Există cariere pe care le alegem și altele care ne aleg pe noi, fără vreun drept de apel. În cazul acestora din urmă, obstacolele sau drumurile ocolitoare pe care le urmăm de-a lungul vieții nu fac decât să amâne inevitabilul, nicidecum să ne împiedice adevăratul destin.
Georgiana Chițac și-a descoperit devreme vocația, în clasa a patra, când a realizat, cu entuziasmul copilăriei, că tot ceea ce își dorește pe lume este să facă desen și că i-ar plăcea să urmeze cursurile liceului de artă din Constanța, orașul său natal.
A fost o decizie de om mare, venită la capătul unei perioade în care refuzase cu obstinație să mai pună mâna pe creion și hârtie. „Toate tentativele mele de până atunci fuseseră contraatacate de educatoare și învățătoare, care mă criticau tot timpul“, își amintește ea. Dacă desena o locomotivă gri, o certau „pentru că un copil trebuie să deseneze colorat, nu gri“.
Dacă încerca să deseneze, intuitiv, o casă cu persepectivă de ansamblu, i se spunea că desenele altor copii sunt mai frumoase, iar dacă încerca să schițeze copacii cu linii mai abstracte era certată că „nu așa se face un copac”. La o vârstă la care un copil își educă părerea despre sine și despre lume, limitările impuse de cei mari au avut un efect puternic asupra Georgianei: „M-au speriat și m-au făcut să nu mai vreau să desenez niciodată“, recunoaște ea.
Clic aici pentru o galerie foto cu câteva dintre creațiile Georgianei Chițac.
Ceva s-a întâmplat, totuși, în clasa a patra: a apărut o nouă profesoară, care i-a dat liber să deseneze lucruri care să-i placă și i-a dat voie să-și aprindă cu adevărat motoarele imaginației. Își amintește și acum de prima compoziție – niște soldați apărând o fortăreață – făcută într-o cromatică de roșu și verde, cu treceri prin maro. O creație matură, care i-a impresionat pe toți cei din jur. „A fost o revelație bruscă, de parcă toată energia acumulată până atunci s-ar fi eliberat dintr-o dată“, își amintește. După examenul la liceul de artă au început să curgă premiile, diplomele și distincțiile la desen, iar viața ei părea așezată pe un făgaș firesc.
Odată cu examenul de admitere la facultatea de profil însă, nimic nu avea să mai fie la fel. Dacă în copilărie izbutise să fenteze rigiditatea sistemului de învățământ, de această dată realitatea i se dezvăluia în nuanțe sumbre: pe lângă faptul că lucrările de examen se predau cu colțurile deschise, în momentul în care le-a spus profesorilor, la interviul oral, că s-a pregătit singură, fără ajutorul vreunuia dintre celebrii dascăli de specialitate, i s-a râs în nas. „Am primit ceea ce am meritat“, zâmbește ea, amar. „Mulți prieteni m-au certat că am răspuns sincer și că nu am dat un nume de profesor pe care voiau să-l audă cei din comisie, dar chiar nu puteam să fac asta“.
După ce a picat examenul, lucrurile au intrat pe o spirală ușor haotică: s-a angajat ca barman, apoi a făcut școala de șoferi, după care s-a înscris la facultatea de arhitectură peisageră, lucrând în paralel ca make-up artist la Estée Lauder. Și-a dat seama rapid că nu va face niciodată peisagistică, așa că a renunțat și s-a înscris la facultatea de marketing, punând și bazele unei mici afaceri, alături de soțul său: mobilier special, din lemn curbat, cu furnire speciale.
A fost o perioadă frumoasă de trei ani, în care desena, mergea la atelier, făcea inovații și găsea rezolvări la probleme tehnice complicate. Financiar însă, lucrurile nu se mișcau în direcția bună. „Nu eram făcuți pentru business și a fost o perioadă care ne-a cam dărâmat psihic“, recunoaște ea acum. „Nouă ne plăcea să desenăm, să creăm, dar să fie altcineva, cu spirit de comerț, care să știe să ne valorifice munca“.
A renunțat și la acest drum și s-a dus către primul job care i-a ieșit în cale: la Photoland, o companie care vinde drepturi de folosire de imagini pentru campanii publicitare și pentru presă.
S-a integrat în colectiv, s-a resemnat cu ideea de a fi o „rotiță“ într-un mecanism și a lăsat deoparte visele de demult, în favoarea unei noi provocări auto-impuse cu scrâșnet de dinți: „Voiam să demonstrez că mă descurc cu orice, că pot să duc și că sunt în stare să rezist oriunde, fie că-mi place, fie că nu“. Un fel de luptă împotriva propriei persoane, pentru a-și demonstra că visele din copilărie își pierd orice valoare în fața realității.
După ce s-a născut fetița ei, Georgiana s-a gândit să mai facă o schimbare radicală în direcția opusă adevăratei ei vocații: să se angajeze la bancă. Totul a mers perfect, până la ultimul interviu, în care a simțit din prima clipă că nu există chimie și comunicare între intervievat și angajator.
„Am plecat de acolo și am plâns jumătate de zi, pentru că am realizat că ar trebui să fie cel mai fericit moment din viața mea “, mărturisește ea. „Dacă intram în bancă, soarta mea era pecetluită, pentru că n-aș mai fi avut niciodată curajul să ies din sistem“.
Clic aici pentru o galerie foto cu câteva dintre creațiile Georgianei Chițac.
Datorită fetiței ei, a (re)descoperit în 2010 cărțile pentru copii, realizând că foarte puține dintre ele sunt cu adevărat deosebite și spectaculoase vizual. Și, pentru prima oară după ani de zile, și-a dat seama că vrea și trebuie să facă ceva în acest domeniu. Fără să renunțe la jobul de la Photoland, a început să deseneze febril, după ani de pauză.
Se certa singură dacă făcea doar o singură lucrare pe zi și începuse să intre într-un soi de febră. „Cred că am dat afară tot ce era înăuntru, latent“, se psihanalizează Georgiana. „Aveam serviciu, aveam job, dar nu mă puteam opri din desenat, de la ilustrații pentru copii până la autoportrete“. Și-a strâns un portofoliu și a început să expună pe Facebook, pe blogul personal, dar și în expoziții organizate, cum ar fi cea din 2012 de la Readers Cafe.
Plăcerea creației era atât de mare încât în primă instanță nici nu o interesa partea financiară, dar în momentul în care a început să vândă lucrări și să i se solicite serviciile, și-a dat seama că trebuie să mai ia o decizie. De această dată în direcția potrivită.
A plecat singură la Viena, pentru un weekend, ca să-și limpezească mintea, cutreierând prin muzee și plimbându-se pe străzile orașului. „Am stat o jumătate de oră în fața unui tablou de Modigliani și mi-a venit să plâng“, recunoaște ea. Muzeul, tabloul, faptul că ea căuta niște răspunsuri au făcut ca încărcătura momentului să fie definitorie. Când s-a întors, lumea părea deja mai clară.
A renunțat la job și s-a dedicat cu totul desenului, iar din 2011 își expune lucrările, vinde prin intermediul blogului și pe Facebook, se află în discuții cu o editură de cărți pentru copii și lucrează chiar și la unele texte care să-i însoțească ilustrațiile. Și, pentru a mia oară, își dă seama că lucrurile sunt așa cum trebuie și cum erau sortite să fie. „Am găsit de curând o agendă din 2003“, îmi povestește ea, „în care îmi notasem lucrurile pe care vreau să le fac în viață“. Printre primele însemnări stătea scris „Vreau să fac cărți pentru copii” și, zece ani mai târziu, visul stă să se întâmple.
De când am auzit-o prima oară, în fața unei cești de cafea într-o cafenea cu aer artistic din București, povestea Georgianei Chițac m-a impresionat și m-a întărit indirect încrederea în noțiunea de „soartă” și „destin“. Este povestea unui om care a încercat să facă totul împotriva sufletului lui și a adevăratei vocații și, pentru o vreme, aproape că a reușit. Din fericire însă, nu i-a reușit pentru toată viața. „Am renunțat la adevărata mea pasiune de multe ori de-a lungul timpului“, recunoaște ea, zâmbind. „Norocul meu a fost că ea nu a renunțat niciodată la mine…“.
Clic aici pentru o galerie foto cu câteva dintre ilustrațiile Georgianei Chițac.
