triste din viața mamei lui, stâlpul de sprijin care îi ridica moralul. „Era micuț de tot și mă mai vedea plângând, din diferite motive“, își amintește ea. „Așa că venea să mă consoleze și să-mi spună niște lucruri extraordinar de înțelepte și mature, era într-un fel sfătuitorul meu“.
Fiind foarte curios, ambițios și cu un suflet mare, și relația lui Răzvan cu fratele mijlociu, Dimitri, a fost dominată de admirația mărturisită a celui din urmă. În timp ce-mi povestește, Adelina începe să râdă, amintindu-și de episodul „Cartea Cărților“: pentru că, nefiind parte din generația internet, Răzvan avea un dicționar explicativ al limbii române pe care îl consulta de fiecare dată când găsea un cuvânt nou sau avea o nelămurire, Dimitri – care avea pe atunci vârsta lui Iancu și își urmărea fratele cu maximă atenție – i-a mărturisit într-o zi mamei sale descoperirea extraordinară pe care tocmai o făcuse. „Mi-a zis «Mami, știi care e cea mai importantă carte din toată lumea asta?», râde Adelina. „«E dicționarul explicativ al limbii române, pentru că l-am văzut pe Răzvan căutând acolo răspunsul la toate întrebările»“.
Odată cu trecerea timpului însă, chiar dacă admirația lui Dimitri pentru fratele său a rămas intactă, personalitatea mijlociului s-a dezvoltat într-o direcție diametral opusă. Nu a vrut să fie prezent la ședința foto – cum de altfel nu a vrut niciodată să apară în poze, cu toate rugămințile mamei – fiind actualmente gamer înrăit, cu un talent extraordinar la desen, dar cu o atracție pentru jocuri și lumea virtuală care o exasperează uneori pe Adelina. „Când e vorba despre ceva care îl interesează, devine foarte operativ și găsește soluția în doi timpi și trei mișcări“, explică ea. „Dar când nu vrea să facă un anumit lucru, poate să fie cel mai refractar și încăpățânat copil din lume“.
Mai în glumă, mai în serios (mai mult în serios), i-am expus Adelinei convingerea mea că, deși Dimitri va depăși inevitabil această etapă adolescentină, faptul că face doar ceea ce îi place cu adevărat și că nu acceptă nimic din ceea ce nu-l reprezintă se va dovedi, în timp, un mare avantaj. Unul care, sunt aproape convinsă, îl va face să treacă mai hotărât și mai limpede prin viață. „Știi, când eram copil tata îmi interzicea să citesc noaptea, așa că o făceam pe ascuns și închideam lumina când îi auzeam pașii pe hol“, își amintește Adelina. „Dar el se prindea de schema mea, așa că intra și punea mâna pe bec, să vadă dacă e fierbinte sau nu“. În prezent, îmi mărturisește franc, ar da orice să se afle în ipostaza tatălui ei. „Eu i-aș lăsa să citească și noaptea, numai să citească“, glumește ea. „Este o generație care, din păcate, și-a cam pierdut de tot această plăcere“.
Cititori înveterați sau nu, pe toți trei îi fascinează faptul că mama lor apare în reviste, că hainele create de ea apar în pictoriale strălucitoare și, cel mai important, că un obiect ieșit din mâinile mamei ajunge pe raftul unui magazin, de unde foarte mulți oameni și-l pot lua acasă. Dar, în același timp, sunt mult mai selectivi și discern cu mult mai multă asumare lucrurile care le plac sau nu, precum și cele care îi intrigă de cele care îi lasă complet indiferenți.
Deși fiecare dintre băieții ei reușește s-o surprindă în mod diferit și s-o învețe câte un alt mod de a privi lumea din jur, în acest moment Iancu este, pe bună dreptate, revelația întregii familii. Desenează frumos și are, la doar patru ani, o creativitate debordantă, apanajul copiilor care au fost expuși de mici la informație și la inspirații înalte. Pentru că tatăl lui, soțul Adelinei, obișnuiește să-i deseneze pe post-it-uri personaje de desen animat, mașinuțe și diferite alte figurine, lui Iancu i-a venit de curând ideea de a lua un băț și de a înțepa pe el post-it-urile, în ordinea cronologică a unei povești născocite pe loc de imaginația lui. „El practic făcuse o fotogramă, fără să știe măcar ce înseamnă asta, a făcut-o instinctiv“, se miră Adelina. „Uneori am impresia că, dacă aș petrece chiar și mai mult timp ascultându-l ce povestește, aș ajunge să fac și să înțeleg lucruri care acum nici nu-mi trec prin minte“. Se topește instantaneu atunci când Iancu vine și îi spune, cu toată seriozitatea, că s-a gândit bine și a realizat că ea este „cea mai bună mamă, o mamă extraordinară“, sau când o ia de mână să-i arate cât de frumos e afară și cât de frumoasă e lumea asta toată. Micul Prinț al lui Saint-Exupery avea dreptate când făcea diferențele între oameni mari și copii, concluzionând că numai inima poate să vadă clar lucrurile. Chiar dacă lucrurile importante sunt ascunse vederii oamenilor mari, uneori – dacă suntem cu adevărat norocoși – ni se dă o șansă să aruncăm un ochi „prin gaura cheii“. Atunci când o mogâldeață de patru ani ne ia de mână și ne arată lumea la care n-am privit cu adevărat niciodată.
