Sunt studii, mai mult sau mai puțin elaborate, potrivit cărora la orizontul anului 2050 cei mai mulți dintre copiii noștri vor avea joburi care nu există în acest moment în câmpul muncii. Sunt la fel de multe studii care afirmă că viitorul nostru economic sau, mai pe românește, starea noastră (materială) de bine, este în relație directă cu capacitatea de a furniza de pe acum instrumentele necesare pentru a „construi” angajați bine educați, bine pregătiți profesional și, mai ales, cu o flexibilitate și o mobilitate ridicată.
Puțini sunt însă cei care știu că educația timpurie este cea mai eficientă modalitate de a atinge aceste obiective, potrivit profesorului James Heckman, care a primit premiul Nobel pentru economie în anul 2000. Practic, orice sumă cheltuită pentru educația copiilor cu vârste până în cinci ani se traduce în reducerea costurilor cu sistemul de sănătate (copiii devin niște adulți mai sănătoși) sau cel judiciar (gradul de delicvență scade), concomitent cu o creștere a performanțelor școlare și profesionale care se traduce în venituri mai mari pentru acele persoane și, implicit, taxe și impozite mai mari plătite către stat. Per ansamblu, toate aceste beneficii înseamnă, potrivit cercetărilor profesorului Heckman, o rentabilitate a investiției între 7% și 13% pe an, în funcție de nivelul actual al educației pe care o primesc acești copii (în cazul copiilor defavorizați, rentabilitatea investiției este, bineînțeles, cea mai mare). Pentru a pune în context cifrele, e de ajuns să vă spun că nici măcar indicele S&P al bursei americane nu a reușit să atingă o astfel de creștere medie anuală în intervalul dintre Al Doilea Război Mondial și marea criză din 2008.
Practic, întreaga societate câștigă de pe urma investițiilor în programe de educație timpurie, în condițiile în care aproape nouă zecimi din structurile creierului se dezvoltă în primii cinci ani de viață, iar abilitățile sociale și emoționale dezvoltate până la vârsta de 6-7 ani sunt cel mai important mecanism de predicție pentru performanța și adaptarea pe parcursul perioadei școlare și mai departe.
Am păstrat cele mai dramatice cifre din acest articol pentru final, tocmai pentru a înțelege cum ar putea arăta următorii 100 de ani pentru copiii noștri, dacă nu vom schimba paradigma actuală. În România erau la finalul anului 2016, potrivit Institutului de Statistică, mai puțin de 1.200 de grădinițe, și circa 350 de creșe, adică o zecime și, respectiv, o treime față de nivelul din anul 1990. Unde educație (timpurie) nu e, de unde ar putea să apară o calitate ridicată a vieții?
