Cautare




, Contributor

Opinii |
|

Ce-am avut și ce‑am pierdut în 2017

Privind la umbra lui 2017, care abia se așterne în spatele nostru, încerc să înțeleg care a fost parcursul CSR-ului sau al sustenabilității de business în țara noastră.
editorial dragos tuta_ok

Este clar ca 2017 a fost un an de progres pentru CSR-ul din România. Dacă privim creșterea procentuală, vom identifica însă doar progres.

Cred, însă, că 2017 a fost și anul în care am pierdut cea mai importantă oportunitate de a accelera viteza cu care mediul economic din România se îndreaptă ireversibil spre responsabilitate.

Mă refer la raportarea de CSR, care este o practică uzuală printre cele mai mari organizații globale. Majoritatea o văd mai mult ca pe o oportunitate de integrare a sustenabilității în practicile lor de afaceri, pentru a obține beneficii și eficiență, decât ca pe o sarcină de conformitate. Cu toate acestea, pentru alții, mai ales pentru organizațiile care sunt noi în acest demers, oportunitățile și beneficiile inerente ale raportării ne-financiare sunt mai puțin clare.

Plasată birocratic în curtea Ministerului de Finanțate, directiva pentru raportarea obligatorie a rezultatelor non-financiare rămâne încă un text legislativ tradus, intrat în vigoare, dar neînțeles.

Ca să înțelegeți oportunitatea ratată, vă spun doar că statul român acceptă sub definiția companiilor de interes public doar pe cele care au capital majoritar de stat, sunt listate la bursă sau activează în domeniul financiar-bancar.

În Bulgaria, ca să începem cu un exemplu din vecinătate, sunt obligate să publice rapoarte de CSR și toate companiile care lucrează în domeniul construcțiilor de drumuri naționale, toți furnizorii de electricitate și gaze și toate companiile de apă și canalizare.

În Grecia, prin transpunerea directivei, se adaugă la listă și companiile de exploatare a lemnului și cele care au operațiuni în sectorul minier. Mai mult, autoritățile au emis un ordin prin care toate companiile care au minimum 10 angajați și o cifră de afaceri de peste 700.000 de euro sunt obligate să publice un raport de CSR care sa conțină date despre performanța de mediu și responsabilitatea față de angajați.

Ungaria trasează limita la companii cu minimum 500 de angajați, indiferent de industrie (deși există o lista fixă de industrii desemnate de stat), care au cifra de afaceri de peste 12 miliarde de Forinți (aproximativ 38,8 milioane de euro) și care sunt relevante pentru publicul larg.

Suedia cere transparență prin rapoarte de CSR de la orice companie cu peste 250 de angajați sau o cifră de afaceri de peste 35,5 milioane de euro.

Când vorbim despre interes public, în contextul directivei, ne referim la modul în care aceste organizații își tratează clienții, angajații, furnizorii, exploatează resursele naturale, afectează societatea sau economia.

Prin urmare, marii jucători economici, cu cel mai mare impact asupra economiei, mediului și societății nu reprezintă un interes public din perspectiva guvernanților din țara noastră.

Am purtat multe discuții cu reprezentanții guvernamentali pe parcursul anilor 2016 și 2017. Ei înțeleg unde este diferența dintre spiritul directivei și realitatea transpunerii. Aleg însă să tacă și să meargă mai departe. Pentru a respecta spiritul directivei ar fi nevoie de 1) O măsură legislativă nouă și dedicată sau 2) De o intervenție asupra pachetului legislativ actual prin intermediul parlamentului.

Am asistat la un an în care investițiile private din România sunt demonizate, iar cele de stat cuibăresc liniștite, la adăpostul aripii materne, și mănâncă din ce aduc primii.

Această situație este ilogică. Dacă statul consideră că marile investiții private din România se desfășoară sub auspiciile iresponsabilității, de ce nu face o transpunere corectă a directivei care cere transparență și responsabilitate în afaceri? De ce nu profită de oportunitate pentru a cere date despre impactul non-financiar de la toate companiile medii și mari? De ce nu integrează în lista celor obligate să raporteze măcar câteva sectoare care au reușit să trezească interesul public, precum prelucrarea lemnului sau industria minieră?

Paradoxal este că la noi în țară cei care cer Raportarea de CSR sunt marii actori economici privați. Ei au nevoie de un mediu economic în care toți actorii să joace curat și responsabil.

Vă îndemn acum, la începutul lui 2018, ca în tot ceea ce faceți să încercați să identificați mai întâi exemplele de bună practică (vezi cazul Suediei) și să înțelegeți motivele care stau în spatele acestor decizii. Puteți câștiga mult timp dacă nu reinventați roata sau dacă ieșiți din zona de confort și nu vă mulțumiți cu un simplu copy-paste.

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii