Mihai Mitrică, director executiv, Asociația Editorilor din România
Da, reducerea puternică a circulației persoanelor din cauza condițiilor sanitare a afectat foarte mult încasările librăriilor; retail-ul online (incluzând aici și site-urile editurilor) a cunoscut un boom previzibil, și a salvat în oarecare măsură bilanțurile contabile, pentru ca acum să se retragă spre un procent de echilibru, totuși mult peste nivelul dinainte de începutul pandemiei.
Cifrele de afaceri ale editurilor au cunoscut, în cazul multora (al celor ceva mai mari decât cele mai mici, că așa e piața de carte în România: fără jucători mari), scăderi ușoare sau stagnări față de 2019, cel mai bun an de după criza financiară de la sfârșitul deceniului trecut. Și, atunci, veți întreba pe bună dreptate, de ce nu exultă nimeni? Pentru că – îndrăznesc un răspuns, editorii privesc înainte și nu înapoi; iar viitorul nu sună chiar bine, tocmai pentru că 2020 nu a fost, sub aspectul cifrelor de afaceri, un dezastru atât de mare, pentru cei mai mulți dintre ei.
Situația seamănă cu un sport național la care suntem încă, din păcate, prea buni: furatul propriei căciuli. Anul editorial 2020 a forțat editorii să se concentreze pe re-tipăriri și re-editări, iar titlurile noi au fost apanajul celor foarte curajoși și/sau foarte cunoscuți.
În primul trimestru din 2020, editorii au fost nevoiți, ca noi toți, să se retragă în tranșee și să încerce să supraviețuiască într-un context potrivnic pentru care nu exista o rezolvare rapidă. Până pe la jumătatea lui aprilie 2020, mesajele interne din Federația Editorilor din Europa erau aproape identice, indiferent de țară: ”va fi dur și nu va dura puțin”. După ce au mai trecut săptămânile, au început să apară și licăririle de speranță, pe măsură ce guvernele începeau să anunțe și chiar să implementeze scheme de sprijin pentru economie și, în special, pentru cultură.
În România, în premieră pentru ultimii 30 de ani, o schemă de ajutor de stat pentru sectorul cultural a început să fie discutată abia în noiembrie 2020; dar, nu este încă niciun semn că ea va fi implementată prea curând.
De aceea, editorii români au fost nevoiți să deschidă larg cămara cu provizii pentru vremuri grele, adică să parieze pe titlurile care au avut succes constant în anii din urmă. Pe lângă ele, au mai apărut și unele titluri noi, dar cu mult mai puține decât cele prevăzute inițial pentru 2020 și pentru care existau contracte de copyright în derulare. De aceea poate că vi se par prea familiare rafturile librăriilor zilele acestea: ele reiau, în bună măsură, selecțiile din anii trecuți.
Ok, veți spune, o strategie de adaptare care, iată, a dat roade. De acord, însă doar până la un punct. Editorii nu vor putea vinde la nesfârșit titlurile lor ”evergreen”, pentru că publicul acestora este totuși limitat. Neavând încasări, nu vor fi nici bani pentru investiții în titlurile noi, care așteaptă într-o coadă lungă ca aglomerația de pe DN1 la final de săptămână.
Asta înseamnă bani pierduți pe trei căi: pierdut este avansul la un contract de copyright pe care alegi să nu-l mai onorezi, pierdute sunt și încasările din titlurile care nu mai pot fi astfel publicate, dar pierdute sunt și alte titluri, ale unor autori tineri, în special români, mult mai greu de promovat și impus pe piață dacă nu există târguri și saloane de carte cu desfășurare normală și librării fără restricții la organizarea de lansări.
În lipsa unui sprijin din partea statului, 2021 și 2022 vor arăta mult mai rău. Am vrut din răsputeri să cred că Programul Național de Redresare și Reziliență va fi colacul de salvare pentru industria de carte din România: probleme structurale sunt destule și reformele în sistemul educațional ar fi teribil de necesare.
Greu de crezut că, restructurând infrastructura școlară (necesară dar nu suficientă), vom crește alfabetizarea într-un sistem care parcă dinadins pregătește aproape jumătate dintre absolvenți ca să fie consumatori de bere și nu de carte. Gustul pentru citit nu se naște peste noapte și Ministerul Educației pare la fel de dispus să lase povara alfabetizării pe umerii editorilor privați, ca și în ultimii 30 de ani.
Și, să ne fie clar: e teribil de greu să fii editor de carte într-o țară în care librăriile sunt o raritate, deci cărțile nu trec decât accidental granița dintre urbanul mare și mediul rural, în care analfabetismul funcțional (atât de invocat încât a ajuns să nu mai sperie pe nimeni, deși e mai periculos decât Covid-19) bate aproape de 50% în rândul absolvenților de gimnaziu, în care programa și subiectele la examenele de limbă română par făcute tot de culturnicii de dinainte de 1989 etc.
Nu pot decât să sper că sunt ochi la guvernare care văd cât de subțire e gheața pe care patinăm. Și care sunt conștienți că, oricât de măgulitor ar fi locul șase european al României la consumul de bere, obținut prin efortul nostru comun, abia la sfârșitul anului trecut, totuși el nu ne va ajuta să ieșim cu bine din iarna asta educațională în care ne zbatem de câteva decenii.
(25 mai 2021)
