Trece o zi, trec două-trei zile, mai scriu o dată. Niciun răspuns. Ajung în culmea furiei. În sinea mea îi fac de tot râsul pe acești destinatari care nu-mi răspund. Pentru că unui comis-voiajor, care îți sună la ușă și îți arată ce săpunuri sau țoale are de vânzare, tot îi răspunzi ceva: cumpăr, nu cumpăr! Iar răspunsul este o dovadă de respect. Eu de ce nu sunt respectat când trimit un mail și aștept un răspuns, de ce?
De furie nu mai răspund la alte mailuri care îmi vin, să le ia dracu’, delete! Sunt și eu un nesimțit, nu-i respect pe cei care așteaptă de la mine un răspuns, o speranță, un gând, poftim! Și trăiesc cu acest sentiment confuz de revoltă și vinovăție: dacă unii nu-mi răspund, nu răspund nici eu la alții!
La sfârșitul unei zile, în care tot am scris mailuri (scrie-mi-aș mailuri pe mormânt!), am citit mailuri și în care am tot așteptat mailuri am senzația unei crunte oboseli. Îmi vine să mă lamentez: vai, cât de mult am muncit azi! Ce fel de muncă este asta, să scrii și să primești mailuri? – mă întreb într-o doară. În loc să-mi văd de muncă, de munca mea propriu-zisă, pentru care primesc o leafă, eu stau pe mailuri. De parcă pe mail mi-ar veni cele „șase numere norocoase” de săptămâna viitoare! De parcă acolo, pe mail, s-ar afla fericirea mea!
Hotărât lucru, nu mă pot obișnui cu „munca” asta de a scrie mailuri, de a răspunde și de a aștepta răspunsuri. Asta nu mi se pare muncă. Recunosc, e un suport de comunicare, care mă ajută să-mi fac munca, dar nu e muncă. Și culmea, comunicare asta mă stoarce de energie!
În fond, oare leafa mea de la acest loc de muncă include și efortul sutelor de mailuri pe care le scriu în fiecare lună? Sau mailurile nu se pun? Sunt niște treburi neplătite, acele elementele nevăzute care, până la urmă, mă ajută să-mi fac adevărata mea muncă?
Cred că ar trebui făcut și aici ordine: să se pună o amendă pentru cei care nu răspund la mailuri. Să se înființeze o Poliției a Mailurilor. Ai primit un mail, răspunde-i expeditorului! N-ai răspuns? Atunci ești amendat. Iar la zece amenzi pe lună, de exemplu, să fii luat pe sus de polițiști și, după dreapta judecată a judecătorului de serviciu, să prestezi muncă în folosul comunității: să strângi gunoaiele din parcări, să dai cu sapa la spații verzi, să dai cu mopul prin W.C.-uri. Asta ar însemna educația în privința comportamentului în „traficul” mailurilor. Aș vota „pentru” dacă s-ar face un referendum.
De asemenea, să se pună și un premiu, ca la tombolele de la supermaketuri, pentru cei care răspund într-o lună la toate mailurile. Indiferent de importanța sau de tâmpeniile pe care le conțin acele mailuri. Să se dea ceva pentru acești utilizatori harnici, care îi respectă de expeditori! Ai răspuns la toate mailuri, pac!, intri direct în marea tombolă cu o excursie pe undeva prin Europa și poți câștiga 15 automobile Logan! Asemenea tombole ar conduce la consolidarea comunicării dintre noi.
Astfel, cu pedepse și tombole, comunicarea noastră cea de toate zilele pe mailuri s-ar putea „normaliza”. Aș deveni și eu un utilizator plin de respect față de expeditorii mei și aș beneficia la rândul meu de respect din partea destinatarilor mei.
… Mă uit în Inbox. Nu mi-a scris nimeni. Dar nici n-am de scris vreun mail. Până îmi intră un mail sau îmi vine vreo idee de a scrie un mail, am timp să-mi termin acest text: fiecare om merită un răspuns la mailul său.
