Cautare




, Contributor

ForbesLife |
|

Lecţia de umor

Raluca Poenaru ştie că nu e lucru mai frumos decât a face un copil să râdă din toată inima.
170 RPoenaru 1

Ne ştim de… dar mai bine fără calcule! Ne-am cunoscut într-o editură, unde am lucrat împreună un an şi am râs cât pentru zece. Şi credeţi-mă că, în afară de ea şi de alţi câţiva colegi minunaţi, nu era acolo nimic care să te facă să zâmbeşti.

Am rămas buni prieteni şi, chiar dacă au fost perioade lungi în care nu ne-am văzut, ne-am regăsit mereu râzând cu lacrimi pentru că ea are darul de a găsi umorul chiar şi atunci când stă ascuns sub pături groase de banalitate şi plictis.

Spre bucuria mea, s-a hotărât finalmente să-şi pună talentul la treabă cu adevărat, scriind un roman pentru copii, „Pericol” (Editura Arthur, 2017). A luat cu acest prim text cel mai important premiu românesc de gen. Raluca Poenaru ştie că nu e lucru mai frumos decât a face un copil să râdă din toată inima.

Povestește-mi cum te-ai apucat până la urmă să scrii. Ce te-a determinat să faci asta? 

Mai întâi am citit foarte mult. De când am învățat să citesc, am citit continuu. Citesc în timp ce mă spăl pe dinți, citesc în mașină la stop, citesc în cadă, citesc la masă (dacă mănânc singură). Am o carte pe noptieră, o carte în living, o carte în mașină. Le citesc deodată și le amestec între ele. Mi-am dorit dintotdeauna să scriu și eu o carte. Dar lenea a triumfat de fiecare dată.

Acum doi ani m-am mutat cu familia în Germania. Experiența de a fi angajată în Germania mi-a depășit orice închipuire. Ședințe interminabile, discuții inutile, consultanți atât de importanți în costumul lor impecabil de parcă ar fi fost cel puțin patroni… Sunt o persoană practică și, în general, grăbită. Dacă am ceva de făcut, fac repede, să scap. Ideea că trebuie să discutăm o jumătate de an despre o operațiune care durează maximum o oră și care nu are niciun fel de impact major la nivel de business mă omora.

Așa că, încet-încet, am început să notez una-alta într-un document Word, la mine pe laptop. În română. Oficial, erau ideile de bază ale discuției. Neoficial, se năștea romanul „Pericol”. Faptul că trăgeam chiulul, practic, de la ședință și că uitam de mutrele acre și oficiale ale „importanților” era cel mai tare impuls pentru mine. Zburda imaginația! Dacă ar fi știut ei ce făceam…

Ce-au zis fiii tăi când le-ai spus: „Mă fac scriitoare pentru copii”? Sau ai ținut secret până ai avut romanul gata?

Le-am spus mereu că vreau să scriu o carte, o poveste, să fac un site, un blog, niște interviuri, orice… Cred că, înainte ca eu să fi scris ceva, ei erau deja sătui de scrisul meu… Celui mare i-am citit cartea pe măsură ce am scris-o. I-a plăcut de la început și mi-a sugerat multe lucruri. Cu care nu am fost de acord! (Mi-a eliminat câteva dintre cele mai bune glume și m-a pus să introduc niște pasaje absolut plicticoase). Dar i-am respectat corecturile; m-am gândit că el reprezintă, până la urmă, publicul‑țintă și știe ce spune.

Ai scris cartea, ai trimis-o la concurs, ai luat Trofeul Arthur de la prima încercare literară. Ce-a însemnat asta pentru tine? 

Cea mai mare realizare a mea, având în vedere că părinții mei păstrează și acum una dintre primele mele compuneri (probabil din clasa a doua) în care scriu că eu, când o să fiu mare, o să mă fac „poietă”…

Cât din copilăria ta și din cea a băieţilor tăi se regăsește în volum?

Nu mare lucru. Copiii mei sunt relativ cuminți. Și eu am fost relativ cuminte. În schimb, mi‑am imaginat dintotdeauna și îmi imaginez în continuare tot felul de scene, care mai de care mai nebunești și mai amuzante. În special atunci când mă plictisesc sau când trebuie să fiu mult timp serioasă…

Aici, în România, ai lucrat într-o editură, apoi ai făcut marketing, PR și IT, după care te-ai mutat în Germania. Cum a fost schimbarea?

Dărâmătoare. A trebuit să învăț germană! Și a trebuit să am de-a face cu oameni politicoși, civilizați, punctuali, amabili și foarte plicticoși.

Să vorbim despre aceste beneficii şi dezavantaje.

Copiii se bucură cel mai mult de faptul că locuim în Germania. La școală e ușor, pot să iasă singuri unde vor. Mie îmi place că avem variante, practic, inepuizabile de petrecut timpul liber: există zeci de trasee de bicicletă, munții sunt la o oră de mers cu mașina (inclusiv cei din Austria), până la mare în Italia nu facem mai mult decât se face din București până în Vama Veche într-o vineri seara, la mijlocul lui iulie.

Îmi mai place și că nimeni nu se bagă în viața altuia. Vecinii nu te întreabă niciodată de unde vii și unde te duci, nu vine nimeni la tine să-ți ceară „o cană de zahăr până mâine”, nu te urmărește nimeni să vadă dacă tipul care tot vine în vizită la tine nu cumva chiar locuiește acolo și trebuie trecut la întreținere. Îmi place că nu se claxonează și că nu se zbiară în trafic.

Dacă am nevoie brusc să fac dreapta de pe banda a doua nu trebuie să le spun celorlalți „participanți la trafic” nici cine mi-a dat carnetul, nici ce caut eu, femeie, la volan… Nu mă înjură nimeni. Pur și simplu cei de pe banda întâi se opresc și mă lasă să fac dreapta.

Cum stau nemții cu umorul? Și cum se descurcă cu umorul tău?

Eu cred că nemții au avut inițial o doză bună de umor negru pe care au epuizat-o integral atunci când și-au inventat splendoarea lor de limbă. Așa că acum au rămas fără. Glumesc, desigur. Au glume benigne și inocente care respectă absolut toate regulile de „corectitudine politică”. Nimeni nu trebuie să se simtă lezat, atins, ironizat, defavorizat.

Până la umorul meu nu se ajunge. Cred că e suficient să deschid gura și să spun ceva în germană, ca să fie toți pe jos de râs. Se abțin, desigur, nu e corect din punct de vedere politic să râzi de un străin. O singură dată nu au mai rezistat și au izbucnit în hohote. Atunci am spus într-o ședință, într-o atmosferă rigidă și oficială, că „implementarea acestei soluții de ultimă generație a fost efectuată de către pieile roșii”. Am spus „Indianer” în loc de „Inder”.

Aproape la fel, nu? Și la jumătate de an după incident, când mă mai întâlneam cu cineva care participase la ședința cu pricina, își cerea scuze că a râs. Ei se controlează foarte bine, în schimb eu râd de una singură când mai scot câte o perlă.

Cum te descurci cu felul lor de a fi?

M-am obișnuit. Nu te întreabă, nu-i întrebi. Știi foarte puține despre colegii de birou, de exemplu. În România știam tot despre toți: dacă sunt căsătoriți, dacă au copii, cum îi cheamă, în ce clasă sunt, ce note au, unde au fost în weekend, ce au mâncat seara… Aici nu se știe nimic. În schimb, dacă vreunul îți spune că se duce seara la film, a doua zi trebuie să fii atent și să-l întrebi cum a fost filmul. Așa e politicos. Nu se vorbește despre boli, nu se vorbește despre copii (poate cineva nu are copii și nu e interesat sau e frustrat că nu are, cine știe?!), nu se vorbește despre bani, religie, soț/soție.

Se discută despre vreme, câini, mașini, fotbal, dar în termeni obiectivi, ca la știri, fără prea mult accent personal. Îmi place, în schimb, că sunt politicoși și binevoitori. Când șeful meu îmi ține ușa deschisă să intru și mă întreabă dacă mi-a plăcut cafeaua (că au comandat o marcă nouă și ar trebui să fie mai bună) mă gândesc instantaneu la unul dintre șefii mei din România care se enerva și arunca cu ce se nimerea să fie pe birou.

Odată aproape că a țintuit-o de perete pe secretară. Aruncase cu capsatorul și nefericita se întâmpla să treacă tocmai atunci prin locul blestemat. Obiectul mâniei i-a atins doar părul, a avut noroc…

Acum cunoști și sistemul de învățământ românesc, și pe cel german. Cum arată școala noastră evaluată prin prisma noii tale experiențe? 

Școala noastră e greoaie, încărcată și foarte plicticoasă. Copiilor li se pune un alimentator și sunt conectaţi la priza cu informații. Învață doar teorie, enorm de multă teorie, care nu se leagă de nimic concret în mintea lor. Nu fac experimente. Nu fac nimic distractiv. Cei mai mulți dintre profesori sunt blazați, nervoși sau nepregătiți. Mulți dintre ei nu știu nici măcar ce scrie în manualele pe care le predau. Copiii sunt doar amenințați și niciodată lăudați sau recompensați pentru un efort.

În Germania, dacă e frumos afară, orele de sport și de științe naturale se fac în parc. Patru zile pe an, în loc de ore, merg la muzeu, la Oktoberfest sau în excursii prin oraș. Fiecare copil primește aproape de sfârșitul clasei întâi un tabel în care trebuie să scrie timp de două săptămâni câte minute a citit pe zi. La finalul celor două săptămâni, în loc de două ore de matematică, de exemplu, merg la o terasă unde mănâncă înghețată.

Au făcut un experiment legat de foc. Au ieșit în curtea școlii și au dat pur și simplu foc la tot felul de obiecte și materiale, să vadă care se aprinde mai repede și cât arde. Fiecare copil a avut pe bancă un kit cu un terariu micuț în care erau două omizi pe care le-a hrănit până când s-au transformat în fluturi și au început să zboare prin clasă. Nu se citesc notele cu voce tare de la catedră. Nu se dau premii. Nu există clasamente. Nu se dau teme de vacanță. Niciodată. Nu fac ecuații de gradul al treilea într-a patra. Probabil că n-o să facă nici derivate și integrale într-a unsprezecea. Dar ce învață chiar înțeleg și țin minte pentru că se duc relaxați și cu mare plăcere la școală.

Ce cărți sunt încurajați să citească copiii în Germania? Cum le este alimentat apetitul pentru lectură?

În primul rând, oamenii nu trebuie să cumpere cărțile. Care sunt scumpe, se citesc în câteva ore și pe urmă zac ani de zile prin casă. Există foarte multe biblioteci, cel puțin una în fiecare cartier. Există și un autobuz cu cărți care ajunge o dată pe săptămână, într-o anumită zi, la o anumită oră, în fiecare școală.

Cărțile pot fi văzute în raftul bibliotecii sau în autobuzul cu cărți și împrumutate pe loc, pot fi comandate și rezervate online sau la telefon. Abonamentul la bibliotecă e gratuit pentru copii. La Biblioteca Centrală sunt permanent evenimente pentru cei mici: filme, spectacole de teatru, lecturi ale autorilor, concursuri de creație, inclusiv de pictură și de fotografie. Al doilea aspect e legat de conținutul cărților. Ele sunt scrise pentru copii, nu pentru părinți sau învățători rigizi. Limbajul cărților e mult mai liber ca la noi.

Personajele nu se rușinează să „înjure” dacă sunt supărate. Nu sunt cenzurate. Copiii sunt încurajați să-și exprime toate sentimentele. Iar subiectele și personajele sunt întotdeaua pe placul lor. Există o serie întreagă despre niște omuleți verzi care au antene în loc de urechi, care trăiesc în gunoi și o dată pe săptămână, cum facem noi curățenie, ei fac mizerie. Iar meniul lor e absolut savuros: supă de talpă de bocanc, friptură de oase de pește cu garnitură de spițe ruginite de bicicletă și salată din pagini mucegăite de carte. Cum să nu citească copiii? Citesc și se tăvălesc pe jos de râs.

Tu ce citeai când erai mică? Sunt curioși copiii tăi să citească şi cărțile astea?

Cred că am citit „Habarnam” de peste 50 de ori. La fel și „Cireșarii”, „Pistruiatul” (nu înțelegeam nimic din contextul politic și istoric, mă interesa doar ce făcea el), „Muschetarii”, „Winnetou”, „Cocoșatul”, „Tom Sawyer”. Îmi plăceau și Vlad Mușatescu şi Jerome K. Jerome. Nici nu le mai știu pe toate… Le-aș reciti oricând, cu aceeași plăcere.
Copiii mei ascultă „Habarnam” în mașină. Cât despre „Cireșarii”, au văzut filmul, cum se spune, iar pe restul o să le citească în germană, poate chiar începând cu anul acesta.

Care sunt visurile tale din copilărie care așteaptă încă să fie realizate?

În afară de scris, mi-am dorit dintotdeauna să navighez. Dar nu așa, oricum… Mă văd la bordul unei corăbii cu pânze, știind clar cum să manevrez timona, busola și toate velele. Bine, în copilărie îmi mai doream foarte tare și să fiu invizibilă, dar asta chiar cred că n-o să-mi iasă.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii