
Un principiu definitioriu pentru ordinea globală de după Al Doilea Război Mondial – înlăturarea barierelor din calea comerțului liber – este sub atac, dar nimic nu arată că o alternativă credibilă ar fi gata să apară.
Este interesant, în cele două cazuri mai sus amintite, dublul duel care are loc: fața sa cea mai vizibilă este cea a contra-integrării, a contra-liberalizării. Britanicii vor mai multă suveranitate, mai mult control asupra reglementărilor care le decid viitorul, precum și reorientarea internă a resurselor care reprezentau contribuția la bugetul Uniunii. Trump, atât cât se poate citi din angajamentele sale pre- și post-ajungere în funcție, propune o politică de tip America First, vrea să echilibreze balanța comercială a SUA prin redefinirea comerțului global, să-i sprijine pe cei care produc pentru piața locală prin măsuri mai degrabă administrative decât prin soluții axate pe creșterea competitivității. Dar, așa cum spuneam, există și o altă față. Unul din primele lucruri care au fost discutate după Brexit a fost ideea unui pachet de stimulare fiscală, cu reduceri de taxe care să compenseze ieșirea din UE. În SUA, Donald Trump și-a asumat rolul de om de afaceri ajuns Președinte și a propus ceea ce le e atât de drag republicanilor clasici: taxe mai mici și mai puține, reglementări și birocrație redusă.
Care vor fi efectele globale dacă aceste trenduri se vor confirma? Ce presupun ele pentru economia globală, pentru relațiile internaționale, dincolo de impactul imediat în cele două țări? Fără a fi economist, cred că avem motive serioase să privim cu îngrijorare viitorul dacă el va fi marcat de anti-globalizare, contra-integrare și replieri naționale.
Un principiu kantian, demonstrat empiric, este că, pe măsură ce țările cooperează mai mult în plan economic, pacea și stabilitatea devin mai solide. Astăzi vedem sfârșitul TPP, TTIP este și el pierdut pe moment între SUA și Europa, Donald Trump contestă multe din principiile NAFTA. În Europa, candidații anti-liber schimb au devenit o banalitate și amestecă în acelați discurs teme precum reforma UE, abandonarea euro și protejarea muncitorilor de importuri și delocalizare. Niciodată după Al Doilea Război Mondial companiile multinaționale nu au fost sub un asemenea asediu – deși practicile lor trebuie să se schimbe, cu o investiție mai mare în comunitate, dimensiunea atacului este fără precedent și, până la urmă, injustă ca demonizare excesivă. În SUA sunt „rugate” să producă „acasă, nu afară”, ignorând interesul economic.
Prin statutul său de „încă-hegemon”, SUA pot declanșa o reașezare a comerțului global, iar principiul dominoului este o metaforă potrivită. Este ușor să ajungi la trade wars. Chiar dacă trebuie să fim sceptici și mai puțin prăpăstioși, cine ne poate garanta că nu se va merge mai departe? De pe urma acestor gesturi au de pierdut în primul rând cetățenii și națiunile mai mici. România este astăzi unde este în principiu din două motive: legătura (linkage) și leverage-ul Vestului. Resursele noastre interne ne-ar fi dus, fără influența SUA și a UE, în rând cu regimurile semi-democratice/ semi-autoritare; am fi avut alegeri, dar drepturile și libertățile fundamentale ar fi fost un lux; pare puțin credibil acum, dar asta numai dacă luăm „for granted” reformele de după anul 2000, realizate tocmai pentru că voiam în UE și NATO, nu pentru că avem un simț progresist natural,un instinct modernizator acut și disciplinat al clasei noastre politice. Când în Vest pilonii modernității se clatină, la periferie, la etajul 10, riscul de cutremur este cu atât mai mare. Integrarea noastră în sistemul global de producție (ceea ce profitorii politici de serviciu de la noi numesc „colonialism” – lipsa lor de inițiativă în spriinul capitalului local și a stimulării creierelor să lucreze eficient acasă ne-a adus aici, acest laissez faire, laissez passer de după 2007) rămâne componenta principală a procesului de catching-up: cine vede România drept o insulă și se bate cu cărămida în piept despre cât de mult putem face prin noi înșine înseamnă că nu vede sursa progresului din ultimii 20 ani și nici nu înțeleg secolul 21. Sigur, asta nu înseamnă că nu trebuie să îți vezi mereu interesul, dar de o manieră inteligentă, cu ochelari potriviți mediului.
Veți întreba firesc care e „silver lining-ul”. Așa cum îl văd eu acum, el ține de leadership-ul și rolul pe care îl vor asuma UE și statele membre, pe tărâmul valoric, în contextul unei guvernări practice în SUA lui Trump. Ideea nu este de a garanta cu orice preț status quo-ul, ci de a demonstra că schimbări bine gândite pot conserva o ordine și valori care încă au sens. Comerțul liber este o componentă. CETA nu trebuie să fie ultimul mare tratat care se semnează înainte ca lumea să se schimbe. Acordul de Liber Schimb cu Japonia se negociază, el poate fi semnalul că bătălia cu globalizarea nu este definitiv abandonată și demolată de incertitudine.
Nu doar că România trebuie să înceteze să se consume în teme marginale (e incredibilă disproporția crescândă dintre bătălia ideilor de la București și cea de la Washington, Berlin, Bruxelles, Londra, Shanghai sau Tokyo, dar rolul său în Europa trebuie să crească în favoarea unei UE care upgradează un sistem ce, în esență, rămâne relevant.
E binevenită o nouă mentalitate, neprovincială, raportat la Bruxelles și alte capitale, dar să nu uităm că nu e suficient să vrei un nou status acuzând „interesele straine”, trebuie să și creezi mecanisme și instrumente (un editorial de viziune în presa străină, periodic, e absolut necesar) care să ducă la respectul partenerilor. Aici ține de înțelepciunea echipelor politice și de consiliere, în pregătirea a doi ani cheie: centenarul 2018 și Președinția UE 2019.§