Expertă în costum și accesorii vestimentare de epocă, Camelia Ene supraveghează tot ce înseamnă stare de sănătate a materialului. Este muzeograf și un partener excelent de rememorare a unor ani trecuți.
„Ce înseamnă Palatul Suțu pentru București?” este întrebarea care deschide conversația. Camelia este un povestitor pe măsură, astfel încât, la sfârșit, doar întrebările punctuale își au rostul.
„Atunci când povestim despre Palatul Suțu sau despre orice alt monument din București trebuie să ne identificăm cu locul și să trăim puțin în perioada respectivă. Pentru acest lucru, ne imaginăm că ne aflăm chiar în timpul respectiv. Ne uităm în față, în spate, în stânga, în dreapta și observăm ce se întâmplă în jurul nostru: suntem la început de secol XIX, suntem în perioada în care boierimea română dorește să se emancipeze, suntem după revoluția lui Tudor Vladimirescu, când boierii luptă pentru statutul și drepturile lor, vor să se alinieze elitelor din apus.”
În atmosfera creată mi-l prezintă pe Costache Suțu, unul dintre marii dregători de la vremea respectivă, un om foarte ambițios și cel care a oferit Bucureștiului clădirea Palatului Suțu, moștenită ulterior de fiul său, Grigore Suțu.
„Suntem în vopseaua de roșu, pentru că la vremea aceea, Bucureștiul, mai ales după regulamentul organic, era împărțit în sectoare și fiecare sector avea câte o culoare: centrul avea culoarea roșu. Așadar, ne aflăm în mahalaua Colței, în centru. Numele mahalalelor erau date de biserici sau de comanditar – cel care dispunea construirea bisericii. Astfel mahalaua a luat denumirea de la biserica Colței. Să știți că pe atunci orașul nu se întindea mult. Aici era terenul pe care îl moștenise Ruxandra Racoviță, soția lui Costache Suțu – cel care a ridicat această casă.”
Emanciparea boierimii române a avut un impact asupra modului de viață, dar și asupra arhitecturii. Palatul Suțu a fost ridicat într-un stil apusean, bazat pe neogotic, construit după planurile a doi arhitecți austrieci, cu patru turnulețe poligonale și o grădină imensă.
„Existau aici păsări și animale rare, tot felul de pelicani, păuni. Grădina se întindea până pe strada Academiei, în apropiere de Cercul Militar. Construcția nu a fost de la început așa cum o vedem astăzi. A suferit unele mici modificări. Între 1857-1862 a fost redecorată, în sensul de aducere a unor elemente din modernitatea apuseană, a fost construită marchiza – pe care o avem în față –, deoarece la Palatul Suțu se ajungea doar cu trăsura, care oprea aici, sub marchiză.
Apoi, a fost construită această scară interioară, cu două brațe – opera de refacere a palatului i-a revenit sculptorului Karl Storck, el fiind și autorul acestei scări monumentale. Tot atunci a fost adusă și oglinda cea mare, de la Murano, în trei bucăți. A venit pe Dunăre, a poposit la Giurgiu, iar de acolo a fost protejată de baloți de paie și adusă de care, în București. Suntem în perioada în care nu exista pavaj, doar câteva ulițe podite cu lemn. Oglinda nu a mai fost schimbată de atunci, cea pe care o vedem astăzi este cea originală.”
Continuând închipuirea acelor ani, Camelia Ene îmi povestește despre felul în care se trăia, cum își purtau doamnele pălăriile, dar cel mai important când le purtau, cum se îngrijeau arnăuții de invitați și felul în care se petreceau marile baluri de la palat.
„Aici se dădeau cele mai frumoase baluri din București. Și înainte de Grigore Suțu, dar și în timpul său. Exista ceea ce se numea Balul de Revelion, la care venea domnitorul, dar și 30 ianuarie, ziua onomastică a lui Grigore Suțu. Aici venea protipendada orașului. Suțu invita numai personalități, călători străini, diplomați, dar și familia regală. A fost o perioadă luminoasă în istoria familiei, păcat că nu au avut copii și că această casă a ajuns pe mâna regimului comunist.” Casa era înconjurată de lei ornamentali la poartă, fiind iluminată de niște tije metalice din care ieșea flacăra (în 1857, București a devenit primul oraș din lume iluminat cu petrol lampant). Până la acel moment, doar domnitorii beneficiau de acest iluminat și doar ei aveau voie să aibă robi masalagii în jurul lor sau masalale (torțe) – îmi precizează Camelia.
CITEȘTE ȘI George Severeanu, medic și colecţionar de antichităţi
„La intrare exista un rob arnăut – care avea grad în armata otomană și era un personaj îmbrăcat în costum oriental. Musafirul era întâmpinat de acest arnăut, adeseori servit cu dulceață și apă. În interior, în holul central, așteptau cei în uniforme militare, iar proprietarul casei îl întâmpina de la etaj, în capătul scării, cu mănușile albe pe mână și cu vestimentația specifică epocii, cu haina de frac. Doamnele stăteau în încăperi separate, serveau zaharuri, iar pe cap purtau un tesmenel – un șal din borangic, pe care îl prindeau de păr, iar la plecare puneau în el tot felul de bombonele pentru copiii de acasă.”
Se simte nostalgia din glas și încântarea împărtășirii din epocile trecute. Dar la fel de mult se simte și entuziasmul pentru o astfel de muncă.
„Avem norocul că există o conducere a muzeului preocupată de istoria palatului și de conservarea patrimoniului. Sunt și tot felul de acțiuni la palat, evenimente, seri culturale. Muzeul este într-o strânsă legătură cu Institutul Cultural Român din mai multe centre europene, chiar și de peste ocean. Am avut o expoziție și la Leipzig, unde am dăruit orașului și ambasadei de acolo o carte scrisă în limba germană, de către specialiștii muzeului. Am vrut să le demonstrăm că am avut și noi, acest târg balcanic, o stradă care s-a numit Leipzig – Lipscani, de la negustorii din Leipzig și că oamenii au început să treacă, la un moment dat, la hainele nemțești, au început să cânte muzică nemțească, lăutarilor li se spunea nemțișori. Am vrut să demonstrăm complexitatea orașului, a oamenilor, a mentalităților pentru că doar așa putem merge mai departe: nu să distrugem, ci să promovăm.”
În încheiere, deși ar mai fi multe de povestit și de aflat, îi adresez o ultimă întrebare: „Ce obiceiuri ar păstra Camelia Ene din vremurile de atunci?”.
„În primul rând, balurile. Apoi mi-ar plăcea să văd negustorii pe stradă, copiii care mergeau cu steaua, să văd iarna ulițele, ninsoarea și poate o căsuță cu lumina opaițului de atunci. Dacă ne uităm în trecut, înțelegem ce suntem noi în prezent. Și ne-am gândi ce ar fi necesar pentru viitor, ce am păstra din trecut și cum l-am pune în valoare în viitor, pentru a putea și alții să se bucure de el.”
Cu acest gând ies din Palat și mă opresc. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Iată mahalaua Colței, iată trăsurile și iată-l pe Suțu!
