FacebookTwitterLinkedIn

Cel mai recent film al său, „August: Osage County”, este o adaptare a piesei lui Tracy Letts, câștigătoare a unui premiu Pulitzer, și reunește pe același afiș nume mari precum Ewan McGregor, Juliette Lewis și Julia Roberts.

Care este cadrul în care se desfășoară povestea din „August: Osage County”?
Este povestea unei familii care se reunește pentru un eveniment care îi afectează în mod diferit pe fiecare dintre membri: o înmormântare. Cu această ocazie, toate vechile resentimente, dar și vechile glumițe familiare, revin la viață. Eu joc rolul lui Violet, capul acestei familii disfuncționale, o femeie foarte dezamăgită de viață, care își proiectează nefericirea pe toți cei din jurul ei. Violet e copleșită de trecutul ei, de cancer și, mai ales, de faptul că a ajuns versiunea cea mai rea a propriei sale persoane și nu pare să poată scăpa de această povară, nici măcar cu medicamente. E o piatră de încercare și mi-a fost greu.

Cât de familiarizată erai cu piesa lui Tracy Letts?
Am văzut-o la New York acum șapte sau opt ani, pe Broadway, și îmi amintesc că mă gândisem la ieșire „Wow, trei ore și jumătate au zburat pur și simplu”. A fost ca o tornadă care ia cu asalt o prerie, ca un torent de cuvinte, emoții, lupte, resentimente și nebunie. A fost o experiență foarte plină.

Ți-a atras atenția personajul Violet încă de pe-atunci?

M-a impresionat întreg ansamblul, dar Violet mi s-a părut uimitoare. O interpreta Deanna Dunagan în piesă. Întreaga distribuție de atunci a fost impecabilă! Când s-a decis realizarea filmului, regizorul John Wells a hotărât, foarte corect, că Oklahoma, unde se desfășoară primul monolog, trebuie prezentată, din punct de vedere vizual, ca un loc al disperării. Asta a schimbat totul. De asemenea, au trebuit să scoată o oră din cele trei și jumătate și nu e ca și cum unele lucruri din piesă pot să nu se mai întâmple în film, așa că ritmul s-a schimbat! S-au ținut repetiții peste repetiții, iar anumite personaje și-au mai pierdut din importanță. O oră înseamnă 60 de pagini de scenariu sau chiar mai mult, deci e enorm.

Faptul că Tracy și-a adaptat propria piesă pentru Marele Ecran a mai eliminat puțin din presiunea pe care o simțeați voi, actorii?
Presiunea a căzut pe Tracy! A câștigat un premiu Pulitzer cu această piesă, apoi a trebuit să arunce totul și s-o ia de la zero. Asta înseamnă să faci un film, trebuie să-ți ucizi favoriții, să fii deschis la minte și deschis la orice. Fiecare actor a venit la prima citire a scenariului cu o copie a piesei de trei ore și, inevitabil, fiecare dintre noi a avut replici preferate care au ajuns să fie tăiate. Dar, per ansamblu, când am văzut filmul, am simțit că s-a păstrat esența mesajului despre anumite lucruri inevitabile și despre cum simplul fapt de a lua distanță de ele le poate pune într-un unghi mai amuzant. Poți vorbi cu prietenii tăi despre acea înmormântare la care ai fost cu familia și cum a fost un coșmar, dar chiar și acea detașare cu care vorbești e născută tot dintr-o durere autentică. O piesă de teatru și un film nu vor fi niciodată același lucru, așa cum nici un roman și un film nu pot fi la fel. Unele lucruri se pierd, inevitabil.

Ce crezi că vede publicul în acest film?
Cred că văd o consolare pentru propriile lor familii: se gândesc că poate nu e totul chiar așa de rău! Câteodată chiar este mai rău, firește, dar cred că toate familiile fericite sunt la fel, în timp ce fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei, cum spunea Tolstoi. Cu toții am trecut prin cine festive sau alte adunări obligatorii unde lucruri vechi ies la suprafață, unde toată lumea are sentimente amestecate, unde se aprind fitile și cineva cade la mijloc. Cu toții am trecut prin asta într-un fel sau altul. Cu toții ne-am confruntat cu plecatul de acasă, din locul în care am crescut. Iar oamenii fie își păstrează legăturile cu căminul lor, fie nu. Așa se întâmplă în viață.

Și locul în care se desfășoară acțiunea a fost esențial pentru film…
Da, aproape că am simțit că locul în care se desfășoară acțiunea a fost primul și cel mai vizibil membru al distribuției. Totul s-a filmat la o oră nord de Bartlesville, oraș care este, la rândul lui, la o oră de mers spre nord de Tulsa. La câmpie, într-o casă tip Sears Roebuck din anii ’20, care venea pe bucăți și pe care se presupune că familia a construit-o pe cont propriu. Când au găsit-o, era într-un stadiu groaznic, dar ca loc de film este epic. Oklahoma e foarte plină de viață, culorile sunt asemănătoare mlaștinilor englezești, cu tot felul de mărăcini și buruieni, dar și cu un cer aproape cinematografic. Te simți cu adevărat izolat acolo. Furtunile vin de obicei din Vest și le poți vedea de departe, iar asta s-a potrivit ca metaforă pentru povestea noastră: personajul Barbara sosește acasă din Colorado și e ca o tornadă venită din Vest. Tot peisajul este indescriptibil de frumos și nu eram pregătită pentru asta. Inițial am crezut că e doar un loc prăfuit, pentru că am prejudecățile unui american de pe Coasta de Est. Dar în final a fost foarte frumos. Există și o populație de nativi americani, încă de la 1800, așa că locul e un mix încântător de anomalii.

Cât de dificil a fost rolul lui Violet?
A fost dificil, pentru că e neplăcut să te afli în pielea ei. Nu semnezi cu inima deschisă să joci pe cineva care are cancer bucal, care face chimioterapie și are stări groaznice de greață și care, peste toate astea, este detestată – pe bună dreptate – de copiii ei. Apoi medicamentele, durerea, stările schimbătoare de la un moment la altul… A fost destul de greu să-mi stabilesc modul în care să transmit cel mai bine toate astea și a fost neplăcut să experimentez toate stările. Speram că umorul o să ne salveze, pentru că piesa originală e ca un montagne-russe, iar casa duduia de râsete. Filmul, însă, e altceva. E mai scurt și, în plus, greutatea nu a stat toată pe umerii mei. Eu am fost catalizatorul pentru multe evenimente care au avut de-a face cu alți membri ai familiei. Per total a fost o mare satisfacție să lucrez în această formulă, într-un grup extraordinar de actori, toți extrem de serioși și de dedicați muncii lor.

Poți descrie relația dintre Violet și soțul ei?
Cred că Violet și-a iubit soțul până în ziua în care el a decis să-și încheie socotelile cu lumea asta. Eu am convingeri puternice legate de sinucidere și cred că, din multe puncte de vedere, e cea mai urâtă răzbunare pe care cineva o poate plănui împotriva propriei familii. Când durerea persoanei dispare, durerile tuturor celor din jur abia încep. Foarte mult din acest film este despre dezamăgire. Beverly (interpretat de Sam Shepard) este dezamăgit pentru că nu a primit recunoașterea profesională pe care o merita și pentru că, probabil, s-a însurat și cu femeia nepotrivită. Și-a înecat acea decizie în alcool, conștient că nu o iubește pe Violet. Cine poate să știe unde se află cu adevărat vina? Nu mai lucrasem cu Sam Shepard , dar îi admiram cariera, ca actor și dramaturg. Personajul lui ne face un cadou la începutul filmului, cu demnitatea omului care simte că nu mai există nicio altă cale, niciuna în afară de cea de a-și părăsi propria viață. E un mod extraordinar de lansare a filmului nostru și cred că încă din prima scenă pe care Violet și Beverly o au împreună se simte disperarea reciprocă, un tragism alimentat de însăși relația lor.

Ai trei actori extraordinari care-i interpretează pe copiii tăi
Da, am trei fiice: Julia Roberts, Julianne Nicholson și Juliette Lewis. Le spuneam „familia mea Jules”. Fiica cea mare e personajul Juliei Roberts, Barbara, favorita lui Violet. Celelalte două surori știu asta. Violet, ca mulți părinți porniți în direcția greșită, și-a pus toate speranțele într-un singur copil, cel care i se pare cel mai promițător și, mai ales, cel care i se pare că îi seamănă mai mult. Caracterul Barbarei, inteligența ei și simțul incipient de amărăciune interioară aduc foarte mult cu mama ei. Și asta o sperie! A fost dificil pentru Julia să intre în pielea personajului, pentru că în viața reală ea e caldă și sociabilă, iar personajul Barbara e o femeie dezamăgită de toate ușile închise din viața ei. Nu mai lucrasem niciodată cu Julianne Nicholson, dar și ea are o putere extraordinară. Ea e cumva ascunsă în acest film, e ca un secret. Cât despre Juliette Lewis, ea a tăiat respirația tuturor! La prima citire a scenariului, lumea plângea și râdea în același timp. Personajul ei este la extreme: are în suflet atâta tristețe adunată, după tot ce s-a întâmplat cu mama ei și după toți bărbații îngrozitori pe care și i-a ales de-a lungul vieții…

Distribuția e într-adevăr fenomenală…
Această distribuție a fost ca un șirag de comori. Pe Margo Martindale o iubesc. Conexiunea dintre noi s-a produs extraordinar de rapid și e ca și cum am fi devenit surori într-un fel. Asta a ajutat mult în procesul de interpretare, pentru că amândouă ne doream ca relația noastră de pe ecran să fie simbiotică. Chiar toxic de simbiotică. Personajul lui Margo încearcă să păstreze distanța de Violet, dar o iubește în același timp. Probabil e singura care o iubește, de fapt, iar această conexiune se simte în film. Iar Abigail Breslin are o maturitate extraordinară la vârsta ei: atât de tânără, dar cu o forță interioară uluitoare. Și Chris Cooper e minunat, un vechi prieten de-al meu.

Cu ce vrei să rămână publicul din acest film?
Vreau să fie fericiți și să simtă că au făcut o călătorie, că au avut o experiență cu acest grup de actori. Chiar dacă nu vor recunoaște în film personaje din propriile lor vieți, aș vrea să aprecieze scriitura de calitate, pentru că este cu adevărat o poveste grozavă!

Aflaţi ce alte articole mai cuprinde ediţia specială “14 pentru 2014”

Citiţi textele integrale în ediţia tipărită a revistei din 20 ianuarie, dar şi în variantă digitală a revistei din webviewer sau în aplicaţia de iPad a Forbes România.