Cautare




, Contributor

ForbesLife |
|

Despre forţa şi neputinţele literaturii

Stilist și spirit critic, a dat memoriei o voce vibrantă în paginile cărților sale. Trecutul își găsește liniștea doar pus pe hârtie, mărturisește Mihail Șișkin, care nu se ferește să vorbească despre neajunsurile literaturii și complicata ei relație cu cititorii. De curând, Curtea Veche Publishing a publicat traducerea „Paltonului cu gaică”, cea de-a patra carte purtând această prestigioasa semnătură.
178 M Siskin 1

De obicei, primul lucru pe care jurnaliștii îl spun despre dumneavoastră este că ați câștigat trei dintre cele mai importante distincții pentru literatură din Federație, premiile Russkii Buker, Naţionalnîi Bestseller și Bolşaia Kniga. Care sunt lucrurile cele mai importante pe care publicul ar trebui să le știe despre Mihail Șișkin?

Ușa către cititor e încuiată.

A citit deja tot și zilnic îi sunt băgate pe gât sute de noi romane. Jurnaliștii trebuie să găsească o cheie, dar asta e complicat. Ei încearcă să spargă lacătul cu un șperaclu: „Ia uitați ce de premii!”. Cu siguranță, nu-i o abordare onestă în raport cu cititorul, iar mie mi-ar plăcea ca lucrurile să fie spuse sincer.

Iată romanul – nu-i atât de important cine e autorul sau dacă a fost premiat. Cuvintele scrise contează. Mi-ar plăcea ca romanul să-și găsească singur calea spre cititor. Dar acesta a închis ușa. E un cerc vicios.

Editorul dumneavoastră român a lansat acum cartea de proză scurtă „Paltonul cu gaică”. Povestirea care dă numele întregului volum a devenit instantaneu una dintre bucățile mele literare preferate. Cât de greu este să revizitezi trecutul, amintirile, viețile apropiaților?

Trecutul nu lasă pe nimeni să scape – îl cari până la sfârșit. Și cu cât se îndepărtează de tine, cu atât e mai aproape. În somn te apucă de ceafă, iar tu rămâi lipsit de apărare: ești iarăși la școală, în fața clasei, nu ai învățat lecția, ești înconjurat de oameni care au murit de mult, dar în visul tău sunt vii și ți-e frică de ceva, fugi, dar e imposibil să scapi, te poți trezi doar.

Singura posibilitate de a ține în frâu trecutul este să-l scrii. Așa, de parcă ai construi o casă pentru toți acei oameni care s-au dus. Dacă nu faci nimic, ei te vor sâcâi mereu; pe hârtie își găsesc pacea însă. Să scrii despre trecut este eliberator. Și e dovada că lucrurile chiar s-au întâmplat.

În ciuda narațiunii complexe, romanele dumneavoastră se bucură de succes printre cititori provenind din spații culturale diferite – și nu mă refer în mod special la critică. Cum vă explicați asta? 

Am o singură explicație. Ofer bucuria primită prin cuvinte. Iar cititorul meu împărtășește această bucurie. Dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci nu e cititorul meu. Cel mai greșit lucru care se poate petrece este ca unii critici profesioniști să încerce să impună cărțile mele cititorilor care nu-mi aparțin. Pentru versiunea germană a „Luării Ismailului” a apărut o recenzie entuziastă, în care criticul îndemna ca romanul să fie citit de la pagina 76, nu de la început, lucru care m-a întristat.

În română au apărut până acum „Părul Venerei”, „Luarea Ismailului”, „Scrisorar” și deja menționatul volum de proză scurtă. Care este sfatul dumneavoastră pentru cei care încă nu au citit niciuna dintre aceste cărți, cu ce să înceapă?

Un scriitor mi-a zis odată că fiecare dintre cărțile lui are un alt tip de cititor. La acel moment mi s-a părut ciudat, dar acum înțeleg ce a vrut să spună. Cărțile sunt diferite între ele nu prin poveste sau stil, ci prin acei ani pe care autorul i-a trăit de la una la alta.

De fapt, omul devine un altul în zece sau douăzeci de ani. Reiese că autorii sunt diferiţi. Și fiecare autor are propriii cititori. Nu știu ce să-i recomand cititorului, cu ce carte să înceapă. Relația dintre cititor și carte e o loterie. Nu știi niciodată care carte va deveni dintr‑odată a ta, va pătrunde în tine, va da rădăcini, va trăi înlăuntrul tău. Începeți cu oricare, o puteți lăsa deoparte oricând.

Fiecare nouă traducere este o luptă cu cuvintele, cu barierele culturale. Colaborarea dumneavoastră cu minunata traducătoare Antoaneta Olteanu face ca noi să beneficiem de versiuni foarte bune. Ce înseamnă fiecare nouă traducere pentru dumneavoastră?

Sunt foarte fericit că Antoaneta Olteanu e vocea mea în limba română. Judecând după reacțiile primite, ea a reușit cel mai important lucru – să creeze cititorul meu în limba ei. Eu pot să verific ca atare doar traducerile mele în engleză și în germană. Și, din câte îmi dau seama, în cazul traducerilor ar trebui, în primul rând, să vorbim despre ce se pierde.

Eu compar în glumă romanul cu Titanicul, iar traducerea cu aisbergul. Scopul este salvarea a tot ce se poate salva. Pentru mine, arta de a scrie este dincolo de compromis. Dar traducerea e arta compromisului. Sunt gata întotdeauna să-l ajut pe traducător, dar ajutorul meu constă doar în faptul că-i voi comunica toate sensurile ascunse, toate asocierile, toate legăturile dintre cuvinte, adică tot ce ar înțelege cititorul rus.

Mai departe, părăsind granițele limbii ruse, traducătorul pleacă la luptă cu propria limbă, iar eu nu mai am cum să-l ajut. Eu știu foarte bine că limba nu e un „mod de a comunica”, ci un dușman, care face înțelegerea dintre oameni imposibilă sau o complică cât se poate de tare. Eu mă lupt cu limba mea, traducătorul cu a lui. Nu știi niciodată cine învinge.

Înainte de a cunoaște faima ca scriitor, ați lucrat în diferite domenii. Cum se regăsesc aceste experiențe în proza dumneavoastră?

O experiență bogată îți ușurează lucrul. Închisoarea, luptele, călătoriile prin toată lumea îți fac munca la masa de scris mai puțin dificilă. Dar în cazul scriitorilor adevărați nu e nevoie de toate astea. Marcel Proust sau Robert Walser nu au luptat, nu au fost la închisoare, nu au călătorit. Eu am lucrat în învățământ, am fost jurnalist, am tradus pentru serviciul de imigrări interviurile refugiaților. Toate astea au ajuns și în textele mele. Dar în proză nu experiența profesională contează. Anatomia nu te ajută să înțelegi cum e făcut omul. Trebuie să scoți pielea de pe sufletul individului.

Vă amintiți ce anume v-a îndreptat spre literatură? S-a schimbat ceva de-atunci în privința motivației de a scrie?

Cu scrisul începi în copilărie, când tot ce faci e joacă. Ai multe cărți în jur, nu ai prieteni; mai devreme sau mai târziu începi să te joci de-a scriitorul. Crescând, la un moment dat încetează să mai fie o joacă. Devii scriitor deși nu ai scris nimic încă. Dar cel mai important lucru din viața ta deja s-a petrecut. Știi cine ești. Deși nimeni în jurul tău nu o știe. Și nimeni nu te ia in serios: ia te uită, încă un „Tolstoievski” de șaisprezece ani! Singurul fel în care poți demonstra că ești scriitor este să scrii. Și poți demonstra asta doar cu ajutorul întregii tale vieți. Și o faci. Dar descoperi că acei oameni importanți sau dragi ție, oamenii cărora la șaisprezece ani voiai să le demonstrezi asta, nu mai sunt pe lume.

Ați tot făcut comentarii caustice la adresa administrației ruse de-a lungul timpului. Care mai e relația dumneavoastră cu presa din Rusia?

Trebuie să înțelegeți că în Rusia are loc un război civil. Linia frontului traversează toată țara. Și prin ruși trece ea, indiferent unde trăiesc ei. Ori ești străin, ori de-al lor. Pentru mass-media putinistă oficială eu sunt un „trădător de țară”. Nu e doar o exprimare de tip jurnalistic, ci un fapt demonstrat. Recent, am primit o disertație susținută la universitatea din Krasnoiarsk, în care se demonstra științific că romanele mele sunt arme în războiul informațional pe care Vestul îl poartă împotriva Rusiei. Ce poți spune la una ca asta? Imediat îmi vin în minte oamenii de știință din Germania nazistă care demonstrau științific ca arta lui Paul Klee e „Entartete Kunst” [„artă degenerată” – n.a.].

Ați părăsit Rusia pe la mijlocul anilor ’90. Care a fost cea mai mare provocare pentru dumneavoastră ca scriitor locuind în străinătate?

Nu e sută la sută adevărat, eu tot timpul am rămas cu un picior în Rusia, mergând des acolo și chiar trăind în țară pentru perioade mai îndelungate. Celălalt picior se afla ba în Elveţia, ba în Germania sau Statele Unite. Patria e țara în care te-ai născut și te-ai format, iar în secolul XXI trebuie să trăiești peste tot. Dacă primii treizeci de ani sau mai mult ți i-ai petrecut în Rusia, nu mai afli nimic nou. Lumea trebuie văzută și înțeleasă, iar călătoriile turistice nu te ajută prea mult.

Trebuie să trăiești o vreme într-o altă țară pentru a o simți cu adevărat. Mutările te ajută să te schimbi, te despart de etapele trecute ale vieții. Cea mai mare provocare este să te regăsești și să rămâi tu însuți indiferent de decor. Eu cred că am reușit asta. Transform fiecare nouă țară în atelierul meu. Acum, întreaga lume îmi pare un atelier.

Într-un alt interviu spuneați că „tot ce este real, tot ce este important se petrece dincolo de cuvinte. Cuvintele sunt trădătoare. În niciunul dintre ele nu trebuie să te încrezi.” Nu e o viziunea prea pesimistă pentru cineva care s-a dedicat tocmai scrisului?

Problema cuvintelor constă în faptul că, deși ele sunt mijloace de comunicare, nu știi niciodată ce ajunge la cititor și ce se pierde pe drum. Tu vorbești, dar cuvintele alunecă în hău. Oare nu e trist că toată literatura rusă a căzut acum o sută de ani în acest neant?

Părea că scrierile unor mari umaniști precum Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Cehov vor forma un anumit tip de cititor. Dar ce a ieșit de aici? Literatura e pierzătoare. Nici cele mai frumoase cărți nu pot face lumea asta un pic mai bună. Chiar credeți că, dacă cineva va citi o carte bună, va deveni la rândul său mai bun? Credeți că cei care îndrumau țara mea spre „viitorul luminos”, dând în același timp ordine de executare a preoților, scufundând nave cu deținuți, punând la cale foametea, cei care mi-au ucis bunicul nu i-au citit pe clasicii ruși?

CITEȘTE ȘI Lecţia de umor

Marea literatură rusă e, de fapt, marea pierzătoare. Când a venit timpul pentru decizii cu adevărat importante ne-au ajutat oare Cehov, Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev? Au împiedicat ei alunecarea întregii țări în Gulag? Au ajutat câteva generații să supraviețuiască în Gulag. Iată singurul lucru pe care îl poate face marea literatură rusă. Marea literatură germană nu i-a oprit pe nemții care îl urmau entuziaști pe führerul lor către catastrofă.

În ultimii ani, odată cu anexarea Crimeii, devenită Regiunea noastră Sudetă, și cu războiul din Ucraina, simt foarte acut ce simțeau scriitorii germani la sfârșitul anilor ’30. Neputința cărții, neajutorarea literaturii… Ne putem imagina ce simțea Thomas Mann sau Herman Hesse în acei ani, la ce se gândea Stefan Zweig, în Brazilia, înainte de a se sinucide. În masa aceea de oameni care îl urmau exaltați pe führer în hău erau cititorii lor.

De ce, pentru cine și pentru ce au scris ei? Pentru cine să scrii, să pictezi, să compui muzică dacă arta adevărată nu se poate baza nici pe spectator, nici pe cititor, nici pe ascultător? Când scrii nu te poți baza pe cititor pentru că oricum ar fi cartea, se va găsi mereu unul care să spună că ai salvat literatura și se vor găsi o sută care să afirme că prostiile tale sunt de necitit, în vreme ce restul lumii nu va afla niciodată de volumul tău.

Întrebarea „Cui îi trebuie un nou volum în condițiile în care în lume apar anual milioane de cărți noi?” are un singur răspuns sincer: nimănui. Dar asta e puterea literaturii. Nu punctul ei slab, ci puterea.

Avionul nu se sprijină pe aer în timpul zborului, e un lucru pe care cu toții îl știm din școală. Aerul nu te poate susține, avionul ar pica inevitabil. Avionul zboară pentru că deasupra aripilor se formează un vacuum care-l ridică în aer. Literatura adevărată nu are nevoie de publicul cititor pentru a decola și a zbura. Literatura se ridică spre cer. Și îl ia pe cititor cu sine.

 

Articol realizat cu sprijinul Banke, Goumen & Smirnova Literary Agency

Foto: Evgeniya Frolkova

CITEȘTE ȘI OVEmania

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii