Cautare




, Contributor

Shopping |
|

Investițiile din dulapul tău. Lecția 2: Consumă vintage cu precauție

Nu toate obiectele de modă sau de hobby pentru care scoţi cardul de credit reprezintă găuri negre în buget. Unele ar putea ajunge să-ţi umple la loc portofelul în câţiva ani, cu condiţia să alegi inteligent şi pragmatic.
hugo_grygkar_hermes.jpg

Din 2010, casa de licitaţii Christie’s a încheiat un parteneriat cu brandul Gucci pentru servicii de evaluare a genţilor şi a obiectelor de modă vintage. Deținătorii de piese Gucci de pe vremuri pot încărca pe site-ul Christie’s fotografii cu obiectele respective (cu close-up pe logo-uri și detalii), precizând istoria obiectului (locul și momentul achiziției) și atașând eventuale dovezi scanate (chitanțe și certificate de autenticitate) pentru a obține o cotație de preț.

Într-o perioadă cuprinsă între două și patru săptămâni, estimarea întocmită de directorul departamentului Fashion & Textiles de la Christie’s este trimisă solicitantului, împreună cu decizia de a include – sau nu – obiectul în următoarea licitație de obiecte vintage. Parteneriatul Gucci – Christie’s este doar vârful icebergului: trăim într-un adevărat bubble de vintage, iar fascinația pentru obiecte de modă din epocile trecute a atins apogeul în ultimii zece ani.

Totuși, înainte de a putea folosi cuvintele „vintage“ și „investiție“ în aceeași propoziție, trebuie să uităm cam tot ce înseamnă în prezent noţiunea de vintage în peisajul românesc, populat până la refuz cu târguri şi evenimente de profil. La o simplă căutare pe Google după cuvintele cheie „haine vintage”, apar circa 400.000 de rezultate, iar primele zece pagini sunt pline de site-uri autohtone care vând „vintage” (a se citi: second-hand de acum câteva sezoane).

Punând cap la cap sumedenia de definiţii croite ad-hoc pe măsura şi nevoile fiecărui business care-l foloseşte, reiese că „vintage”-ul este precum fata de împărat din basmele lui Petre Ispirescu, care nu era „nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum”. Vintage în sensul de dicționar – și în orice accepțiune financiară care ar putea interesa un colecţionar – nu are nicio legătură cu hainele de la Zara de acum patru sezoane, cu bluzele aduse cu kilogramul la second-hand sau cu creaţii nou-nouţe (fie ele şi de designer) inspirate de stilul anilor ‘70 sau ‘80.

Vintage-ul veritabil are minim 20 de ani (anii ‘90 au devenit oficial „vintage” în 2010) şi, chiar dacă nu trebuie să deţină neapărat o etichetă de designer, este obligatorie o tăietură, croială sau aplicaţie preţioasă (broderie handmade, dantelă lucrată de mână) care să-l facă special și demn de colecționat.

O sită prin care ar trece cu succes foarte puţine dintre creaţiile oferite drept „vintage” în România. „Hainele vintage țin şi de factorul «poveste»”, crede femeia de afaceri Camelia Şucu, care a cumpărat în 2009, de la o licitaţie Artcurial, un „stoc” de genţi Hermès Kelly și Birkin extrem de rare (în același an și-a oferit rochia Lanvin vintage din anii ’70 pentru o expoziție la New York Museum of Modern Art). Licitaţiile de Hermès vintage de la Artcurial au loc de două ori pe an, iar la ediția din mai 2012, spre exemplu, s-a vândut cu succes un stoc de eşarfe Hèrmes în ediţie limitată – inclusiv un model inedit desenat de Hugo Grygkar, în 1940, ilustrând „Posibile accidente de echitaţie”. Prețul de pornire pentru eșarfa cu pricina a fost de 600 de euro, vânzarea parafându-se, în final, la suma de 2.574 de euro.

Lăsând deoparte parfumul seducător al epocilor demult apuse, apetitul pentru vintage are la bază coordonate cât se poate de pragmatice. Ascendentul său asupra creaţiilor contemporane este similar cu cel al unui unui secretaire Rococo, sculptat manual în lemn masiv de mahon, asupra unei biblioteci din PAL melaminat de pe o linie de fabricaţie. Niciodată secretaire-ul din mahon n-ar mai putea fi produs în masă, aşa cum nici rochiile cusute de mână de către croitoresele de acum trei sau patru decenii nu ar putea fi reproduse în zilele noastre de către marii retaileri de modă.

De aici unicitatea şi valoarea pe termen lung. Economiile de scară cărora le datorăm fast-fashionul accesibil din ziua de azi au condus nu doar la mărfuri cu un preţ mai bun, ci şi la o calitate mai slabă a materialelor, a finisajelor şi la suprimarea aproape completă a atenţiei pentru detalii. Chiar şi vechile materiale sintetice, precum nylon-ul Qiana folosit spre sfârşitul anilor ’60, prezintă calităţi aproape imposibil de regăsit la cele din prezent, situaţie demonstrabilă doar comparând două obiecte vestimentare „prêt-à-porter” de atunci şi de acum. Melody Fortier, unul dintre cei mai cunoscuţi dealeri de vintage din Statele Unite, dădea cândva un exemplu elocvent analizând unul dintre cele mai populare obiecte vestimentare din ziua de azi: sacoul.

Chiar dacă mărimea este perfect potrivită purtătorului, umerii nu cad aproape niciodată aşa cum ar trebui. Motivul este de găsit tot în economiile producătorilor: pentru a putea asigura colecţii cât mai ample şi ieftine, aceştia renunţă la ceea ce nu pare indispensabil, cum ar fi la un detaliu numit „clin”, o bucată de material adaos care are ca scop compensarea mişcărilor umărului, şi se bazează în schimb pe material cu conținut de elastan, care să ia forma corpului.

CE POȚI FACE TU:

Dacă eşti tentat de piese vintage veritabile, cumpără de la case de licitaţii cunoscute, mai ales că majoritatea oferă și posibilitatea de a licita de la distanță, prin intermediul internetului. Este adevărat că, de multe ori, chilipirurile se ascund în mici boutique-uri vintage fără pretenţii, de pe străduţe strâmte din Paris sau Londra, însă, pentru a face cu adevărat o afacere, trebuie să ştii să faci diferenţa, dincolo de orice dubiu, între un clasic şi o imitaţie contemporană.

Mi-au trecut pe la ureche cazurile concrete ale unor doamne inspirate care au găsit întâmplător câte o poşetă Fendi veritabilă de acum 40 de ani sau o broşă Chanel din perioada lui Mademoiselle într-un thrift-shop de pe Portobello Road, la 50 lire sterline. Ştiu, însă, chiar şi mai multe poveşti la fel de adevărate cu vânători entuziaşti de vintage care au plătit sute sau chiar mii de euro pe nişte imitaţii atât de bine-făcute, încât doar un ochi de veritabil expert le-ar fi putut deosebi de original.

Aşadar, dacă nu ţi-au trecut prin faţă câteva zeci de piese clasice și nu ești un fin cunoscător cu un al șaselea simț educat în ani de bătut magazinele vintage din toată lumea, e mai înțelept să te îndrepți spre Artcurial sau alte case de licitaţie cunoscute, mai ales dacă sumele pe care trebuie să fie dispus să le plătești sunt consistente.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii