Cautare




, Contributor

Educaţie |
|

Lecţia de istorie

România poate număra pe degete afacerile de familie care se întind de-a lungul mai multor generații. Însă gustul pentru acest tip de business s-a născut în România interbelică.
Steven_Auschnitt_Mediafax.jpg

Dintre toate, afacerile născute în perioada interbelică poartă cu ele un aer trist. Departe de succesul unor dinastii de business care s-ar fi putut întinde de-a lungul a zeci de ani, succesul unor oameni de afaceri autohtoni a fost curmat de schimbarea regimului politic și de turnura pe care a luat-o viața românilor după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Ceea ce îi mai leagă acum pe moștenitorii marilor oameni de afaceri din perioada interbelică este lupta pentru retrocedarea proprietăților înaintașilor lor confiscate abuziv de către comuniști. Însă dacă ei vor continua sau nu afacerile începute de antreprenorii interbelici, rămâne de văzut. „În România, afacerile de familie au prins avânt în perioada interbelică, dar şi-au întrerupt misiunea antreprenorială mult prea devreme pentru a putea dezvolta o tradiţie în acest sens. Astăzi, afacerile de familie reprezintă o mare parte a companiilor private din România”, spunea Bogdan Ion, country manager partner Ernst&Young România.  Într-adevăr, într-un climat economic care se refăcea după primul Război Mondial, într-o Românie unită, mediul de afaceri interbelic începea să înflorească. Câteva dintre afacerile pornite atunci ar fi putut fi business-uri de familie care s-ar fi aflat acum la a treia generaţie, însă istoria a vrut să îi ţinem minte doar ca pe nişte deschizători de drumuri.

Dumitru Mociorniță, un model de succes al vremii

Dumitru Mocioniţă este exemplul parcă desprins din cărţi al unui antreprenor care porneşte de jos, dar cu ajutorul educaţiei (a avut două doctorate, unul în România şi unul la Paris) şi al flerului a reuşit să pună bazele unei fabrici de confecţii şi încălţăminte, creând rapid un imperiu. Cumpără şi închiriază terenul necesar construirii unei fabrici, iar în 1931, este înregistrată la registrul comerţului Fabrica D. Mociorniţă de  Pielărie şi Încălţăminte, utilată cu echipamente moderne importate din Germania şi Anglia. Într-un interviu, Marie Rose Mociorniţă, nepoata industriaşului, povestea cum cei cinci fii ai lui Mociorniţă au fost puşi să lucreze la fabrică încă de la vârsta de 12 ani, astfel fiind singurul mod în care se asigura că afacerea pe care a clădit-o urma să intre pe mâinile unor cunoscători. Apropierea războiului şi declanşarea acestuia au determinat şi o creştere a comenzilor. În 1942, Dumitru Mociorniţă îl numeşte director general pe unul dintre fiii săi, însă în 1948, toate bunurile, locuinţele, maşinile şi fabricile sunt confiscate de către autorităţile comuniste. Ceea ce a urmat este lesne de înţeles. Marie Rose Mociorniţă spune că are de recuperat acum zece case şi fostele fabrici de pe urma celui care în perioada interbelică era al treilea cel mai bogat industriaş din România. Şi că a fost înzestrată cu răbdarea şi puterea de a lupta pentru a redobândi ceea ce a aparţinut, odată, familiei sale.

Nicolae Malaxa sau pariul cu industria

Un alt nume important al lumii afacerilor din perioada interbelică este cel al Nicolae Malaxa care a mizat încă de la început pe industrie, în ciuda percepţiei generale potrivit căreia România era mai mult o ţară în care agricultura avea un loc de cinste. Malaxa a studiat ingineria la Iaşi şi mai apoi la Karlsruhe, dar se întoarce în ţară unde, în 1921, un atelier de fabricare de material rulant. Aşa a luat naştere întreprinderea Malaxa cu sediul în Bucureşti, care, ulterior s-a numit 23 august şi apoi, Faur. La început, în atelier se reparau numai locomotive şi vagoane, însă portofoliul a fost extins în continuu astfel că, la sfârşitul anilor 1930, uzinele Malaxa deveniseră grupul cel mai mare din sud-estul Europei. De numele lui Malaxa se leagă, de altfel, şi prima locomotivă Diesel de producţie românească. Industriaşul nu s-a limitat numai la domeniul feroviar, ci şi-a extins domeniul de activitate şi la producerea de armament. Un fost colaborator al său a spus despre Nicolae Malaxa că a fost „omul si inginerul care a avut cutezanţa, priceperea şi simţirea patriotică să demonstreze lumii vocaţia industrială a românilor pe care străinii îi considerau a fi numai plugari şi păstori”. Însă atât el, cât şi Max Auschnit, s-au aflat în apropierea Camarilei Regale, iar potrivit unor istorici, chiar Regele Carol al II-lea ar fi primit bani de la ei pentru a le favoriza afacerile. După venirea comuniştilor, pleacă la Viena şi de acolo în Statele Unite, unde moare în anul 1965. Fiica sa, Irina Malaxa, s-a căsătorit în 1946, cu George Palade, singurul român care a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină, şi probabil copiii ar fi fost cei cărora le-ar fi lăsat afacerile dacă alta ar fi fost soarta politică a României după 1945. După 1990, nepoții lui Nicolae Malaxa, toți locuind în SUA, au cerut statului român titluri de peste 300 de milioane de dolari la Fondul de despăgubiri Proprietatea, în schimbul tuturor proprietăților confiscate.

Max Auschnit, Regele Fierului

Apropiat de Nicolae Malaxa şi mai apoi rivalul său, Max Auschnit rămâne în istorie, împreună cu Malaxa ca fiind cei care au pus bazele industrializării României interbelice. Se poate spune că Max Auschnit a moştenit spiritul antreprenorial de la tatăl său care era proprietarul unei fabrici fondate în 1875. Şcolit la Viena, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, industriaşul a pus bazele unei fabrici de cuie şi sârmă la Galaţi, iar ulterior se asociază cu o firmă londoneză care construieşte o fabrică de tablă zincată tot la Galaţi. El şi fratele său Elgar erau principalii acţionari ai uzinelor metalurgice Titan Nădrag Călan, care au inclus uzinele Ferdinandsberg (Oţelul Roşu), Nădrag, Călan şi laminorul de la Galaţi. În 1940, potrivit unor informaţii, capitalul social al grupului a atins 520 de milioane de lei fiind unul dintre cele mai importante din regiune. După sfârşitul războiului, Max Auschnit reuşeşte să fugă din ţară în 1946 şi ajunge la New York unde a şi murit nouă ani mai târziu. După Revoluţia din decembrie 1989, moştenitorii lui Auschnit au cerut şi ei despăgubiri de la statul român. Steven Auschnit, fiul industriaşului şi cumnata sa, Nuria Auschnit, soţia fratelui său decedat Robert, au o avere din moştenirile industriale ale lui Auschnit, de 13 milioane de dolari sub forma unor titluri de stat pentru Fondul Proprietatea pentru Uzinele de la Reşiţa. Ei au mai primit înapoi şi mai multe case în Oţelul Roşu, dar şi în Bucureşti.

Articol apărut în ediţia specială Forbes, Afaceri în Familie. Vedeţi aici ce alte articole mai conţine aceasta.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii