Cautare




, Contributor

Lifestyle |
|

Forbes Downshifting: Manuela Paraschivescu și curajul unui suflet de… masterchef

Uneori, cel mai bun ghid de carieră este cartea de bucate. După patru decenii de tatonări, Manuela Paraschivescu și-a descoperit adevărata vocație pe băncile școlii pariziene de gastronomie Ferrandi, dovedind că în ranița fiecărui căutător de fericire se află și... șorțul de bucătar-șef.
 aboneaza-te
IMG_9410.jpg

Ne-am întâlnit pe terasa restaurantului „Le Théâtre“, de lângă Biserica Albă, într-o zi înnegurată în care, exact ca titlul unei piese de teatru de Lia Bugnar, „stătea să plouă“.

După o oră de povești, am plecat cu senzația stranie că și întâlnirea mea cu Manuela ar fi fost un cadru perfect într-o piesă de teatru: nimic nu putea oglindi mai bine starea sufletească a protagonistei în momentul discuției noastre decât iminența unei ploi de vară care așteaptă și își orchestrează pe tăcute revărsarea asupra lumii.

Proaspăt întoarsă de la Paris, și în viața Manuelei „stau să se întâmple” multe lucruri, îndelung așteptate, pe alocuri încă neclare, dar toate patronate de o liniște și o asumare la care doar visase în cele patru decenii de viață scurse până la momentul numit „Ferrandi École de Cuisine”, școala franceză de artă culinară care pregătește profesioniștii marilor restaurante, braserii și patiserii pariziene.

Deși au trecut doar doi ani de la momentul în care a schimbat o carieră în comunicare pe statutul de ucenic într-o bucătărie pariziană, viața ei se împarte în două capitole: înainte de Franța și după. Înainte au fost studiile de Drept și cei șapte ani petrecuți ca om al legilor, dar și masteratul în Comunicare și anii petrecuți la editurile Humanitas și Curtea Veche. „După” se așterne un orizont de speranță și de seninătate, senzație ce i-a fost străină multă vreme.

Resortul schimbării a fost un soi de inconștiență pe care o numește, în glumă, „spirit de sinucigaș”, amestecată cu o senzație de sufocare profesională. „Ajungi într-un punct în care realizezi că nu mai poți să continui nicio secundă și că, de-ar fi să mori mâine, ai muri neîmplinit”, recunoaște Manuela.

Pentru mulți, rețeta este clară: opt ore se dorm, alte opt se investesc în cariere care îi definesc puțin spre deloc, iar mărunțișul care rămâne însumează singurul pretext de fericire. „Prea mulți oameni își auto-suspendă viața, o exilează în weekend, în vacanță sau după opt seara”, crede Manuela. „Dar asta înseamnă să trăiești 10% și restul să risipești”.

Timp de patru decenii, cele zece procente libere din viața Manuelei au fost ocupate de gătit, pasiunea care îi locuiește gândurile încă de la vârsta de patru ani, când și-a descoperit… o chemare incontrolabilă către dulciuri. „Tot ce mi-am dorit vreodată a fost să știu să fac dulciuri, ca să fie mai bune decât cele din comerț”.

Trecând de la jocul cu bucățile de cocă, pe care le frământa și le meșterea în fel și chip la patru ani , la prima cremă de cacao (total necomestibilă) făcută la opt, adolescența Manuelei ar putea fi lejer intitulată epoca „Sanda Marin”. Erau anii ‘80 și, pentru că mama ei nu avea timp să gătească, a început să improvizeze ea în bucătărie. Odată cu măritișul, și-a descoperit plăcerea de amfitrioană, încântarea musafirilor îndemnând-o  să dea o amprentă personală rețetelor și să exploreze altceva decât ceea ce se găsea în cărți. „Pentru mine, pasiunea nu are niciun sens dacă nu pot împărtăși roadele ei cu alții”, recunoaște ea.

În ritm cu evoluția carierei de legal advisor și apoi de expert în comunicare, bucătăria a rămas reperul de fericire și de liniște al Manuelei. „Când ajungeam într-un impas sufletesc sau profesional, luam o pauză de câteva luni să-mi revin”, își amintește ea. Le investea în bucătărie, gătind pentru prieteni și, mai ales, alimentându-se cu ceea ce numește „drogul speranței”: iluzia că data viitoare totul va fi mai bine, că jobul o va face mai fericită, că în sfârșit va simți și împlinirea profesională. „Îmi puneam problema că nu sunt adaptată corect la lumea asta”, recunoaște ea. „Ca într-un labirint în care speri că următoarea cotitură te va scoate la lumină, dar pe măsură ce mergi vezi că niciun drum nu te scoate acolo unde trebuie”.

Pentru că viețile noastre se văd mult mai clar din afară, ideea salvatoare a avut-o soțul ei: „Mi-a spus «Dacă tot îți place atât de mult să gătești, de ce nu încerci să iei acest talent și să-l transformi în ceva mai mult»”? Cuvintele magice „école de cuisine” au întors, în căutările virtuale ale Manuelei, mai multe variante posibile: Cordon Bleu, școala făcută celebră de filmul „Julie&Julia”, dar care se adresează mai mult celor care vor să-și șlefuiască un hobby; institutul Paul Bocuse din Lyon, cu o structură de învățământ post-liceal și, opțiunea câștigătoare, Ferrandi, a doua instituție din Franța după numărul de profesioniști ai gătitului care-i urmează cu succes cursurile anual. Cea mai bună carte de vizită: la șase luni de la absolvire, 90% dintre absolvenți au deja un job bine-plătit.

Îmi doream să acumulez cât mai mult, cât mai repede”, explică ea. A petrecut doi ani la Paris, învățând opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână, printre oameni veniți din toate colțurile lumii – Brazilia, Israel, Iordania, Statele Unite, Canada sau Taiwan – cu vârste cuprinse între 23 și 44 de ani.

Deși se poate considera acum un produs al școlii gastronomice pariziene, Manuela recunoaște a privit mulți ani bucătăria franceză cu reticență și chiar cu un ușor dispreț. Motivul: părea mult prea declarativă și, cel puțin aparent, incapabilă să însoțească încântarea vizuală cu un strop de… sațietate. „Mi se părea excesiv de fantezistă”, afirmă ea, „și dezaprobam aroganța cu care se livra drept cea mai bună și mai sofisticată din lume”. Ca în toate poveștile de dragoste, la cuisine française s-a insinuat discret în inima ei, iar după cei doi ani la Paris, relația s-a pecetluit pentru o viață. Mai puțin de-atât ar fi oricum insuficient pentru a deprinde toate nuanțele gastronomiei franțuzești.

Întoarsă la București, Manuela încearcă să gătească parizian într-o țară teoretic francofonă, dar care se cramponează încă de unele tabieturi greu de clintit. „Scopul meu e de a crea gusturi de care să se bucure alții și momentan îmi explorez posibilitățile”, zâmbește ea. Chiar dacă astrele nu se aliniază instantaneu, iar norii nu reușesc să se dezlănțuie într-o ploaie eliberatoare, curajul de a fi făcut o cotitură într-un labirint neprietenos rămâne cel mai mare câștig. „Stând la programul tău de opt ore, nu câștigai cât ai câștigat din ceea ce unii ar putea numi pe moment «ratare»”, zâmbește Manuela.

Uneori, reușita este asemeni acelui ingredient declarativ dintr-un mis-en-place: felia subțire de trufă, așezată pe o felie de foie gras, cireașa confiată de pe un tort delicios, vârful de cuțit de șofran presărat deasupra unui fel de mâncare perfect. Dă gust mâncării, o completează, dar nu o definește.

„Știi de ce bucătăria franceză nu are termen de comparație?”, mă chestionează, cu un zâmbet, Manuela, în finalul întâlnirii noastre. „Pentru că poate face orice din orice, fără limită în mixurile de texturi și arome”. Un foie-gras cu cremă de caramel poate conviețui pașnic cu o tartă dulce pe bază de roșii sau chiar cu o dulceață de tomate, fără să să-și pună cineva problema că nu și-ar avea locul sau rostul acolo. „Francezii nu au niciodată teamă de încercările inedite și tocmai de asta le și iese totul atât de bine”, zâmbește Manuela. În momentul în care ai curaj să adaugi un ingredient nou, controversat și delicios, în viața și bucătăria ta se pot întâmpla lucruri și gusturi minunate.

3 LECȚII DE VIAȚĂ ȘI DE GASTRONOMIE DE LA MANUELA PARASCHIVESCU

1. Totul se împărtășește

 „În Franța, meseria nu se fură, ci se împărtășește direct. Ți se spune totul clar, ți se arată de două, trei sau de câte ori e nevoie ca să înveți. Nu e grav dacă greșești pentru că nu ai înțeles, dar e grav dacă ai înțeles și greșești pentru că ai fost neatent sau nu ți-a păsat. Într-o bucătărie, toți vor să te învețe ceva, pentru că își ușurează munca în acest fel.

Nimeni nu păstrează nimic pentru el, totul se dă mai departe, totul e la comun. La noi în România în schimb, se pornește de la premisa că trebuie să îți aperi cunoștiințele, să ții de ele cu dinții și să nu divulgi nimic, pentru ca nimeni să nu poată face ceea ce faci tu”.

2. Gastronomia trebuie să urmeze ritmul naturii

„Francezii schimbă meniurile în fiecare sezon, pentru a putea beneficia de tot ceea ce are piața proaspăt. De asta sunt sănătoși, sunt fericiți, nu au probleme de greutate, pentru că aplică aceste principii inclusiv în bucătăria lor de acasă. Știu că e mai proaspăt și mai ieftin să cumperi roșii din piață decât broccoli congelat, adus vara din celălalt colț al lumii.

Francezii nu cumpără cantități mari, preferă să-și ia zilnic ceva proaspăt decât să își umple frigiderele până la refuz o dată pe săptămână. Noi, românii, în schimb, lucrăm cu prea puține produse de sezon, ca și cum am încerca să pedepsim natura, refuzând ceea ce ne oferă. Evident, în favoarea acestei opțiuni stau considerente practice, financiare sau de comoditate, dar cred că trebuie să găsim o formulă de compromis”.

3. Fluctuația de personal este mai mică în afară

„În România, la fiecare două luni pleacă un om în acest domeniu. La francezi se întâmplă o dată la 12 luni, pentru că la finalul unui an un om serios și muncitor a apucat deja să treacă prin toate etapele profesionale și a exersat toate rolurile, așa că e momentul să meargă la un nou restaurant, cu un nou concept, ca să învețe o altă abordare.

O carieră în acest domeniu este ca o spirală: nu doar urci, ci oriunde te duci faci un cerc prin toate posturile, până când aduni suficiente cercuri suprapuse cât să câștigi încrederea cuiva care să-ți dea pe mână un restaurant și să te numești în sfârșit chef”.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii